Auzisem acum cativa ani de niste "piramide" ce s-ar afla la marginea satului Sona, langa Fagaras. Movile, de buna seama, cum sunt multe la noi in tara, unele facute de natura, altele ridicate de mana omului acum tare multa vreme, drept morminte pentru capetenii din alte veacuri. Dar cele de la Sona aveau ceva aparte: erau sapte, mari si aliniate. Greu de crezut ca natura ar fi facut asa o minune. Am inceput sa ma documentez, dar n-am gasit nimic. Nu s-au facut nici un fel de investigatii, nici geofizice, nici arheologice, nimeni n-a sapat in ele, nimeni nu le-a masurat, nimeni nu stie ce e cu ele. Nu pot decat sa ma duc sa le vad si sa ma minunez.
Pamantul vazut din cer
Ma uit pe o imagine din satelit a zonei cu movile, de la inaltimea de vreo doi kilometri. Parca as sta sus, in cer, deasupra campului verde-cafeniu. Mai sus de Olt se vad cele sapte ridicaturi, paralele cu raul, asezate pe un platou situat deasupra satului. Patru pe o linie, la nord, trei pe alta, la sud. Sirul format de cele de la nord este drept, dar cele dinspre vale dau o linie usor curbata, ce pare sa urmareasca firul sinuos al Oltului ce se arcuieste putin chiar in dreptul movilelor. Poate ca asa s-au asezat straturile geologice, iar ceea ce s-a facut deasupra a trebuit sa urmeze ordinea a ceea ce e dedesubt. La vremea la care satelitul inregistra imaginea, un nor rasfirat umbrea randul de movile dispre rau. As vrea sa fiu sub nori, sa vad mai bine, dar ma multumesc si cu imaginea asta.
Sapte sute de metri pana la Olt la vale, in linie dreapta. Pe panta asta acum se vad parcelele frumos aliniate ale culturilor agricole. Candva, cu multe mii de ani in urma, pamantul ce se intindea de la marginea "piramidelor" pana la rau era locuit de o civilizatie de pe urma careia au ramas doar oase si cioburi. Ciudate cele sapte mici aratari, ca niste umflaturi neregulate ca forma, unele mai ovale, altele mai rotunde, dar aliniate cuminti. Imi trece prin minte ca poate or fi imaginea proiectata a vreunei constelatii care acum multe mii de ani se afla deasupra acestui loc. Dar nu ma pricep prea bine la stele. Un sens trebuie totusi sa aiba toata aceasta poveste, caci sunt sapte movile, nu sase sau opt, iar acesta e un numar cu semnificatii magice de cand e lumea. Sau o fi doar o coincidenta?
Coridorul dintre cele doua siruri este orientat cu precizie est-vest. Cum te uiti dinspre sat, in fata ai rasaritul. La momentul echinoctiului de primavara, soarele rasare dintre movile exact in dreptul acestui culoar. Greu de crezut ca e doar o intamplare, mai ales ca in acest moment din an s-a sarbatorit dintotdeauna reintoarcerea la viata a naturii, implicand si ritualuri dedicate mortilor si invierii. Iar movilele astea par a fi, inainte de toate, niste morminte...
De vorba cu specialistii
"Cobor" din satelit in biblioteca. In repertoriul arheologic al judetului Brasov gasesc scris: "Vestigii de tip Wietenberg la Sona. Categorie: locuire civila. Tip: asezare. Descriere: in acest punct se observa cateva movilite posibil antropogene, numite guruieti. Intre acestea si Olt, pe terasele din aval de guruieti, se afla o intinsa asezare de epoca bronzului - Wietenberg. Nu este exclus ca aceasta sa fie suprapusa de una de tip Schneckenberg". Nici o cercetare directa a movilelor, nici o sapatura, nici un sondaj. Nimeni nu stie nimic, doar presupuneri. Si totusi, cata vreme bucata de pamant dintre tumuli si Olt a fost locuita, e greu de crezut ca formele astea ciudate nu au legatura cu asezarea de pe malul Oltului. Chiar daca nu au fost construite de locuitorii asezarii, trebuie ca au fost integrate in viata lor, li s-au atribuit functii sau simboluri. Sub numele astea aspre si straine de culturi arheologice, Wietenberg si Schneckenberg, dorm franturi de istorie cu stramosi ai nostri de acum 4-5000 de ani, ce cultivau acelasi pamant ca si astazi, il udau cu apa din acelasi Olt si cantau doine din caval, dar despre care nu stim mai nimic.
Arheologul Vasile Boroneant se numara printre putinii specialisti care au manifestat interes pentru aceste ciudate formatiuni. Le-a vazut si nu crede ca sunt naturale. Le considera antropice, deoarece se afla intr-o anumita oranduiala. In plus, a existat acea asezare de epoca bronzului, chiar langa platoul cu gruieti. Tocmai in acea perioada sunt atestate serii intregi de movile, e drept ca mai mult in zona de campie. Si desi au trecut milenii peste ele si agricultura le-a arat si semanat ani la rand, ridicaturile acelea au ramas in picioare. Sunt tumuli funerari, morminte, cel mai adesea doar din pamant, rareori adapostind si o incapere de piatra, atribuite de unii arheologi populatiilor migratoare ce au venit incoace dispre rasarit in perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului. Asa-numitii indo-europeni. Altii spun ca sunt din epoci mai tarzii. La fel or sta lucrurile si cu cele de la Sona. Dar fara investigatii arheologice nimeni nu poate da un raspuns.
Am stat de vorba si cu un geolog din Fagaras, Vasile Fratila, care inclina sa creada ca e vorba de formatiuni naturale. Pentru un geolog nu e de mirare cand pamantul se increteste cu maiestrie, imitand lucrarea omului. Mai sunt in zona forme de relief dintr-astea ciudate. Sunt doi gruieti in vecinatate, peste deal, mai mari decat cei sapte. Geologul crede ca e vorba de niste forme de eroziune, dar recunoaste ca nu a facut investigatii acolo. A facut in alta zona, pe ceva asemanator, si doar prin extensie ar putea spune ca si cele de la Sona sunt naturale. Dar admite ca se poate insela si trebuie facute cercetari. Ma invita sa vin la vara, cand ar dori sa faca o sondare, si atunci poate ne lamurim ce si cum. Il intreb, insistand, cum poate natura sa produca felul acesta de alinieri si simetrii. Ei, da, se poate intampla si asa ceva in natura. Se depun straturi de diverse constitutii care au o directie, o inclinare, iar astfel de secvente geologice se pot repeta. Deci nu e exclus sa fie naturale chiar daca apar simetrii si repetitii. Asa e natura, plina de surprize si minuni.
Povestile satului
Satenii le spun "guruiete" sau "gruiete". Cuvant stravechi, derivat de la "grui", a carui origine nu se cunoaste, ce s-a pastrat probabil din limba dacilor sau chiar mai dinainte si care inseamna "movila, delusor". E plina toponimia din tara noastra de gruie sau gruiuri: Gruiul Lupului, Gruiul Rotund, Gruiul Negru, Gruiul Viezuinii, Gruiul Jderului, Gruiul Pietrii... multime de nume de sate, de varfuri muntoase, de ape, de pesteri, iar in preajma unor "gruie" s-au gasit chiar vestigii dacice, cum e cetatea dacica de la Gruiul Darii, din zona Buzaului. Gruietele sunt deci gruie mai mici, "movilite", iar in unele zone ale tarii cuvantul acesta e des folosit pentru delusoare si alte nume marunte de locuri. "Ce inaltime au guruietele?", aveam sa-l intreb pe un satean. "Pai ajung pana la 20 de metri". "Movilite" cat un bloc cu patru etaje. Locuitorii din Sona s-au obisnuit cu prezenta gruietelor la marginea satului. Le mai spun si "guruiete" sau "guruieti", caci e mai usor de pronuntat. Le stiu acolo de cand au venit pe lume, isi lucreaza pamanturile in jurul lor si nu se mira cand mai apare cate un turist curios si se uita la ele. Nu se catara pe ele si nu cultiva nimic pe pamantul de pe spinarea lor. Le ocolesc cu grija si le lasa in pace, in somnul lor de veacuri. Daca-i intrebi cine le-a facut, cei mai multi iti raspund simplu: "uriasii". Lucrurile mari sunt facute de oameni mari. Iar niste movile asa de mari nu puteau fi facute de oameni obisnuiti. Asa ca ele au fost facute de niste uriasi care au venit de dincolo de Olt, in vremuri foarte indepartate. Si dupa ce au trecut Oltul, si-au scuturat opincile de pamant si asa au aparut guruietele. Iar uriasii astia au trait demult tare, inaintea dacilor. Mai umbla si vorba ca ar fi fost facute de turci. "Si ce-o fi in ele?", ii intreb. "Comori", raspund unii soneni. Comori mari, ascunse acum sute si mii de ani. Aur si argint, oale cu bani vechi si podoabe. "Arme multe", zic altii. "Oase, morminte de regi si imparati", zic altii. Sau insisi uriasii ar fi ingropati acolo. Dar nimeni nu stie sigur. "Sa vie careva si sa le taie in doua, sa vada ce-i 'nautru' lor. Ce tot ne intrebati pe noi?", sare inteleptul satului, batranul Constantin Lazar. "Ca doara nu-s facute de Dumnedzau, is facute de mana omului!". Dar n-are cine sa vie sa le taie. Niste copii din sat, mai zvapaiati, au sapat in ele pana au dat de o piatra alburie si sfaramicioasa. Altii zic ca gruietele-s numai din pamant, pamantul acela lutos si tare pe care nu-l macina ploile si vantul si pe care creste iarba asa de infipta si radacinoasa, ca apara movilele de scurgerea vremii. Dar umbla vorba ca daca te urci pe ele si sapi mai adanc te apuca o frica de moarte si o iei la goana cat vezi cu ochii. Pasa-mi-te exista in preajma lor spirite care le pazesc, gardieni nevazuti ori blesteme grele care te impiedica sa le tulburi linistea...
Primul semn
Sunt in echipa cu Andrei Cheran, care e pasionat de civilizatii stravechi si de enigmele istoriei. Povestim pe drum despre piramidele egiptene, despre morminte blestemate si comori, despre nepasarea arheologilor nostri si incercam sa ne inchipuim ce-o fi acolo, la Sona, sub cele sapte "piramide". Deja imi imaginez drumul de intoarcere, cu tolba plina de impresii si dezbaterile pe care o sa le avem pe seama movilelor: sunt naturale? Sunt morminte? Sunt stravechi? Cine le-o fi facut si in ce scop? Cu siguranta drumul inapoi pana la Bucuresti va trece intr-o clipa, dupa asa o expeditie. Dar pana acolo mai avem ceva cale de parcurs. E mijloc de februarie, e destul de cald, vreme primavaratica si pamantul e aproape cu totul zvantat. Am ajuns spre seara in Tara Fagarasului si in ziua urmatoare ne vom intalni cu misterioasele piramide.
A doua zi dimineata ma trezesc si privesc pe geam: alb. Peste noapte a coborat pe furis o iarna adanca, de basm. Padurile sunt albe, cerul e fara culoare si ninge incet, fara contenire, cu fulgi mari cat palma de copil. Plecam la drum cu inima indoita: poate totusi vremea se mai astampara si ajungem cu bine unde ne-am propus. Sau poate e un semn ca nu e bine sa deranjam somnul acelui loc, care pare consacrat ritmurilor naturii si trebuie sa doarma pana la echinoctiul de primavara. "Aiurea", imi suna imediat in cap un gand potrivnic, "trebuie sa fie frumos si iarna la gruieti". Dar era, intr-adevar, un semn. Primul.
De o parte a Oltului e Sona, de cealalta, Mandra. Doua sate, un singur nume, zis pe nemteste de partea locuita de sasi (Schonau = "Frumoasa") si pe romaneste dincoace. Intr-o buna zi sasii s-au dus, cu tot cu sat, in tinuturile Albei, unde au intemeiat o alta asezare, pe care au numit-o tot Sona. Acum putine case mai sunt locuite. Pana nu demult un pod unea peste Olt cele doua sate. Podul nu mai exista astazi, l-au luat apele, iar ca sa ajungi la Sona trebuie sa ocolesti prin Fagaras. Nu e usor sa nimeresti, din pricina ca nu exista nici un fel de indicator catre Sona, nici in Fagaras, nici in alta parte. Dupa ce treci podul din Fagaras si mai intrebi de cateva ori, ajungi intr-un sat de tigani, strabati apoi un camp larg cale de cativa kilometri si, in sfarsit, se iveste satul. Nu-mi aduc aminte sa fi vazut la intrarea in sat vreo tablita care sa ma asigure ca sunt in Sona. Sunt multe case pustii, cu vegetatie incalcita prin ziduri, dar si case frumoase, destul de modeste, cu ziduri dintr-o piatra albicioasa, mereu aceeasi la fiecare pas. Un sat incantator, adormit, asezat la o margine de poveste. De la o rascruce de drumuri ce pare a fi centrul localitatii mai e de mers putin pana in capatul satului. Iar de acolo, inca o bucata buna pe jos pana la gruiete.
Ninge atat de des, incat abia se disting zidurile pastelate ale caselor. Ajungem cu greu pana in capatul satului. De aici nu se mai poate merge decat pe jos. "Era bine daca veneati ieri-alaltaieri", ne spune o femeie care ne indruma incotro sa o luam. "Cu zapaduta asta nu se mai vede nimic". Coboram din masina si in mai putin de un minut ne transformam in oameni de zapada. Avem de mers mai mult de un kilometru pe jos si mare parte din drum e urcus pe deal. Zapada e deja inalta, cerul intunecat de nori, iar perdeaua de fulgi atat de groasa, incat abia putem vedea la un pas departare. Asa ca nu avem sanse nici sa distingem bine gruietii daca ajungem pana acolo, nici sa facem fotografii. Dupa inca un minut in care ne facem calcule daca mai are vreo noima sa pornim pe jos pe vremea asta, stratul de nea de pe imbracaminte se ingroasa serios si nu mai avem de ales. Ne scuturam bine si facem cale-ntoarsa. Azi e "inchis" la gruiete. De parca un gardian nevazut alege cui si cand sa dea voie sa ajunga sa puna piciorul in acel loc. Poate ca intr-adevar vremea asta care ne-a intors din drum era un semn.
Gruietele
A doua zi dimineata cerul incepe sa se insenineze. Nu mai ninge si o spartura in nori face sa se reverse de sus albastrul cerului peste albul de jos. Strabatem din nou drumul prin Fagaras, trecem podul peste Olt, traversam satul de tigani, strabatem cei cativa kilometri prin campul alb si ajungem iar in satul Sona. Lasam masina la marginea satului si pornim la drum pe jos. Mai intai pe drum drept, lasand pe mana stanga niste saivane abandonate, candva ale CAP-ului. Aerul si cerul sunt incremenite. Asta inseamna ca "paznicul" nevazut ne da voie sa ne apropiem de locul cu movile. Trecem peste un paraias inghetat si incepem sa urcam pe un deal fara carare. Zapada ne ajunge aproape pana la genunchi. Din cand in cand, de dupa deal se zaresc tuguiele movilelor - singurul nostru reper. Apoi dispar pe dupa coama dealului. De sub zapada se itesc ici si colo ciulini zburliti, cu tepii acoperiti de promoroaca. Andrei face carari cu pasii lui mari prin zapada neinceputa. Din cand in cand se opreste si se uita in spate, sa vada daca birui la deal. E o liniste nefireasca. Nici caini nu se aud latrand dinspre sat, nici pasari tipand pe deasupra tarinii. Nici un semn de viata, doar niste urme usoare de ciuta prin zapada proaspata. Soarele clipeste complice de printre nori, iar aerul pare caldicel. Dupa vreo 20 de minute de urcus, tuguii se vad clar. Din departare par dezordonati, ca si cum pamantul s-ar fi cocosat la intamplare, si ma intreb cum de nu se vede alinierea pe care o zarisem de sus, din satelit. Dar pe masura ce ne apropiem privelistea se ordoneaza. Suntem sus, pe platoul de deasupra satului. E ca o pajiste neteda ca-n palma. In dreapta serpuieste Oltul si de aici pana pe malul lui sunt pamanturi cultivate, probabil cu cartofi. Zapada e mai rasfirata in panta si se vad brazdele. Pe platou se vede o mica livada si o vie de tarusii careia atarna cateva zdrente colorate. In fata, gruietele.
Nu stiu cand am inceput sa zoresc pasul, dar nu il mai vad pe Andrei. Privelistea movilelor din mijlocul platoului ne-a hipnotizat pe amandoi si am pornit fiecare sa le exploram. In fata mea se deschide un coridor lung de vreo 25 de metri, paralel cu Oltul. Cum vii dinspre sat, coridorul se deschide spre rasarit. Largimea lui e de vreo cinci-sase metri si e marginit de partea dinspre Olt de trei movile, iar de cealalta parte de patru. Cele din partea stanga sunt atat de strans lipite intre ele, incat alcatuiesc un zid. Vara, intre ele distanta e de un metru, dar acum spatiul care le separa a disparut sub zapada. Sunt inalte, poate nu chiar 20 de metri, dar cea mai inalta pare sa aiba vreo 15. Forma lor te duce negresit cu gandul la o lucrare a omului. Cele dispre Olt sunt mai tesite si mai alungite. Ultimele doua sunt lipite intre ele, la oarece distanta de prima. Cele din sirul nordic sunt mai falnice, iar cea mai din capat e cu adevarat impunatoare: inalta, cu fata triunghiulara, o piramida in toata regula.
Culoarul aceasta fabulos ma atrage fara sa ma pot impotrivi si curand ma trezesc intre cele doua siruri de movile ca intre doua ziduri inalte de cetate. Nu mai vad nimic nici la stanga, nici la dreapta, doar inainte, campul alb, catre soare-rasare. Chiar de-ar fi naturale aceste movile, e greu de crezut ca oamenii din stravechime nu le-au luat in seama. Si apoi, asezarea ce se intinde de la poalele lor pana la Olt, veche de cinci mii de ani, nu se poate sa nu aiba legatura cu aceasta ciudata aliniere de ridicaturi. Intre aceste "ziduri" inalte se desfasurau probabil procesiuni pe care cu greu ni le putem imagina. Poate rituri pentru ca cei trecuti dincolo sa-si gaseasca linistea ori pentru induplecarea unor zei. Ori cine stie ce sarbatori agrare, greu de despartit de un cult al mortilor si al invierii. Astfel de locuri sunt de obicei puternic incarcate si protejate de rugile si toate cele sfinte savarsite timp de secole. Aici e liniste si pustiu si deschiderea maiestuoasa a culoarului marginit de uriasele movile imi da fiori.
Al doilea semn
Andrei imi face semn sa ne cataram pe una din movilele de pe sirul stang. Ezit o clipa, caci imi vine in minte ca e totusi un mormant stravechi, pazit de cine stie ce legi nestiute. Dar apoi imi spun ca, la urma urmei, e doar o movila pe care s-au catarat probabil sute de oameni inaintea mea. Ma aburc cu greu in urma lui Andrei, inotand prin zapada. De la primul pas, aerul caldicel e inlocuit brusc de un frig ucigator, care se inteteste pe masura ce urc. Cand ajungem sus, abia apucam sa aruncam o privire asupra panoramei care se deschide spre Olt, ca un vant puternic si inghetat ne patrunde intr-o clipita pana la oase. "E curent aici sus", striga Andrei, iar eu abia il aud, caci imi vajaie capul si urechile ma dor de frig. Da, ma gandesc si eu ca e normal sa bata vantul sus pe gruiet. As vrea sa pot sta mai mult, sa vad cum sunt amplasate movilele, sa caut vreun reper in spatiu fata de care poate sunt orientate, sa inteleg mai multe... Dar nu e cu putinta. Vantul ma ia de pe picioare, ma impinge la vale, frigul este cumplit, iar gluga nu-mi foloseste la nimic. Coboram in graba, ca sa scapam de vantul teribil de pe inaltime si strabatem coridorul larg dintre cele doua siruri de movile pana la cararea facuta de noi la venire. Insa mirare, nici jos pe platou vajgalaul nu ne slabeste. Grabim pasii atat cat putem printre nameti, dar suflarea dusmanoasa ne impinge cu putere de la spate, aruncandu-ne departe de locul cel ciudat. Dealul se curbeaza ametitor si aproape alergam pe spinarea lui la vale, fara sa mai privim in urma. Vantul vuieste spulberand salbatic zapada de pe ciulinii inghetati. Andrei imi spune ceva, dar nu-l aud, il intreb ce zice, dar nici el nu ma aude, un suierat prelung ne trece prin par si ne patrunde in urechi. Ajungem la poalele dealului, dar furia vantului nu se potoleste. Alergam cu mainile strans lipite pe urechi, ca sa mai astamparam durerea produsa de frig si suieratura, trecem zoriti pe langa saivanele parasite, niste caini latra a pustiu in departare catre sat, noi mergem si mergem, fara sa privim o clipa inapoi... Am ajuns la drum. E liniste. Vantul s-a oprit la fel de brusc cum s-a pornit. Privesc in urma spre gruieti, dar nu se vede nimic, movilele sunt inghitite de dealul din fata lor, de zapada si de cer. Ne uitam nauciti unul la celalalt. Nu trebuia sa tulburam somnul uriasilor. Acesta a fost cel de-al doilea semn.
Ne urcam in masina si pornim spre Fagaras, fara o vorba. Parcurgem drumul in tacere deplina. Seara, la un ceai fierbinte, incerc sa-mi pun impresiile in ordine, dar nu pot lega gand cu gand. Andrei incearca si el sa spuna ceva, apoi tace. De parca acel "paznic" nevazut ne-ar fi luat pentru o vreme graiul si cugetul. Poate nu a fost clipa cea buna. Poate nu am respectat randuiala locului. Poate am urcat prea sus. Am invatat ceva, dar simt ca povestea nu s-a incheiat. Ma voi intoarce.
Foto: Andrei Cheran