Martiriul
In zare, printre fuioare de fum si turle de biserica, satele ciobanilor fagaraseni stau la iernat, intr-o insiruire de nume scurte si ciudate: Ohaba, Lisa, Colun, Netot. Undeva in spate, ca un hotar vertical, muntele Fagaras se desparte greu de iarna. E alb, imperial, de netrecut. Ii simti ostilitatea, refuzul, rasuflarea taioasa a vantului ce bate mereu dinspre culmi si, fara voie, gandul te poarta departe, in vremuri trecute, cand sate intregi treceau cu multa fereala in sud, la romani, iar calugarii alungati din chiliile lor sihastreau prin paduri, in scorburi si bordeie, pazind pravila strabuna si invatand copiii taranilor iobagi buchea cartii, la lumina chioara a lumanarilor de seu.
Pana la 1760, Fagarasul era un munte plin de monahi, nu rareori intamplandu-se ca satele mai bogate sa tina trei sau patru manastiri, fara a mai socoti schiturile ascunse sau colibele pustnicilor sfiosi. Dar intr-o zi, credinta fagarasenilor a fost omorata cu tunul. Din ordinul Mariei Tereza, generalul austriac Adolf Buccow a pus tunurile pe ctitoriile ortodoxe. Din 37 de manastiri, ghiulelele nu au mai lasat nici una in picioare, 37 de lavre ortodoxe, care la ora vecerniei si a rugaciunii de noapte porneau toate a bate din clopote, zguduind pamantul si marginile vazduhului. Muntii Fagarasi au fost transformati intr-un urias osuar. Cate un batran din Lisa sau Cartisoara spune ca si azi se mai aud, cateodata, vaiere omenesti si glasuri de clopot, rasunand adanc, in pamant.
Amintirea generalului austriac e si acum, dupa 250 de ani, o rana urata si dureroasa. Chiar daca ar incerca, fagarasenii nu pot sa uite, sa ierte, sa lase de la ei, sa se impace senin si crestineste cu toate cate au fost, cu martiriul la care le-a fost supusa credinta. Pentru ei, Adolf Nikolaus von Buccow ramane pe vecie intruchiparea dusmaniei si a raului absolut - o aparitie fumegoasa si parelnica, la fel ca si moartea, un om fara chip si fara biografie. Un nume de strain, pe care vor sa-l pedepseasca, lasandu-l pe mai departe sa bantuie uitat prin istorii, prin intunecatul Ev Mediu transilvanean, prin tot ce a mai ramas din amintirea lavrelor ortodoxe de altadata: Recea, Comana, Colt, Berivoi, Sambata de Sus.
Pacaleala
Oricat ai cauta, rascolind arhive, cronici si marturii ale epocii, nu afli mare lucru despre el. Adolf Nikolaus von Buccow ramane pe mai departe o umbra invaluita de taceri si mistere. Din singurul portret pastrat de cronica imperialei Viene, te priveste un barbat calin si lipsit parca de vointa. Un hedonist usor efeminat, cu fata prelung bucalata si mainile ascunse sfielnic pe dupa mansoanele argintate ale tunicii de feldmaresal. Peruca scurta si pudrata atent, deopotriva cu surasul apatic si nevointa studiata a bratelor, ii subliniaza aerul ipocrit aristocratic, de om complexat si contradictoriu, violent cu catanele instruite in graba si placid cu femeile focoase de la Curte. Un om ezitant si ascuns, o fire cazona, in haine de brocart si matase, un ucigas fara scrupule, iubitor al frumusetii si al umanioarelor, al marilor idei umaniste de egalitate, dreptate si adevar.
Cu siguranta, serenissima imparateasa Maria Tereza nu l-a ales intamplator. Dupa murmurul revoltat al iobagilor romani si indarjirea calugarilor ortodocsi Visarion si Sofronie impotriva legamantului unitarian, cineva trebuia sa aduca Transilvaniei duh de liniste si impacare, de dragoste si bunavoire in toate - in case, in biserici, in satele populate de romani. Hotararea Dietei de la Let ca monahii sa fie alungati dintre mireni, sau decizia sinodal catolica de a interzice obiceiul romanesc de a oferi mortilor hrana si bautura la mormant, toate se aratasera a fi grabite inutil si lipsite de intelepciune. Generalul Buccow parea cel mai in masura sa indrepte lucrurile, sa potoleasca spiritele si sa-i pacifice pe "ereticii" supusi ai Coroanei.
Parca il si vezi. Drept, militaros si disciplinat ca nimeni altul, asculta incremenit porunca gratioasei Imparatese si nu pierde apoi nici o clipa. Paraseste in graba Viena si, pe 5 aprilie 1761, apare navalnic la Sibiu, cu toata suita si insemnele autoritatii sale imperiale. Nu e timp de pierdut. Pe 9 aprilie, deja trebuie sa inceapa ancheta "Comisiei de dezmembrare", pentru a afla care din romani s-au declarat impotriva uniatiei. La Sibiu e o zi de primavara ostila si friguroasa, anuntand parca duritatea si urgenta deciziilor ce vor urma. Buccow nu are timp nici sa-si aranjeze cuferele cu haine si costumele de parada ori sa viziteze prosperul burg al sasilor breslasi. Apuca doar sa-i cantareasca din priviri pe functionarii aulicei Cancelarii si, cu un gest autoritar, face semn usierului sa pofteasca delegatia celor 40 de romani, care il astepta de mai multe zile sa-i inmaneze memoriul cu doleantele lor insistente: sa inapoieze bisericile romanesti dimpreuna cu bunurile si locul de pamant; greco-catolicii sa ramana cu ce au zidit, lasand Unirea sa o tina numai cine o vrea si, mai ales, sa nu aduca razbunare, ci sa se arate iertator cu ortodocsii si oastea monahala a lui Sofronie de la Cioara. Diplomat si pasnic, Buccow ii asculta zambind. Le da si le promite dreptate, fara a rosti nimic concret. Misiunea lui e "conscriptia credinciosilor", recensamantul si impacarea, mila si concordia nationala. Chiar a doua zi il primeste in audienta pe Sofronie. Il zapaceste cu vorbe iscusite si, la sfarsit, pecetluieste intelegerea cu un schimb de daruri (stofa bogata din fir de aur de la Sofronie si galbenii din punga matasoasa, cusuta chiar de mana serenisimei Imparatese). De ordinul dat de cu seara nu pomeneste si nici nu-l anuleaza. Sofronie e arestat pe cand coboara scarile Resedintei, pus in lanturi pentru cinci ani.
Refugiat in salonul sau auster, decorat doar cu tablourile Imparatesei si al voluntarei sale mame, pe care o diviniza, generalul priveste indelung harta Transilvaniei. Insemnate cu rosu, manastirile ortodoxe par insirate in chiar ordinea disparitiei lor. Nu stii prea bine ce ascunde figura lui de cocon apatic si imbatranit prematur, linia feminina a umerilor si barbia desenata alungit. Il tradeaza doar platosa aurita, cu intarsii sclipitoare de argint, colanul discret al virtutii militare de la baza gatului si ochii mici, de viezure nelinistit - ochi de om rau, privind vizionar in zare, spre un viitor eroic si ferm, ce vrea neabatut si cu tot dinadinsul sa-i apartina. Cladit din contraste, gestualitati si ascunzisuri teatrale, trebuie sa fi fost abil in misiunea sa. Trei ani, cat a ocupat scaunul de Guvernator al Transilvaniei, generalul a pus ordine in administratia locala si a semnat numeroase amnistii. S-a intalnit cu ucenicii razboinici ai lui Visarion, Stan si Oancea, le-a dat de inteles ca-i asculta si le sare in ajutor, peste toate oferindu-le romanilor din Nasaud si Fagaras marile privilegii ale "graniceriei" - proprietatea padurilor, portul armelor si scutirea de serviciul militar.
Nimeni nu poate intelege nici acum ce s-a intamplat. Nimanui nu-i vine sa creada ca totul era stabilit dinainte - harta incendiilor, listele de condamnari, minutia impecabila a executiilor si, mai ales, ura dezlantuita si clocotitoare. O ura artistica si rafinata cumva, plina de nuante, de reveniri si concesii dictate de efluviile si nevoile momentului. Pe popii de la Recea, Cristur si Luna de Jos s-a multumit doar a-i batjocori public. Pe Tanase Todoran (taran de 114 ani din Nasaud) l-a batut insa in cuie in vazul celor multi, pentru ca nimeni altcineva sa nu mai indrazneasca vreodata a se plange ca ortodocsii sunt persecutati si fara drepturi. La Berivoi, a dat ordin sa fie scoasa pana si piatra de temelie a bisericii, ca nici amintirea amintirii sa nu mai ramana din ea, in timp ce la Sambata, ca semn de pretuire a stirpei domnitorului Constantin Brancoveanu, s-a limitat doar a darama chiliile si parte din zidul estic al manastirii.
Il vezi apoi in decorul sumbru si apasator al cetatii Fagarasului. Zidurile groase de trei metri, santul de aparare ca o prapastie acvatica si podul mobil de la intrare il fac sa se simta in siguranta, la adapost. Din salonul sau de audienta a facut o mica sala princiara, decorata cu tablouri, oglinzi venetiene, goblenuri frantuzesti si mobila sculptata in cele mai vestite ateliere din Viena. In sinea lui, trebuie sa sufere, simtindu-se singur si parasit la margine de Imperiu, departe de eleganta si stralucirea saloanelor vieneze, inconjurat doar de uneltirile unguresti si nesfarsitele litanii plangacioase ale romanilor. "So hart und schwer" (asa de dur si de greu) - repeta el intruna, privind rapoartele "comisiei de dezmembrare", statistici negre si ingrijoratoare ce arata ca numai in Fagaras, la 128.000 de familii ortodoxe, doar 320 sunt greco-catolice. Cu ochii la orologiul daruit de breasla ceasornicarilor praghezi, generalul intrerupe audientele cu un gest de oboseala eleganta, semneaza cateva ordine de "birsag", deopotriva cu lista conscriptiei credinciosilor ardeleni, reciteste misiva pregatita "Preagratioasei Imparatese", in care o asigura de toata osteneala ce si-o da clipa de clipa, isi aranjeaza armura stralucitoare si se grabeste, in fruntea regimentului de husari, sa duca la bun sfarsit corvoada incendierii a doua schituri ortodoxe (nu mai mult!), pana spre ceasul inserarii, cand la curte incepeau sa soseasca primii invitati ai balului oferit in cinstea nobililor supusi ai Coroanei si a distinsilor cardinali ai Papei.
Din rama bogata si plina de ornamente aurite, Adolf Nikolaus von Buccow priveste dincolo de istorie, dintr-o lume urata si inapoiata, care nici nu-l intelege si, in mod sigur, nici nu-l merita. Infatisarea sa, redata in nuante si indulciri rafaelite, sporeste si mai mult misterul. Asa cum sta sprijinit de bratul inalt al jiltului imperial, se vede ca generalului ii place sa pozeze. Pozitie de actor, gata in orice clipa sa-si joace impecabil si stralucitor rolul impus de fiecare moment al zilei: pacifist, militar neclintit, mason iluminat, catolic misionar, aparator al celor oropsiti, judecator implacabil. Isi schimba cu mare usurinta armura si lestul metalic al armelor cu jaboul dantelat si redingota catifelata a costumului de dans. Soarbe atent si cumpatat, ca un fin cunoscator, din licoarea veche si atent maturata a vinului de Tokay, in timp ce verifica vigilent, de la fereastra Cancelariei, ultimele pregatiri ale esafodului celor condamnati cu o zi in urma.
Multimea de functionari si cadastrasi ai Cabinetului il urmareste speriata, citind in ochii Guvernatorului primejdia, placerea omului neinduplecat de a pedepsi, deopotriva cu acea sclipire taioasa a militarului, fara nuanta. Toti il banuiesc de corectitudine si exces de zel, de acea dorinta fierbinte si nebuneasca de a nu dezamagi in vreun fel augusta Imparateasa si sperantele unui intreg Imperiu. Actor innascut, Adolf Nikolaus von Buccow stie cum sa se ascunda. Nimeni nu-i banuieste fanatismul religios si ura impotriva calugarilor ortodocsi, jalnici si mizeri, imbracati in haine peticite si negre, lungi pana la glezne, cu opinci innoroiate in picioare si "cucuteu" jalnic pe cap. Nimeni nu observa ca a transformat deja o misiune si o stricta porunca administrativa intr-o cruciada personala. La Berivoi, marinimos si aulic, ii lasa pe calugari sa fuga, luand cu sine clopotele bisericii, dar are grija sa-i prinda din urma la Bucium si sa-i casapeasca dimpreuna cu alti doi monahi batrani - unul de 105 ani, altul de 120. La Carta, darama biserica, dar nu are liniste pana nu-i urmareste pe calugari in padure, pentru a-i starpi cu totul, incendiindu-le si cea de-a doua bisericuta, ridicata din barne si ramuri groase de brad. La Sambata rapeste si pune pe foc cele mai frumoase icoane si carti de predanie, iar pe conducatorii satelor ce adapostesc "ereticii" fugari ai manastirilor ii pedepseste dupa gravitatea faptei - fie prin streang, fie prin serviciu militar pe viata.
In trei ani, ca intr-o epopee a raului, ura generalului Buccow a transformat muntii Transilvaniei intr-o Golgota martirica, lasand in urma suferinta si sange de crestin. Nu s-a razboit cu popii, saraci si aproape analfabeti, carora, dupa 60 de ani de asteptare, le-a dat chiar un episcop grec - pe Dionisie Novacovici, vladica sarbesc de la Buda. Lupta lui era cu manastirile - asa mici si populate cu doar doi-trei calugari cum erau; cu indaratnicia si neclintirea lor ortodoxa, cu traditia si cultul mortilor, cu mandria lor de a se sti nascuti crestini, pazitori nepusi de nimeni ai dreptei credinte. Nu a starpit, asa cum dorea, ortodoxia. In locul manastirilor, au ramas crucile de pe munte si nume de pajisti: La Chilii, Poiana Pustnicului, La Altare.
*
Intinsi pe zeci si zeci de kilometri, neclintiti si ridicati statornic spre cer, Muntii Fagarasului raman un enorm osuar, o cripta anonima a tuturor monahilor ucisi, alungati sau arsi de vii. Trei ani, fara intrerupere, generalul Buccow a crucificat in muntii transilvani ziduri si turle de biserici ortodoxe. Strigatul lor reverberat de cupola enorma a Fagarasului se mai aude inca. E ca o litanie, ca un murmur de durere si obida.
Romanii pravoslavnici, asa superstitiosi, apostati si eretici cum credea Buccow ca sunt, s-au razbunat in felul lor ciudat, pasnic si tacut. S-au razbunat neobisnuit, dosindu-i pe vecie numele si pedepsindu-i faptele in fresce si icoane. Nu l-au alungat ca pe o aparitie satanica, ci l-au adus cu ei in biserica, zugravindu-l in cele mai cumplite chipuri. La Sasaus, ostasii care il umilesc pe Hristos, suflandu-i in urechi trambitele dispretului, au costume de catane imperiale. La Tichindeal, Hristos e ca Doja pe tronul inrosit de foc, cu coroana de tinichea pe cap si clestii ce-i smulg carnea vie de pe trup, in timp ce chinuitorii au mustati unguresti si uniforme de husari. In alta icoana, Iuda, cu buzele pregatite pentru sarutul tradarii, ia forma grotesca si hidoasa a unui grof maghiar, cu haine si cusma de hermina, iar mai jos, Mantuitorul isi poarta crucea patimirii imbracat in straie simple si ostenite de cioban fagarasean. E o infatisare de efigie, un strigat suprapus pe o imagine, un rezumat dramatic al suferintei romanilor transilvani, suiti fara vina pe crucea jertfei iertatoare si pline de speranta. Blestemul romanilor, tainuit in culori si desene naive, l-a ajuns intr-un tarziu pe Buccow. Puternic si in floarea varstei, la nici 52 de ani, intrand calare in mareata cetate de la Alba Iulia, va fi aruncat de un cal si strivit de copite, sub privirile ingrozite ale suitei sale imperiale si ale poporului iesit sa-l intampine cu toate onorurile cuvenite unui feldmaresal. Va muri ca o catana oarecare, ca un targovet naiv si nestiutor, departe de onorurile militare la care visase mereu. Va muri ca un anonim, fara chip si fara biografie - un nume de strain, pe care fagarasenii nu vor sa-l pedepseasca altcumva, decat lasandu-l pe mai departe sa bantuie uitat prin istorii, prin intunecatul Ev Mediu transilvanean si, mai ales, refacand in anii din urma toate, dar absolut toate manastirile ucise de el. Intr-un gest de o extraordinara frumusete recuperatoare, fagarasenii si-au inaltat la loc manastirile, pe fiecare loc de tortura, bombardat sau incendiat.
Fotografii de ANDREI CHERAN (4)