170 de ani de la nasterea sa: 20 aprilie 1839
Pruncul din varful muntelui
La iesirea Dunarii din clestii muntelui Jura, pe o stanca plesuva, se inalta semet Castelul Sigmaringen. Construit de-a lungul veacurilor, din vremea cavalerilor fara prihana, si pana catre mijlocul secolului al XVIII-lea, zidurile sale coboara in trepte pana in inima burgului cu acelasi nume, pe care il coplesesc cu inaltimea lor ametitoare. Se spune ca - impresionat de maretia castelului - Napoleon ar fi intrebat: "Al cui e cuibul asta batran?". "E cuibul Vulturului Negru", i-a raspuns calauza, "cel dintai ordin cavaleresc al Prusiei, instituit de primul ei rege, Frederic I de Brandenburg". Din el faceau parte 30 de cavaleri inruditi cu suveranul prin legaturi de sange sau prin casatorie.
Treizeci de ani mai tarziu, in aprilie 1839, desi primavara se arata friguroasa, cu ger si ninsori, locuitorii din Sigmaringen iesisera in strada nerabdatori si voiosi, privind spre turnurile inzapezite ale castelului. In dimineata de 20 aprilie, un aprod imbracat in fireturi de aur, de pe stanca plesuva, anunta la primaria orasului ca principesa Josephina, sotia inaltimii sale Carol Anton de Hohenzollern, a nascut un baiat. Evenimentul a fost salutat de cetatenii orasului cu urale si urari de sanatate, dar si de Dumnezeu, care a repus primavara in drepturile cuvenite. Semnul nu a trecut neobservat, spune legenda. Doica noului nascut l-a alintat cu numele primavaratic de Zephirin, desi la botez copilul a capatat numele bogat de Carol-Eittel-Frederic-Louis, ultimul dintre ele datorat viitorului imparat al Frantei, Napoleon al III-lea, ruda a mamei.
Copilaria printului Carol a fost corespunzatoare rangului sau, petrecuta sub supravegherea guvernantei, intre zidurile castelelor din Sigmaringen si Weinburg (o alta resedinta a familiei, aflata pe varful muntelui Zoller) si alaturi de fratii sai, Leopold, si mezinul familiei, Frederic. La Weinburg, pe malul lacului Constanta, venea vara. Micului Carol ii placea sa priveasca podgoria nesfarsita de la poalele muntelui si sa asiste la culesul strugurilor. Basmele si legendele Rinului, imensitatea Padurii Negre si Dunarea cea plina de mistere i-au fermecat copilaria si, totodata, prin impresiile sapate adanc in memorie, i-au slefuit caracterul. Acolo, in patria sa germano-helveta, leaganul Hohenstafenilor, Habsburgilor, Hohenzollernilor si al altor mari familii domnitoare, trebuie cautata enigma civilizatiei germane, o enigma repetata si in alte tari ale Europei, unde nordul s-a impus sudului prin rigoare, harnicie si civilitate. Mentalitatea oamenilor de la munte a fost impusa celor de la ses. Darz si disciplinat din proprie convingere, printul Carol a privit scoala ca pe un obstacol ce trebuie cucerit metru cu metru. Dispretuind favorurile inerente in cazul elevilor cu "sange albastru", a infruntat ca un spartan asprimea scolii din Dresda, ca mai apoi, in anul 1856, sa dea din proprie initiativa examenul de sublocotenent la Scoala de cadeti din Munster. Isi respecta obarsia, rangul, familia. Totul prin sine insusi, nimic datorat privilegiilor...
Un ales
In anul urmator a intrat ca sublocotenent in Regimentul de artilerie de Garda de la Berlin. In capitala Prusiei, rareori va fi vazut pe Unter den Linden, celebra strada umbrita de tei batrani si frecventata de cei cu inimi romantice; Carol nu avea timp de pierdut. Aratos ca un principe (cum il vedem intr-o fresca pictata in stil prerafaelit), cu siguranta ca sagetase multe inimi, dar el punea cariera si pregatirea militara inaintea acelor "nimicuri" pentru care colegii de generatie se dadeau in vant. Cand a primit din mana regelui Frederic Wilhelm al IV-lea "Ordinul Vulturul Negru", a simtit pentru prima data in viata demnitatea rangului si grandoarea Casei de Hohenzollern. Facea parte din grupul celor 30 de alesi care aveau misiunea de a lupta in secret pentru unitatea Germaniei si de a sustine influenta ei in Europa. Avea, prin urmare, obligatia sa se perfectioneze ca intelectual si ca militar. Se va inscrie la Scoala de artilerie si geniu, dar, impotriva vointei sale, nu a frecventat-o la nivelul dorit. Numit cancelar al Prusiei la 7 noiembrie 1858, tatal lui Carol, Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, a considerat ca ar fi mult mai profitabil pentru fiul sau sa faca, precum artistii, calatorii de studiu, mizand pe principiul ca lumea cunoscuta pe viu are cu totul alti parametri decat lumea teoretica, cuprinsa in tratatele de geografie, istorie si sociologie. Supunandu-se fara sa cracneasca vointei parintesti, tanarul print va cutreiera Elvetia, Italia, Belgia, Portugalia, Spania, Algeria si Franta, fiecare revenire la Berlin insemnand si o revenire la cursuri ori pe campul de instructie. Daca se inchinase dinaintea autoritatii tatalui sau, se simtea indrituit sa se inchine si dinaintea eului sau. Inainte de toate, era cinstit cu sine. Tenacitatea si constructia lui morala l-au impresionat adanc pe generalul Moltke, care a facut o observatie cu nuante profetice: "Tanarul print de Hohenzollern va juca un rol de seama in viata si va face sa se vorbeasca de el".
Printesa si zanele
Cine ar fi crezut ca in pieptul acestui tanar ca de cremene batea si o inima sensibila la poezia vietii? Intalnirea cu Anne Murat, o ruda indepartata dinspre tata, a provocat o disputa apriga intre tiranica ratiune si sentimentul care isi reclama drepturile. Sentimentul nu era inca profund, cu toate acestea, parea sa aiba castig de cauza. Umplea un gol necunoscut pana atunci. La Paris, lumea era incantata de ceea ce se credea a fi un roman de dragoste. Imparatul Napoleon al III-lea vorbea chiar de stabilirea printului Carol, finul sau, la Curtea Frantei. Deocamdata cei doi tineri se bucurau de imprejurimile castelului Weinburg. Au facut excursii cu vaporul pe lacul Constanta, au vizitat cateva fortarete de pe malurile Rinului. Cu toate acestea, desi cadrul mustea de romantism, ceturile si vulturii uriasi, padurile nesfarsite si tacute, povestile ciudate, pagane, despre zane, cavaleri si pitici, au impresionat-o neplacut pe tanara printesa, adoratoare a Sudului. Nu s-a simtit deloc ofensata cateva luni mai tarziu, cand i s-a adus la cunostinta ca regele Wilhelm I al Prusiei, capul familiei de Hohenzollern, refuza alianta cu familia Murat. Curand, in 1865, se va casatori cu Antoine de Noailles, principe de Poix, un om cu un temperament fierbinte si cu o conversatie sclipitoare, opusul perfect al lui Carol.
In ce-l priveste pe printul german, disparitia atat de brutala a unei idile abia infiripate nu a semnificat decat o experienta in plus. S-a supus, asemenea unui soldat, ordinului superiorului sau in grad. Nu peste mult timp, aceasta experienta avea sa se repete cu foarte tanara Margherita de Genova. Dar inca o data va reactiona ca un soldat prusac, in fata dezaprobarii regelui. Nu va lua in calcul nici sfatul lui Bismarck de a se casatori cu o mare ducesa rusa. Motivul? Sfatul nu venise de la regele Wilhelm I. Spiritul cazon prevala ca o obsesie, aproape ostentativ. Ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic pana atunci, printul Carol va pleca la Bonn, unde, linistit si sarguincios, va audia cursurile de istorie, istorie a artei si literatura franceza, la cunoscuta universitate din localitate. Din nefericire, doar cateva luni. Trompeta razboiului a sunat catre cele patru zari ale Prusiei: regele hotarase ca a venit timpul recuperarii Schleswigului si Holsteinului. Carol si-a lasat barba, semn ca se considera matur, si a pus mana pe arme. A fost atasat ca ofiter de serviciu pe langa Kronprinz. A luat parte la cucerirea redutelor Duppel si Frederica, luptand cu atata ardoare, incat contele Weangel, comandantul sau, a trebuit sa-i tempereze elanul. Si bine a facut.
"Soldatul" cu baston de maresal
In vremea asta, departe de Germania, la Gurile Dunarii, un grup de oameni providentiali hotarasera sa-si reconstruiasca tara si sa-si europenizeze poporul. Pentru indeplinirea acestui scop, au cazut de acord ca trebuie adus un Print Strain. Prestigiul numelui sau ar fi fost nu doar un zid protector, ci s-ar fi confundat cu prestigiul tarii, ridicandu-i fruntea din tarana, pentru a o impodobi cu lauri. Alaturi de Unirea Principatelor, aducerea unui print strain fusese marea dorinta votata de Adunarile parlamentare romanesti in 1857. Carol se gasea in permisie de Pasti la Duseldorf, cand iata-l, dintr-o data, angrenat in valtoarea politicii europene! A fost o surpriza enorma sa afle de la tatal sau ca Anglia l-a propus pentru ocuparea unui tron vacant intr-o tara aflata la frontiera nordica a Imperiului Otoman si ca Franta este incantata de propunere. Ceea ce l-a uimit si mai mult a fost faptul, inimaginabil in alt context, ca Regele Wilhelm si Bismarck si-au dat si ei acordul, mai tarziu, ce-i drept, decat ceilalti... Cele trei mari puteri europene considerau ca, data fiind starea jalnica a Portii Otomane, se impunea ridicarea unui baraj in drumul Rusiei spre Balcani. Aceasta era misiunea de print european a lui Carol, de cavaler al Ordinului Vulturul Negru. Cand a intrebat unde este tara pe care va trebui sa o conduca, raspunsul l-a umplut de bucurie:
- La Gurile Dunarii.
El se nascuse la izvoarele ei!