Sunt un milion si jumatate in toata Italia, imbogatesc anual Romania cu un miliard si jumatate de euro si tot cu atata PIB-ul Italiei. Dar numai cand istoria isi va scrie paginile se va sti daca au fost cu adevarat eroi sau doar victimele unei tranzitii care intarzie sa se incheie
Marina
Cand a plecat a doua oara in Italia, la munca, baietelul de 4 ani al Marinei a intrebat-o cu lacrimi in ochi: "Mamica, da' di se plesi din nou?". Grabita, Marina n-a stiut ce sa spuna si i-a trantit la repezeala: "Uite ce e, plec, fiindca nu mananci tot si-ti trebuie toata ziua numai dulsiuri". Lui Marian a inceput sa-i tremure barbita si a spus: "Dar mananc, mamica, si mancare". "Am gresit, stiu", spune incetisor Marina. Cu o seara inainte a sunat acasa, si baietelul ei i-a spus: "Mamica, io o sa merg sa joc la popise, sa castig premiul sela mare, si tu n-o sa mai trebuiasca sa plesi in Italia".
In camera s-a lasat intunericul. Marina impatureste in doua batista ca sa-si stearga lacrimile prelinse sub ochii caprui si incercanati. Furculita cu prajitura infipta in ea zace abandonata pe farfurioara, in fata ei.
E duminica, Marina are liber, si de aceea a acceptat invitatia unei prietene romance de a veni la masa. Nu se stiau decat de putin timp, se cunoscusera in biserica din Milano, dar era bucuroasa sa fie impreuna cu cineva care avea acelasi destin ca al ei.
Ca mii de alte romance, Marina lucreaza ca badanta - ingrijeste o batrana. Ii face curat in casa, ii spala hainele, face de mancare, ii face baie, o imbraca, ii schimba scutecul. Munca grea pe care, recunoaste chiar ea, in Romania n-ar fi facut-o pentru nici un batran al familiei. Pentru 900 de euro a invatat insa sa nu-i mai fie scarba de nimic. 900 de euro, fara de care azi nu mai poate trai.
Acum doi ani, Marina s-a trezit inghitita de saracie. Sotul ii era bolnav, aproape orb. Tocmai ii facusera o operatie la ochi, pe care au platit-o vanzand un apartament la Vaslui. S-au mutat la tara, la Cozia, langa Iasi, intr-o casa a familiei. Dar boala de ochi s-a extins si doctorii au spus ca mai e necesara o operatie. Cineva din Italia i-a spus de un loc de munca. Stia situatia ei de acasa si a sunat-o. "Nu vrei sa vii sa muncesti aici?" "Ba, as vre', as munsi orise, da tu stii ca io nu vorbesc italiana." "Lasa, ca o inveti tu", a incurajat-o vocea. Inainte sa inchida telefonul, i s-a mai spus si cat o costa pontul. Jumatate din primul salariu va trebui sa-l dea pentru intermediere. Marina n-a mai zis nimic. A tacut si a acceptat. Orice, numai sa gaseasca ceva de munca! A luat bani imprumut de la diverse cunostinte, cat sa-si plateasca drumul si prima rata din "intelegere". A facut o oala de mancare, sa le lase celor trei copii mai mari, si-a lasat copilul de 2 ani in patut, si-a pus cateva haine in bagaj si a doua zi a plecat la microbuz. "Cand vorbesc despre asta, ma apuca asa o frica!", spune ea, incercand parca sa se scuze ca vorbeste mereu de necazuri. Ar vrea sa fie si ea mai detasata, sa ia lucrurile mai in usor. Dar nu poate. Mai ales acum, cand tocmai s-a intors din Romania, unde a petrecut sarbatorile. A gasit-o pe fata ei cu probleme grave de sanatate, nu mai putea manca decat cu o tija de plastic. Familia nu i-a spus nimic, de teama ca ar lasa totul in Italia si s-ar intoarce acasa. "Acum sunt dependenti de banii pe care-i trimit". Dar cel mai tare a derutat-o lipsa unui cap de femeie in gospodarie. "E dezorganizare. Nu-i cine sa-i mai coordoneze. Dar n-am ce sa fac. Nu pot sa fiu si acolo, si aici." Sa se intoarca nici nu se pune problema. Sotul ei nu poate munci. Daca n-ar mai suporta ea munca din Italia, toata familia ar fi condamnata.
Clopotul bisericii din imprejurimi bate ora 6 seara. Marina isi curata o scama imaginara de pe bluza si framanta in mana fularul. In curand va trebui sa se ridice si sa plece. Dar inainte sa se intoarca la batrana ei, isi mai permite o clipa de libertate, alaturi de celelalte romance, care o mangaie cu o privire intelegatoare. "Noroc ca acum nu mai e asa rau!", mai spune Marina. "Asa rau ca la Bari", adauga ea, cateva secunde mai tarziu. Acum lucreaza la Milano si are contract de munca, dar langa Bari, unde a lucrat prima oara, a fost de-a dreptul exploatata. S-a angajat la o batrana, si timp de trei luni de zile n-a avut voie sa iasa singura din casa. "Ma tineau ca pe o sclava. Ieseam doar pana la piata, cu copiii batranei. Ma rugam de ei saptamanal sa ma lase sa merg sa ma rog la moastele Sfantului Nicolae. N-au vrut. Cand mancam, trebuia sa mananc tot din farfurie, chiar daca felul ala de mancare nu-mi placea. Iar daca beam un pahar de apa plata, deja imi spuneau ca exagerez." Si asta n-a fost nimic, pe langa socul pe care l-a trait in ziua in care a sosit din tara. Batrana a repezit-o de cateva ori, ea s-a speriat si a inceput sa planga. Era obosita dupa doua zile de mers cu microbuzul, picioarele ii erau amortite, iar italiana nu prea intelegea. De rusine, s-a inchis in baie, ca sa-si stearga lacrimile. In timpul asta, nervoasa, batrana a chemat pe cineva s-o duca unde-o sti. "Vai fuori!", incepuse sa strige. "Iesi afara!". N-avea nevoie de plangacioase, ci de o persoana "allegra". Marina si-a facut bagajul si a plecat la o biserica catolica. "Buon giorno", a intampinat-o preotul cu o voce calda. "Buon giorno", a raspuns Marina in biserica goala. "Come ti chiami?". "Marina".
Mai mult n-au vorbit, fiindca ea nu stia. Preotul a mangaiat-o si i-a spus sa stea linistita. La cateva ore, a venit si fiul batranei s-o recupereze. De fapt, aveau mare nevoie de ea, dar le-ar fi placut sa fie putin mai umila. "Voiau sa-mi ser iertare, dar eu nu stiam se-am facut rau."
Dupa cateva luni de munca grea, pana noaptea tarziu, de odihna in conditii precare si de stres acumulat, Marina s-a imbolnavit. A facut o hemoragie puternica si a fost dusa de urgenta la spital. Doctorii i-au scris pe fisa: "metroragie disfunctionala pe baza de stres". A fost intr-o situatie atat de critica, incat medicii i-au chemat pe apartinatori sa-i intrebe ce lucreaza Marina atat de greu de a facut asa o criza. "De teama, fesiorii batranei au inseput sa ma mai scoata la cate o plimbare. Si-ntr-o zi, in parc, am auzit vorbindu-se romaneste. N-au vrut sa ma lase sa merg sa vad sine e, dar m-am inversunat." Asa a aflat Marina ca in zona mai erau sute de romance, care faceau aceeasi munca. Si tot de la ele a invatat sa-si ceara drepturile. Putea sa aiba liber doua ore pe zi si duminica, iar ea pana atunci nu avusese nici macar o ora.
Eufrosina
Milano e un oras aglomerat si zgomotos. Milanezii n-au nimic din detasarea italienilor din Roma. Aici, in centrul administrativ al Italiei, oamenii se misca grabiti, cu servietele de business in maini. Masinile ruleaza cu viteza si metroul isi intinde reteaua ca o panza de paianjen pe sub intreg orasul. "La Roma te simti bine, dar banii se fac la Milano", mi-a explicat pe fuga un italian. Ca si italienii, care au migrat constant din sud spre nord, din ratiuni financiare, emigrantii aleg adesea ca resedinta tot Milano. Peruani, bolivieni, "marochini" din Maghreb, romi si foarte multi romani. Ii auzi vorbind romaneste in autobuze, pe strada, in magazine. Dar daca vrei sa-i cunosti cu adevarat, nu poti ocoli biserica romaneasca.
Impunatoare, dar strivita parca intre cladiri de tot felul, biserica Santa Maria della Vittoria pare imbracata de sarbatoare pe dinauntru, cu iconostasul ei invelit in aur, cu icoanele sfintilor romani atarnate pe ziduri si vitraliile care cern inauntru lumina colorata ca-ntr-un caleidoscop. Duminica, biserica este plina. Din orice parte a orasului ar fi, romanii sosesc, unul cate unul, si o ocupa pana la sufocare. Pentru ei, e singurul loc in care se simt acasa. Vin pentru ca slujba ii linisteste. Vin si pentru ca multi sunt singuri si nu au cu ce-si umple duminica, ziua in care li se da liber. Vin, pentru ca aici pot intalni alti romani, cu care pot lega prietenii, pentru ca pot afla despre locuri de munca sau pot invarti mici afaceri.
Eufrosina vine si ea, in fiecare duminica, sa asculte slujba. Are 55 de ani si a plecat din Suceava, fiindca nu mai avea ce munci. Intai a plecat sotul ei la munca in Israel. L-a vazut doar de cateva ori in sase ani. Cand n-a mai mers asa, a plecat ea in Italia. Timp de o luna, a stat fara sa gaseasca de munca. A ramas si fara bani, si fara mancare, asa ca si-a sunat barbatul sa-i trimita pachet de acasa: slanina, un borcanel de smantana, o bucata de sunca, cu care s-a pus pe picioare. Nu avea cum sa se intoarca. Oricat de greu ar fi la inceput, arareori romanii se intorc. "Strangi din dinti si rabzi sa-ti platesti datoriile. De-abia apoi, dupa vreo luna doua, poti incepe sa mai pui cate ceva deoparte", imi spune Eufrosina, infasurandu-si mai bine jacheta pe langa corp, ca sa o apere de frig. Sta infofolita pe o banca a bisericii si nu se grabeste sa plece, desi slujba s-a incheiat, lasand in urma dare din fumul parfumat al cadelnitei.
Eufrosina - o moldoveanca robusta - are ochii incercanati de nesomn. Si ea lucreaza ca badanta, tot pentru 900 de euro. Sta aproape 24 de ore din 24 cu batrana si e bucuroasa ca nu trebuie sa plateasca chirie si poate pune deoparte mai multi bani. Plateste, in schimb, cu noptile nedormite. Apartamentul in care sta e... o garsoniera cu un singur pat. Pe-o parte a patului doarme batrana, pe cealalta ea, care trebuie sa fie in preajma, de fiecare data cand batrana se trezeste sa ceara ceva. "Din 7 nopti pe saptamana, doar vreo doua le dorm intregi. Cateodata, si de 4-5 ori pe noapte ma trezeste ca-i e rau sau ca vrea s-o duc la baie. Are dementa senila, dar nimeni nu-ti spune niciodata cand te angajezi daca batranii sufera sau nu de Alzheimer. Te astepti singur la ce-i mai rau, trebuie sa ai experienta, sa ai ochiul format, de cand ii vezi prima oara." Eufrosina s-a obisnuit cu greul, numai cu gandul la cele doua ore libere pe zi, cand iese in parc, se pune pe o banca si nu se mai gandeste la nimic. "Nici sa vorbesc la telefon cu ai mei nu pot, desi vorbesc pe banii mei. Baba se enerveaza ca nu intelege limba si bate din picior. Sunt zile cand nu mananca nimic, si atunci se enerveaza daca eu mananc. Daca fac paste, se pune langa mine, sa vada cat pun la fiert. Imi sta mancarea-n gat, m-am invatat sa mananc cu simt, mai mult pe de-ascuns. De cate ori n-am facut foamea! Cateodata imi vine sa urlu, cand vad cum se poarta unii italieni cu noi, de parca am fi ultimii oameni, de parca am veni de sub pamant! Daca le spui ca n-ai trait chiar sarac la tine-n tara, te intreaba de ce-ai venit. Daca le spui ca ai venit din cauza greutatilor, atunci te considera un inapoiat. Dar n-am de ales. Am nevoie de bani, sa-mi tin baiatul la facultate. Stau si socot cum trec lunile si-mi tot zic ca in iunie ma intorc acasa."
De sarbatori, cele mai multe din romancele care lucreaza ca badante nu au liber. Pe Eufrosina au dat-o insa afara pe 13 decembrie, pentru a nu deranja familia de Craciun. Era in plus. "Plangeam, eram necajita, n-aveam unde sa merg. Pana la urma mi-am luat bilet la autocar si-am venit acasa. Ce-am muncit luna aia s-a dus pe drumul dus-intors." La fel au facut copiii batranei si cand ea a racit si a facut febra 39. De teama ca le imbolnaveste mama, i-au chemat un taxi si i-au spus sa plece. Eufrosina a ratacit prin oras o zi intreaga, pana a gasit o romanca dispusa sa o gazduiasca pe o saltea, cateva zile.
S-ar muta si maine la alta batrana, daca ar sti ca poate fi mai bine. Dar in majoritatea cazurilor nu e. A stat de multe ori de vorba cu alte badante si a inteles ca ar trebui sa zica mersi ca are si locul asta de munca. Nimeni nu angajeaza ingrijitoare, decat atunci cand situatia batranilor devine cu adevarat dificila. De cand e criza, iar romanii sunt prost vazuti, sa ai un serviciu e un noroc, de care tii cu dintii. Altminteri, pentru cei 900 de euro, bisericile romanesti sunt pline de alte romance, gata sa accepte orice.
Eufrosina n-are ce face duminica. Dupa ce slujba se incheie, o ia singura la plimbare pe strazi. Pentru nimic in lume nu s-ar intoarce la batrana mai devreme de opt. Poate sa ploua sau sa ninga, prefera sa stea afara, cascand gura la vitrine si intrebandu-se de ce a trebuit sa plece ea de la casa ei, ca sa rataceasca asa, printre straini.
Elena
Bazarul de langa Loreto e plin de mese de plastic, incarcate de gramezi de papuci chinezesti, esarfe, umbrele, chiloti la vrac si pulovere second hand. Daca ai rabdare si scormonesti printre ele, poti gasi cate un tricou "Made in China" la 3 euro sau cate un pulover din acryl la 6. Oricum, nimic nu se cumpara asa. "Aici te intelegi cu ei. Nu dai banul pana nu-ti face pretul sa-ti convina. Eh, lasa ca te invat eu toate diplomatiile", imi sopteste Elena, o romanca la vreo 50 de ani, sosita in Italia inca din 1990. "15 euro? Troppo caro! N-am atata, mai lasa din pret, baiete. Pensi che sono ricca? Dai, facci una riduzione di un caffe." Elena se tanguie, cu o pereche de cizme in mana si ochii in ochii vanzatorului. "Va bene, scado anche 3 euro." "Nu asa, nu asa, de cate o cafea per tutte e due, si pentru signorina", si arata cu cotul spre mine.
Baiatul se enerveaza, da sa ia cizmele si sa le aseze inapoi in cutie. "Signora, piu economico non si puo, non si puo!" E prea tarziu. Intr-un gest extrem de convingator, Elena si-a pus deja in sacosa doua perechi de cizme, pentru care ii intinde vanzatorului doar 20 de euro, impreuna cu o privire blajina, care cere mila.
"Dai, comprale", se rasteste nervos baiatul. Tocmai a facut o afacere proasta. Elena e insa foarte multumita si-mi zambeste cu subinteles. Cu aproximativ 88 de lei a cumparat doua perechi de cizme pe care vrea sa i le trimita cu autocarul unei nepoate din Romania. "Mamma mia", ofteaza regulat si ma apuca de brat cu un gest ferm, ca sa trecem strada. Acum mergem sa bem cafeaua pentru care am negociat atata. La colt, o tavola calda are portile deschise. Dinauntru miroase a pannini si cafea cu lapte. O invit inauntru, dar ea ma trage mai departe. "Inca putin, sa iesim din zona garii." Inca o strada la stanga, doua la dreapta, mai traversam un parc pana ce, intr-un final, la un colt, gasim un barulet pe care Elena il aproba dintr-o privire. "Uite cum e, Dia", imi zice. "O cafea costa la Centrale 1.30 euro, daca o bei in picioare. Daca stai la masa, costa 2.30 euro. Daca mai iei si un brios se fac 5 euro. Aici unde mergem, cu 3 euro iti iei si cafea, si brios. Ia sa facem acum un calcul. Cati euro salvezi? 2. In 30 de zile asta inseamna 60 de euro. Intr-un an, asta inseamna 720 de euro, banii de o vacanta in tara." Ne-am asezat in colt, la o masa mica de plastic. Pana la urma, briosa s-a dovedit nerentabila, iar Elena a scos dintr-o punga de plastic un iaurt si niste biscuiti ca sa mancam la cafea.
Elena n-are nici copii, nici barbat si nici in tara nu vrea sa se intoarca. A lucrat ani in sir ca femeie de serviciu la o firma, iar apoi si-a facut o mica agentie care intermediaza angajarea de femei de serviciu romance. Banii castigati i-a pus deoparte. Isi permitea. Se intampla in anii '90, cand italienii ii priveau pe romani, proaspat iesiti de sub jugul comunist, cu multa simpatie. Munca fizica era bine platita, iar lira italiana avea putere mare de cumparare. Un roman avea ca salariu de inceput 1.700.000 de lire, echivalentul a 850 de euro. Cu 200.000 de lire (adica 100 de euro) o persoana isi asigura hrana timp de o luna de zile. "Trecerea la euro a rasturnat multe din obiceiurile italienilor. Azi, cu 500 de euro nu te descurci sa hranesti o familie timp de o luna de zile."
Cu banii economisiti de-a lungul anilor, Elena si-a cumparat case. "Am una la Milano, anul asta cineva a vrut sa-mi ofere pe ea 400.000 de euro. Dar n-o dau. La ce bun? Mai am un apartament la Timisoara si un apartament de 3 camere la Cismigiu, in Bucuresti. Si inca o garsoniera in Drumul Taberei, pe care tare as vrea s-o inchiriez!"
Iesim din nou in frig, lasand usa cafenelei sa se inchida cu scartait in urma noastra. Elena isi incheie nasturii jachetei visinii, tocite de vreme. I-am mai pus cateva intrebari, inainte sa ne luam ramas bun. Mi-a raspuns ridicand din umeri. Nu. Nu stie de ce mai sta in Italia, desi are case in Romania! Ce altceva ar putea sa faca? Nu stie cui le va lasa. Si nu stie nici cum ar putea trai diferit. Asa s-a obisnuit ea, sa puna deoparte. I s-ar parea risipa sa faca altfel. De ce sa dai mai mult decat face? De ce sa arunci cu banii? Lasa, nu face ea nimic cu ei, dar mai bine sa stie ca-i are!
Maria
"Un roman a violat o fata de 14 ani." "Pe un zid din Roma a aparut inscriptia "olocausto romeni", insotita de svastica." "Grupul de extrema dreapta Forza Nuova a iesit in strada pentru a protesta impotriva romanilor si a cere suspendarea tratatului Schengen cu Romania." "Trei romani si un albanez au violat o italianca." "Un magazin romanesc a fost atacat cu o bomba artizanala."
In camera invelita in penumbra, televizorul pornit pe programul de stiri turuie, aruncand o lumina albastra pe chipul obosit al Mariei. S-a obisnuit sa stea in fiecare seara cu urechile ciulite la TV, la orice stire legata de crime si violuri. "Cum aud, cum mi se face stomacul ghem si stau si ma rog: "Doamne, sa nu fie iar romani". Nu mai pot indura privirile vecinilor! Nu mai pot sa le citesc dispretul in ochi! De catva timp, nimic nu-i mai rau pentru un italian decat sa fii roman in tara lui."
Maria are 58 de ani, parul aproape carunt si ochii rosii de plans. E in Italia de 13 ani. A lasat postul de femeie de serviciu pe care il avea intr-un spital, la Abruzzo, ca sa vina la Milano, sa aiba grija de nepoata ei, eleva la scoala de balet. De cand a sosit de la Abruzzo, nu mai reuseste sa-si gaseasca de lucru. "De unde italienii se bateau pentru romance, femei harnice si curate, pe mana carora isi lasau copiii si batranii, acum fug de romani ca de dracul." Mai ales de barbati, considerati mai periculosi, care, loviti si de criza economica ce s-a facut simtita in constructii, au fost nevoiti sa se intoarca acasa. Manipularea media incepe sa aiba efecte vizibile. In mai putin de o luna de zile, impotriva romanilor s-a dezlantuit un adevarat pogrom. Au fost suficiente cateva crime si violuri facute de romi, pentru ca majoritatea emigrantilor romani sa simta pe pielea lor efectele: priviri dusmanoase, neincredere, cuvinte urate la adresa lor si multa teama ca actele de violenta impotriva unor romani nevinovati, despre care vorbeste mai mult presa din Romania decat cea din Italia, pot sa se intample din nou oricui, oricand. Unii italieni o considera tiganca, desi ea a incercat, in multe randuri, sa le explice diferenta intre rom si romeno. Si chiar daca uneori nimeni nu stie ca ea e romanca, i se pune un nod in gat, cand aude insulte adresate romanilor pe strada sau in magazine. La Milano nu are decat o singura prietena, iar zilele curg trist si monoton, dupa acelasi program. La 4 iese pana la colt, sa-si ia nepoata de la scoala, la 4 si 10 se vede, pentru o ora si jumatate, cu prietena ei. In rest, nu se intampla nimic, oricat ar incerca ea sa dea sens zilelor care se scurg aproape goale. S-ar intoarce in tara, sa se simta "acasa", dar toata familia ei e aici. Ar ramane, dar in fiecare zi se simte "straniera".
Lena
Vaduva cu doi copii, la nici 27 de ani, Lena a plecat din Romania din cauza saraciei. N-a gasit de lucru din prima. Cand i s-au terminat banii, a intrat intr-un panificio si a rugat-o pe vanzatoare, jumatate in romana, jumatate in italiana, sa-i dea o bucata de paine, pe care sa i-o plateasca peste cateva zile. Vanzatoarea i-a aruncat cu dispret un bocconcino de paine pe jos zicand: "Si, come diccono tutti". Lenei i-a stat plansul in gat. Nu stia daca sa se aplece sa ia painea sau sa plece, pur si simplu, din mandrie. Pana la urma, foamea a invins. Dupa o saptamana, si-a gasit insa de lucru. A luat un avans si a mers sa plateasca painea. Cand a vazut-o, vanzatoarea a lesinat in spatele tejghelei. "In 30 de ani de cand am panificio nu mi s-a intamplat asa ceva", a spus mirata, dupa ce si-a venit in fire.
"Aici, in Italia, nu te lupti doar cu munca sau cu foamea", spune cu naduf Lena, in timp ce isi hraneste la piept copilul de doar cateva luni. "Te lupti si sa te faci valoros, te lupti zilnic sa le arati italienilor ca nu toti romanii sunt violatori, chiar daca sunt saraci, te lupti sa speli imaginea cersetorilor care i-au facut pe batranii italieni sa creada ca in Romania e lumea a treia, ca nu avem spitale si n-am vazut niciodata Coca Cola."
Lena n-a plecat nici o clipa cu gandul sa ramana. S-a recasatorit in Italia, cu un roman, a mai facut doi copii, s-a pus cat de cat pe picioare financiar. Anul acesta va incepe constructia casei in tara, iar la anul spera sa se intoarca definitiv. Ii e teama de cata coruptie si birocratie va trebui sa suporte din nou, dar isi iubeste tara si n-ar trada-o pentru nimic in lume.
In apartamentul ei de la periferia Milano-ului, italiana e interzisa si nu o data si-a pus copiii sa stea la colt, pentru ca vorbeau intre ei limba macaronarilor. "Italiana e pentru la scoala si la munca. Noi suntem romani si trebuie sa fim mandri de asta." Le repeta zilnic, chiar daca Teodorei, fata cea mare, raspunsul "sono romena" nu i-a adus nimic bun. Colegii de scoala au refuzat sa se joace cu ea luni intregi, imbrancind-o de fiecare data cand prindeau ocazia. Intr-o zi, invatatoarea i-a tras o palma cu atata forta, incat a izbit-o cu capul de perete. Elena a mers la scoala, a cerut explicatii, s-a revoltat. N-a fost nevoie sa le spuna ea - cei doi copii mai mari au inteles devreme ca hainutele si jucariile din Italia n-or sa-i apere de dispretul italienilor extremisti. Acum, ei nu vor decat sa se intoarca acasa. Da' cat mai repede!
Epilog
Am ratacit timp de trei saptamani prin intreaga Lombardie, purtand cu mine povestile a zeci de romani care s-au rupt de tara in cautarea unui trai mai bun: femei care si-au lasat copiii acasa pentru a-i ingriji pe ai altora, tineri care se imbolnavesc de reumatism, lucrand la negru, pe santiere, familii destramate din cauza distantei, romani care trec sarbatorile singuri, printre stranieri. Si am inteles ca, la 1200 de kilometri departare de casa, viata lor se cantareste adesea in lunile de asteptare pana la urmatoarea intoarcere, bogatia lor se numara in banii trimisi copiilor, iar dorul lor se masoara in orele petrecute la telefon.
In ultima seara, ploaia ropotea pe umbrele, si-n cafeneaua unde am intrat sa beau un ceai, Ornella Vanoni susura usor din difuzoare: "E uno di quei giorni che/ Ti prende la malinconia...". Si eu m-am simtit brusc foarte singura si n-am mai stiut daca de vina e ceata de februarie sau dorul de casa. Dar obiectele pareau tot mai lichide si incepeau sa-si piarda usor conturul.
Fotografiile autoarei