Un barbat isi inseala sotia, o fiica isi umileste mama. Sentimentul de vinovatie este o componenta dureroasa a existentei noastre. Putem trai cu el, doar daca suntem iertati. Dar daca nu?
Adoptia
Cateodata imi spun ca ar fi mai bine daca m-ar goni, pur si simplu. Sunt barbati care vin seara acasa si-si gasesc lucrurile impachetate in pungi de plastic, puse in fata usii. Gata, asta a fost, adio. Altii sunt iertati pentru greselile lor si viata merge mai departe. Cu Laura nu se poate asa ceva. Ma face sa sufar pana la sange pentru ce i-am facut. In fiecare zi data de Dumnezeu. "N-am putea s-o luam de la inceput?", am intrebat-o intr-o zi. I s-au inasprit trasaturile si raspunsul ei a fost ca o lama de cutit. "Niciodata!" Toate regretele mele, scuzele si incercarile de a ma explica nu ajuta la nimic. Fericirea noastra s-a spulberat. Tradarea mea cantareste prea greu. Din punctul ei de vedere. Dar dintr-al meu?
Laura si cu mine suntem de foarte mult timp impreuna. Mai exact de saptesprezece ani. Ne-am cunoscut la o discoteca. N-as putea spune ca era rupta din soare, dar avea cei mai frumosi ochi pe care ii vazusem vreodata. Doamne, cum m-am indragostit! Din prima secunda. Cand imi aduc aminte, mi-e imposibil sa inteleg cum am putut sa terfelesc apoi atat de josnic dragostea noastra. Eram nedespartiti si ferm convinsi ca iubirea dintre noi va dura pana la sfarsitul vietii. De curand, cuprins de nostalgie, am scos dintr-un sertar albumul cu fotografiile noastre de la nunta. Simteam nevoia sa revad fericirea de atunci. Laura m-a surprins, m-a privit cu un zambet ironic si-a spus: "Mai bine ne-am fi vazut de treaba". Si totusi, ruptura noastra a inceput cu un vis. Laura dorea neaparat un copil. Crescuse alaturi de patru frati si nu concepea viata fara o familie numeroasa. Dar eu nu pot avea copii. In orice caz, nu pe cale normala. Am o sterilitate genetica. Dupa ce am aflat ca vinovatul sunt eu, am incercat prin alte metode, cu inseminare artificiala si de doua ori cu fertilizare in vitro. Pentru Laura, toate astea au fost o tortura si am renuntat. In ce ma priveste, eu as fi putut trai fericit, mai departe, si fara copii. Laura insa nu. Faptul ca nu putea avea o familie adevarata o facea sa sufere cumplit. Intr-o zi, m-am pomenit gandind cu glas tare: "Poate ca ar trebui sa adoptam un copil". Pur si simplu, doream s-o vad fericita. Pe atunci, fericirea ei era si a mea. Dar nu stiam ce ne-asteapta...
"Cautam parinti pentru copii, iar nu copii pentru cuplurile care nu pot procrea", ne spuneau cu severitate functionarii din sistem. Am strabatut, totusi, hatisul birocratic, fara sa intampinam piedici prea mari. Atat ca fiecare etapa dura insuportabil de mult, iar asteptarea fara sfarsit o transformase pe Laura intr-un pachet de nervi. De dimineata si pana seara nu vorbea decat despre asta. Cu ura cumva, privindu-ma cu repros. De ce nu eram un barbat normal? Apoi, intr-o zi, am cunoscut-o pe A., o sora de spital, cu cinci ani mai tanara decat Laura. Vesela si plina de viata, si lipsita de complicatii, imi daruia exact ceea ce pierdusem acasa: afectiunea. Nici prea frumoasa, nici prea desteapta, era doar prezenta, si-atat, de altfel, eram usor jenat de profesia ei (Laura e arhitecta de mare talent) si m-am straduit sa-mi tin secreta relatia si din cauza asta. Pe A. n-o interesa ca nu pot sa fac copii. Ne bucuram unul de celalalt si restul n-avea importanta. Discutam despre cate-n luna si in stele, nu numai despre adoptii. In patul ei nu m-am simtit niciodata un ratat, incapabil sa-si indeplineasca functia biologica de a zamisli urmasi. In orice caz, nu intentionasem sa am o relatie de lunga durata cu ea. O simpla escapada - am incercat sa ma amagesc, atunci cand s-a intamplat pentru prima data. Ce n-as da acum sa fi ramas doar atat: o aventura pasagera! Dar n-am reusit sa ma mai desprind. A. nu astepta nimic de la mine, decat s-o cuprind in brate. Imi iubeam sotia, dar am inceput sa tin si la A. Pe zi ce trece, nu mai bagam de seama nivelul redus al discutiilor, modestia culturii ei, ci numai bunavointa pe care mi-o arata fara sa-mi ceara nimic. Imi dau seama ca din acel moment m-am facut intr-adevar vinovat: am inselat, am mintit. Mereu si mereu.
Intre timp, am deschis impreuna cu Laura o procedura de adoptie, nemaiputand sa dau inapoi. Ma aflam parca intr-un tren ale carui roti se invarteau tot mai repede. N-aveam cum sa mai cobor. Era prea tarziu.
Vreme de doi ani, am dus aceasta smintita viata dubla. Apoi, acum sase luni, ni s-a dat vestea cea mare: gasisera un copil pentru noi. La Baia Mare! Laura si-a pierdut capul de fericire, cand a primit telefonul. Nu mai credea ca are sa-si vada vreodata visul cu ochii. Radea printre lacrimi si din cinci in cinci minute imi aducea aminte cate mai avem de facut: sa rezervam locuri la avion, sa cumparam lucrusoare pentru copil, sa-i cautam un patut, sa punem la punct inca diverse formalitati cu autoritatile. Se inghesuisera toate si ma zapaceau. Tocmai atunci m-a sunat A. pe telefonul mobil: "Cand ne vedem?". "Nu ne mai putem vedea deloc, niciodata", am spus eu, si glasul mi-a sunat ciudat de strain, chiar in propriile mele urechi. Am adaugat: "Plecam sa adoptam un copil". As fi vrut sa-i mai spun ca-mi pare rau, insa ea inchisese deja. Probabil ca ar fi trebuit s-o sun imediat, sa-i explic situatia si sa-i marturisesc deschis ca despartirea noastra ma durea mai mult decat eram dispus sa recunosc. Dar noi, barbatii, suntem lasi si preferam sa punem punct unei relatii in felul acesta, in loc sa suportam un ramas-bun cu disperare si lacrimi, desi fuga de la locul faptei nu sterge vina, ci o adanceste si mai mult. Cu doua zile inainte sa pornim catre Baia Mare, Laura a primit un plic gros. Ce era inauntru? Toate biletelele de dragoste scrise de mine pentru A., fotografii cu noi doi, facute cu declansatorul automat, chitante de la hoteluri si restaurante. Nevinovata mea sora de caritate se razbunase... Oare nu meritam?
Cand am venit acasa, am gasit locuinta cu susul in jos. Biletele de avion, rupte intr-o mie de bucatele, zaceau imprastiate pe covorul din hol, viitoarea camera a copilului semana cu un morman de ruine, iar in baie, Laura statea asezata pe pardoseala, cu genunchii stransi la piept, scancind si leganandu-se in nestire incolo si incoace, ca un copil traumatizat. Am inteles ca orice as face de atunci inainte, n-am sa mai pot repara vreodata ceea ce i-am facut. Niciodata pana atunci, in toata viata mea, nu ma simtisem atat de mizerabil. De vinovat. Plangand, am incercat s-o iau in brate. Dar ea s-a aparat, lovind orbeste imprejur: "Nu indrazni sa ma atingi, ticalos nenorocit!".
N-am mai plecat la Baia Mare si ne-am retras cererea de adoptie, fara a ne motiva renuntarea. "N-am sa te iert niciodata, auzi? Niciodata!", a hohotit Laura.
N-am nici cea mai mica idee despre felul cum va decurge viata noastra in viitor. O iubesc pe Laura si nu vreau s-o pierd. Totusi, i-am facut oferta sa ma mut. A refuzat. Dupa parerea ei, trebuie sa ne dam osteneala amandoi, sa ne salvam casnicia. Dar ca vom fi din nou fericiti impreuna, asta nu crede nici ea.
In prezent, ne ducem regulat amandoi la un psiholog, care consiliaza cupluri aflate in impas. Ne-o folosi la ceva? Nu prea stiu. De fiecare data cand ma aflu acolo, mi se pare ca sunt pus pe banca acuzarii, fara a mi se ingadui sa ma apar. De altfel, ce justificari as putea sa invoc ca sa ma scuz? Am iubirea noastra pe constiinta, si cu aceasta vina sunt obligat sa traiesc. Ma va ierta Laura vreodata, iar cand o va face, nu va fi totul pierdut?
MIRON
_______________________
Draguta, mamei
Uneori, cand ma gandesc la mama, lupt cu lacrimile. Nu-mi curg din ochi totdeauna, ci le simt cum coboara in gat. Raman acolo ca un ghemotoc dureros, amestec de mila, ingrijorare si vinovatie. Mama nu se simte prea bine. Iar cauza suferintei sale sunt eu.
I-am facut necazuri cu nemiluita, imediat cum am intrat in adolescenta. Mai inainte fusesem raza ei de soare, draguta mamei. Apoi am devenit un monstru. Suna straniu, dar aceasta transformare mi-a dat un soi de satisfactie draceasca, de parca viata ar fi fost un bal al vampirilor. Mi-am aruncat uniforma scolara si am inlocuit-o cu haine negre de Dracula, invatatul a trecut pe ultimul loc pe lista mea de prioritati, iar pentru mama nu mai ramasese nici o farama de timp in existenta mea. Nu mai aveam nevoie decat de prietenii mei. Cu ei mi-am zugravit camera in negru, fumam, ascultam muzica tehno data la maximum, de zanganeau ferestrele casei. Am profitat de toleranta mamei (tata o parasise imediat dupa nasterea mea) si i-am exploatat inconsecventa. Ea era prea moale si sovaitoare ca sa-mi poata spune: "Pana aici, gata, asa ceva n-ai voie sa faci sub acoperisul meu". Eram, dupa cum spunea, nu o data: "toata viata ei".
I-am calcat sufletul in picioare, insa ea rabda ca un inger si fiindca indura fara murmur, simteam dorinta oribila sa ma salbaticesc tot mai rau. Cand am inceput cu drogurile, am ajuns s-o imbrancesc, era gata sa-i clintesc din loc o vertebra. Ii vedeam frica, o vedeam osciland intre disperare si mila. Si-a procurat carti de specialitate, s-a dus sa stea de vorba cu medici si psihologi. Triumfam, caci aveam in sfarsit ce-mi dorisem: putere asupra ei. Ea suferea, eu savuram victoria. Minteam tot timpul, asa incat ea nu putea sti exact cat de departe avansasem eu cu drogurile. M-a bucurat deruta ei. In fine, ramasese fara solutii, in fine, bratul ei lung era prea scurt, ca sa ma impinga de la spate si sa ma conduca. Ea ma vedea in viitor ca stralucita absolventa de liceu, ca studenta la arte plastice (aveam mare talent la desen), o fata atragatoare, care-si finanta studiile din contractele ei de modelling. Si ar fi fost un plan destul de bun. Incepusem sa primesc deja oferte pentru sedinte foto, la desen aveam nota maxima, insa fiindca proiectul era al ei, mi se parea banal. Doream sa fiu eu insami. Chiar daca acum acest "eu" nu e nici pe departe atat de realizat ca in visurile mamei mele.
Doamne, cat de brutala si de nedreapta puteam sa fiu! Cu saptamanile si lunile, nu-i dadeam nici macar buna ziua, desi mama incepuse sa dea dintr-o data semne de oboseala. Spiritul meu malefic invenina atmosfera din casa. Nu se mai auzea nici o melodie la radio, mama s-a certat pana si cu sora ei, pe tema stilului de educatie potrivit pentru adolescentii rebeli. De fapt, mi se dadea foarte multa importanta. Astazi ma mir eu insami si ma intreb: "Ce nevoie am avut sa fac toate acele lucruri? Dorinta de afirmare? Gandul ca tata o parasise pe mama, pe care voiam sa o pedepsesc fiindca nu stiuse sa-l tina langa noi?". Nu stiu. Nu stiu de ce m-am razvratit astfel. Si nu stiu unde a gresit mama. Stiu doar ca am ranit-o in permanenta.
De Craciun infulecam in graba mancarea, inhatam cadourile si dispaream la o petrecere, unde aveam sa fumez, sa ma ametesc si sa dansez pana dimineata. Da, ea continua sa-mi faca daruri. Si, din cand in cand, se strecura la mine in camera si-mi facea curatenie, ceea ce mi se parea de-a dreptul ridicol. Acum imi dau seama ca ea nu voia ca ultimul fir care ne lega sa se rupa, se straduia sa ma pastreze in normalitate, imi spunea prin toate gesturile ei: "Viata e frumoasa, ostenelile sunt rasplatite, daca vrei, te poti intoarce la mine". Asa era ea, gasea o rezolvare pentru orice. Iar eu uram asta. Imi pare atat de rau ca am raspuns cu sentimente rele incercarilor ei pline de dragoste... A fost o vreme cand a trebuit sa aleg mereu intre mine si mama. Si ma alegeam pe mine. Mi se parea in ordine.
Medicii la care dadea ea fuga pe atunci o sfatuisera de mult "sa-si ia mana de pe mine", pentru ca eu sa vin intr-un contact dur cu realitatea si, dezmeticindu-ma, sa renunt la deprinderile mele de toxicomana: sa nu-mi dea bani, nici cadouri, sa nu-mi arate prea multa intelegere, sa ramana inflexibila. Dimpotriva, de-a lungul catastrofelor mele zilnice, eu am simtit in fiecare minut ca ma vegheaza cineva, ca iubirea ei e nesfarsita. Nu e un cliseu dulceag, realmente m-am simtit iubita. Astazi sunt constienta de faptul ca i-au trebuit eforturi supraomenesti sa ma suporte. Si sunt mandra si recunoscatoare ca am o asemenea mama. Intr-o zi va trebui sa-i spun. Ca a avut dreptate, in tot ce-a facut. Eu am facut dupa cum m-a dus mintea. Am plecat de acasa, m-am inscris la un curs de calculatoare, apoi l-am intrerupt, l-am reluat, iar l-am intrerupt si in tot acest timp mama mi-a platit chiria si telefonul mobil. Intre timp, devenise palida si carunta. S-a mutat intr-o garsoniera si a intors spatele lumii. Imi facea o mila cumplita, insa n-am fost in stare sa i-o arat. La data aceea, eram eu insami impotmolita intr-o fundatura si nu mai vedeam nici o iesire. Pierdusem de mult controlul pe care crezusem ca-l am asupra drogurilor. Si am cazut victima unei psihoze. La usa clinicii, ultimul lucru pe care am fost capabila sa-l mai fac a fost sa formez numarul de telefon al mamei. Si ea a venit sa ma ia, m-a dus in siguranta, la medici, a fost zi de zi la mine. Statea neclintita acolo, ma tinea de mana, nu-mi reprosa nimic, asculta. Cateodata plangea impreuna cu mine. Un terapeut din clinica si-a permis sa spuna ca dependenta mea nu e de mirare, de vreme ce am o mama depresiva. Mi-am iesit din tatani si am tipat la el: "Ce stii dumneata despre mama? Nici n-o cunosti!". Poate ca acela a fost punctul de cotitura in relatia noastra. I-am luat apararea, fiindca stiam cat e de blanda si buna. Fiindca n-am uitat niciodata ce facuse pentru mine atatia ani. Dar de spus, tot n-am fost in stare sa-i spun. N-am fost in stare sa-i cer iertare. In cele din urma am izbandit. Am terminat un curs de cosmeticiana, am un prieten, imi platesc singura chiria. Si drogurile nu ma mai intereseaza. Ratacirile mele sunt un capitol incheiat si lasat in urma. Dar mama a imbatranit si eu nu pot sa nu ma intreb daca si fara ratacirea mea distrugatoare ea tot singura ar fi fost acum, daca si fara grijile pe care si le-a facut pentru mine, fara luptele dintre noi, ar avea oboseala asta in miscari si incretiturile din jurul ochilor. Sunt vinovata! Ma poate ierta?
Daca as putea vorbi deschis, fara acest nod in gat, fara acest sentiment coplesitor de rusine, care-mi paralizeaza limba, i-as spune: "Iti multumesc". Si: "Ai fost si continui sa fii o femeie extraordinara". Cand ne vedem, ii fac un tratament cosmetic contra palorii tenului. Cred ca banuieste ce as vrea sa-i spun. Odata, mi-a marturisit parerea ei de rau ca nu mi-a putut oferi o copilarie si o adolescenta mai fericita. I-am raspuns ca am avut o copilarie grozava si sunt bucuroasa ca ea e mama mea. As mai fi vrut sa-i spun ca port eu insami raspunderea pentru consecintele greselilor mele din tinerete. Si ca, fara ajutorul ei, nu mi-as fi regasit echilibrul atat de repede. Dar sper ca, oricum, ea stie toate astea. Si mai sper ca isi va redobandi in curand optimismul si ca am s-o aud razand din nou, ca pe vremea cand eu eram o fetita cu panglici in par si dadeam concerte de pian in cercul familiei... Lucruri trecute. Dar nu si uitate.
VERONICA