De la contraspionaj la literatura. Povestea unui om de succes
Suntem in casa unui "boier moldovean", cum se prezinta Pavel Corut, poftindu-ne la o palincuta. Casa larga, in stil taranesc, cu cerdac de lemn, o "arca a lui Noe" in toata regula: caini, pisici, papagali, gaini, bibilici, flori si arbusti exotici, livada cu tot felul de pomi fructiferi. Pe biroul scriitorului sta un portocal cu portocale coapte: e "portocalul fumator", pentru ca Pavel Corut, ca un batran lup de mare, nu-si dezlipeste tigara din coltul gurii. In schimb, a renuntat demult si definitiv la euforia alcoolului si si-a insusit temeinic regulile de autosugestie pozitiva si de arta a succesului in viata si in cariera. Este cel mai prolific si mai bine vandut scriitor de dupa Revolutie, cu tiraje ametitoare, ale carui carti din domeniul spionajului, psihologiei si paranormalului, al istoriei si iubirii i-au facut pe cititorii sai sa si le smulga din maini la fiecare lansare. Bella, papagalita alba care vorbeste, il striga din bucatarie: "Pavele, Pavele!". Apoi, tanguios: "Tataaa!". Ca sa nu se plictiseasca in timp ce noi stam de vorba alaturi, in sufrageria larga, "tata Pavel", dupa ce o saruta pe ciocul incovoiat (fapt ce-i produce o placere nebuna, se vede dupa felul in care i se aburesc ochii rotunzi si caraie cat poate ea de suav), ii pune muzica la radio. Acum putem vorbi: despre misterul fiintei umane, despre ceea ce ne inalta si ne tranteste la pamant, despre cum putem lua din viata ceea ce e mai bun. Pavel Corut este exemplul viu al unui om de succes. Biografia lui - un roman fascinant de aventuri si, deopotriva, o lectie de a reusi in viata.
"Baietul" care a vrut sa traiasca
- Se spune ca izbanda in viata depinde in mare masura de locul in care venim pe lume. De apa pe care o bem prima data si de aerul pe care il respiram. Dvs. unde ati deschis ochii?
- Era un colt de rai: un catun din comuna Andrieseni, judetul Iasi, cu mai putin de o suta de locuitori, insa cuprins de un farmec nespus. Era farmecul Jijiei care curgea domol pe la marginea satului, farmecul izvoarelor care curgeau murmurand pe poalele dealurilor rotunde si verzi, farmecul serilor albastre, in care se auzea plangand cate un fluier dinspre stana de pe islaz. Am venit pe lume in 17 iunie 1949, intr-o casuta cu pamant pe jos, fara lumina electrica, aflata la marginea padurii, al carei freamat tainic il auzeam in fiecare seara. Oamenii satului meu erau domoli si blanzi, nu stiau sa suduie ori sa se certe cu cuvinte aspre si sa poarte dusmanie. Erau tarani-cititori, cum mai gasesti si astazi prin Moldova si Bucovina, care contribuiau cu bani ca biblioteca satului sa-si reinnoiasca periodic fondul de carte. Mama m-a nascut spre miezul noptii, singura, in timp ce tata era plecat dupa moasa. Eram al patrulea copil, deci stia ce sa faca: mi-a legat cordonul ombilical si l-a retezat cu dintii, ca lupoaica. Intrucat nu scanceam, a crezut ca m-a nascut mort, dar m-a infasat si m-a pus alaturi de ea, pe perna. Mama era o moldoveanca tipica, bine facuta, blonda cu ochi albastri si reci, cu o tarie de caracter, o tenacitate si o vointa iesite din comun. A privit senina acest eveniment si cand a venit tata i-a spus: "Am facut baiet, da-i mort!" Tata m-a luat de picioare si m-a lasat cu capul in jos, plesnindu-ma peste fundul gol. Am inceput sa scancesc, vezi bine, am avut nevoie de un impuls serios. Uneori, in momentele grele ale vietii, m-am intrebat daca atunci am facut bine ca am scancit. Mama are 85 de ani acum si e la fel de puternica cum o stiu dintotdeauna, si de fiecare data cand ma simte coplesit de viata si de intamplari nefericite, imi spune: "Nu te lasa, baiete!".
- Cum era copilul Pavel Corut? Visa el sa cunoasca lumea, sa-i cucereasca tainele, asa cum a si facut, mai tarziu?
- Eram un copil de o curiozitate iesita din comun. Voiam sa aflu cat mai multe lucruri si sa le inteleg. Eram inzestrat cu o memorie si o fantezie care-i uimea pe taranii care ma opreau pe ulita, inca inainte de-a merge la scoala, ca sa le recit poezii lungi sau sa le povestesc legende si sa le spun povesti, unele stiute de la tata, altele compuse de mine. Am invatat sa citesc dinainte de a merge la scoala, iar de pe la varsta de opt ani, citeam romane serioase, de la biblioteca satului. Lumina cartilor m-a smuls din acea lume inchisa, dar fermecata prin candoarea ei. Cartea care mi-a schimbat destinul de viitor tractorist fruntas a fost "Toate panzele sus" a lui Radu Tudoran. Dupa ce am citit-o, am declarat ca eu voi deveni ofiter de marina. Eram premiant la scoala si de atunci, in fiecare zi a vietii mele, ma vedeam asa, in uniforma alba, cu cascheta, ca orice ofiter de marina, pana ce, la 21 de ani si jumatate, mi s-a implinit visul.
- Dar pana atunci?
- Intre timp s-au intamplat multe lucruri. Tatal meu fusese aviator in al doilea razboi mondial, decorat cu crucea aeronautica de razboi cu spade, clasa crucea de aur, si luptase pe frontul de Est, pana a cazut prizonier. Savarsise fapte de vitejie si incasase doua rani grave: una in dreptul inimii si alta care ii retezase muschii si venele de la piciorul drept. Dupa ce s-a intors din lagarul din Uniunea Sovietica, a constatat ca cei care se remarcasera pe frontul de Est erau stransi pe rand si dusi la puscarie sau la Canal. Ca atare, a demisionat din aviatie, s-a retras in satul natal si a devenit agricultor. Dar in 1954 a fost "dibuit" si arestat sub ochii mei. Primul autoturism pe care l-am vazut in viata mea a fost GAZ-ul Securitatii kominterniste de la Iasi, cu care au venit doi locotenenti si l-au ridicat pe tata din curte. Era numai in pantaloni si in camasa. L-au adus numai pana in fata usii, sa-i dea mama o haina. Tata i-a spus mamei doar atat: "Ileana, ai grija de copii!" si a plecat tinut de fiecare brat, de cate un locotenent de securitate. Cei care m-au acuzat ca am lucrat in directia de contraspionaj militar a Securitatii au pierdut din vedere un lucru extrem de important: acela ca eu si familia mea am avut puternic de suferit de pe urma securitatii introduse de ocupantii sovietici. Bunicul matern a fost detinut politic la Jimbolia, in lagar de munca, la orezarie, fratele mai mic al tatei a sapat la Canal sectorul Poarta Alba, unde s-a si imbolnavit de plamani si a murit de tanar, bunicul patern a fost "deschiaburit" si batut ca sa renunte la proprietatea celor 40 de hectare de pamant pe care le castigase prin munca lui.
Dupa bunicul din partea tatei, neamul nostru se trage din kurutii ardeleni care s-au rasculat impotriva stapanirii austriece in primii ani ai secolului 18, iar dupa infrangere, capii lor s-au refugiat peste munti, in Moldova. Primul strabun care a trecut muntii a fost Silvestru Curutu, care s-a stabilit intr-o comuna din judetul Neamt si s-a casatorit cu o moldoveanca. Deci, eu sunt un metis ardeleano-moldovean, traitor la Bucuresti si am o istorie a familiei de care voiam sa ma fac demn, inca de copil. Am avut de mic o educatie in cult razboinic si in spirit german, de ordine si disciplina, de la tata. Aceste valente eu le-am combinat cu tenacitatea japoneza descoperita pe cont propriu, si asta explica multe din succesele mele.
Cu toate panzele sus
- Sa ne intoarcem la visele dvs. ofiteresti.
- Am fost admis intr-un liceu de traditie din Iasi, Liceul National "Mihail Sadoveanu", dar dupa un an, am dat admitere la liceul militar din Campulung Moldovenesc. Am plecat apoi la Constanta, la Scoala Superioara de Ofiteri de Marina, echivalentul Institutului de Marina. Am invatat cu multa placere tot ceea ce mi s-a predat acolo, am avut si profesori de elita, mi-au placut in mod deosebit navigatia, astronomia nautica (sunt un indragostit de stele si acum, stau noaptea pe terasa casei mele si privesc stelele) si armele pentru care am fost pregatit. Am facut practica in marinarie, de la spalat puntea si spalat vasele, pana la navigatie cu vele pe Bricul Mircea si catarat pe arborada, la 40 de metri inaltime, pe furtuna sau pe timp de noapte. Scoala dura a marinariei mi-a calit trupul si psihicul, si mi-a dat increderea ca totul este posibil, daca inveti si muncesti cu ravna. Pe 30 decembrie 1970 am devenit ofiter de marina, cu echivalare integrala de inginer absolvent de institut de invatamant superior. In momentul acela, m-am simtit stapanul lumii: mi se implinise visul.
- Cand colo, ati schimbat necuprinsul oceanelor pe viata dubla de spion militar. De ce? V-a sedus aventura sau erati convins ca va inrolati in slujba binelui si a dreptatii?
- In toamna lui 1971, intr-o zi in care eram adunati toti in careu, intr-o eleganta desavarsita si dupa un protocol pe care-l vedem numai in filmele englezesti, cartul de la pupa a venit sa anunte ca locotenentul Corut era chemat la Contrainformatii. M-am gandit pe drum ca poate s-a schimbat peste noapte atitudinea Romaniei fata de Uniunea Sovietica si ca or sa ma judece pentru faptele tatalui meu. Vechea spaima a familiei mele isi arata iarasi coltii. Dar nu era vorba de asta. Erau doi colonei, seful serviciului de contraspionaj al Marinei si seful cadrelor din directia de contraspionaj a Armatei, care mi-au aratat un dosar gros, spunandu-mi: "Aici e toata viata ta! Iti facem direct o propunere: Sa lupti cu dusmanii acestei tari, de pe frontul din umbra! Sa treci in contraspionajul militar!". Am acceptat, dar nu le-am spus de ce: toate erau fermecatoare in unitatea mea de marina, mai putin secretarul de partid. Acest individ nu avea nici studiile noastre, nici un caracter curat, insa avea dreptul de a ne nota in fiecare an, un fapt decisiv, de care depindea daca puteam fi avansati, promovati sau premiati. Or, cu omul acesta, eu ma aflam in continua contradictie. Observasem insa ca ofiterii de contrainformatii, "CI-istii", nu erau subordonati organelor de partid, si visul meu era sa scap de teroarea controlului acestora. Pe urma, mai aveam un motiv: familia mea suferise din cauza ocupatiei sovietice, si daca eu am acceptat sa devin ofiter de contrainformatii si informatii, am facut-o tocmai pentru a apara tara aceasta de noi invazii ale "fratelui de la Rasarit".
Ostile stau fata-n fata
- De aici incolo, viata dumneavoastra a fost un adevarat roman de aventuri...
- Dupa absolvirea unor cursuri speciale, in 1972 am devenit ofiter de contrainformatii la Divizionul 19 dragoare de rada si al unei unitati de scafandri de lupta, pentru ca in 1978 sa fiu avansat in aparatul central al Directiei de Contraspionaj Militar din Bucuresti. Intre timp, am absolvit si Facultatea de Drept, cu masterat in Psihologie criminala. In 1980, am devenit ofiter de Relatii Externe al Armatei Romane si translator de limba engleza al ministrului Apararii Nationale si al altor generali. Pana in 1985, am lucrat ca sef al sectiei de Relatii Externe, fiind in fiecare zi, de dimineata pana seara, in mediul diplomatic, de la ambasadorii acreditati la Bucuresti, pana la adjunctii sau secretarii atasatilor militari, in fapt, spioni, cu care ne confruntam fata in fata. Am dezvoltat relatii foarte bune cu toti diplomatii straini, desigur, aceasta deschidere mergea doar pana la apararea secretelor de stat militare. Dar am intermediat atunci cumpararea de armament produs in fabricile din Romania, dupa tehnologii foarte inalte, de tractoare (produceam in epoca 14 tipuri de tractoare la Brasov, numai pentru export!), de autoturisme ARO de teren, jeep-uri militare, de avioane si elicoptere produse la Ghimbav, la Craiova, la Baneasa, la Bacau. Vindeam de la echipament pana la alimente trupelor americane stationate in Germania (soldatii americani umblau cu bocanci "Guban" de Timisoara!). Eu n-am vazut un singur dolar, dar Romania a castigat atunci, prin demersurile noastre si prin intermedierea Romtehnica, unitatea care facea contractele de export, multe miliarde de dolari. Noi aduceam bani in tara, dar nu eram vinovati de decizia politica care le redirectiona cursul firesc.
- Cum de nu ati fost cooptat in urzelile revolutiei din '89?
- Despre momentul decembrie 1989 sunt prea multe de spus, daca vreti, putem avea o discutie separata. In ceea ce ma priveste, in perioada de pana la Revolutie, am invatat foarte mult si am citit foarte multe carti, in special din domeniul parapsihologiei si al spionajului psihotronic. Fata de agentura eram Paul Cernescu, pentru a nu putea fi tradat si pentru a nu-mi putea fi identificata familia. Eram casatorit, aveam o fiica, dar viata mea personala se dusese de rapa: sotia mea ma parasise pentru medicul nostru de familie.
- V-ati gandit vreo clipa sa plecati, sa incepeti o noua viata, sub o alta identitate, intr-un alt colt al lumii?
- M-am gandit, dar n-am putut sa fug de-aici, stiam ca cei ramasi acasa vor avea de suferit. Si mai era ceva: imi era drag neamul meu. Poporul acesta greu incercat. Eu n-as fi putut trada ca Pacepa. Asa fusesem educat de tata, de bunicii, de strabunicii, de istoria familiei mele: sa nu-mi tradez neamul. Patriotismul acesta poate va pare desuet astazi, intr-o epoca a globalizarii. De fapt, nu e deloc asa ci, dimpotriva, avem nevoie de acest sentiment patriotic mai mult ca oricand. Si-apoi, apucasem sa ma adancesc in studiile mele de astronomie, istorie, paleoastronautica, psihologie, paranormal. Imi organizam foarte bine timpul, astfel ca eram la masa de scris si de studiu 12-14 ore pe zi, inclusiv sambata si duminica. Ma recasatorisem, aveam un mariaj fericit si o familie care-mi oferea sprijin si caldura sufleteasca.
Razbunarea
- Cand ati inteles ca locul dumneavoastra nu mai e in acest sistem si ati ales sa renuntati?
- In noptile care au urmat Revolutiei, m-am gandit mult si mi-am dat seama ca erau exploatate sentimentele frumoase ale oamenilor simpli - dorinta de libertate, de dreptate, de omenie, pentru a se impune un sistem retrograd. Am stat in biroul meu, am fumat multe tigari si am baut multe cafele si mi-am judecat viitorul. Acesta era sumbru, ca slujbas la stat, asa ca am luat decizia sa trec in rezerva si sa lupt pe cont propriu pentru idealurile mele. Unul din aceste idealuri a fost sa nu fiu sluga la stapan strain.
- Puteati sa va dedicati, in sfarsit, scrierii cartilor dvs.
- Nu, nu inca. Aveam in minte o idee care parea copilareasca, la prima vedere. Voiam sa ma razbun pe sovietici, pentru combinatia ingenioasa prin care au spulberat si au anihilat Securitatea intr-o singura zi, in timpul Revolutiei, facand poporul roman sa creada ca suntem teroristi si ca suntem impotriva lui. Securitatea Romana fusese un serviciu foarte bun, cotat pe locul cinci in lume, ca eficienta, dupa CIA, KGB, Serviciul Britanic si MOSSAD. Visul meu era sa le aplic rusilor o lovitura din care sa simta ca securistii romani nu au uitat si ca se vor razbuna.
- Mai ceva ca-n romane!
- Un lucru care s-a intamplat aievea! Am activat in Basarabia, sub acoperirea de jurnalist la "Expres Magazin", am pregatit cu liderii Frontului Popular din Basarabia toate marile miscari de acolo. Cum am ajuns in anturajul lui Snegur, al lui Drug, al lui Mosanu, e treaba mea. In august 1991, am intrat in Kremlin cu insigna de deputat moldovean, impreuna cu delegatia Moldovei si, in fata lui Boris Eltin, am declarat independenta Republicii Moldova. Atunci m-am simtit razbunat. Atunci, si inainte de asta, cand, in strada, eram in multimea care striga in fata sediului KGB de la Chisinau: "Daloi KGB!" ("Jos cu KGB-ul!"). Am vazut Moldova declarata independenta si m-am intors in tara. Am sperat ca Basarabia se va uni apoi cu Romania, dar nu s-a intamplat lucrul acesta. Inca! Apoi am trecut in rezerva, de data asta, pe bune, si m-am apucat de scris, aratandu-le rusilor, prin intermediul cartilor mele, cu cine au avut de-a face. S-au "zgariat", credeti-ma!
- Deci, v-ati apucat de scris, nu din dorinta de succes literar, ci din indignare si dorinta de razbunare. Nu v-ati temut ca va fi prea riscant sa spuneti lucrurilor pe nume?
- Primele carti le-am scris cu ura, cu indignare, fara a fi atent la un stil literar. In 1992, in aprilie, mi-a aparut prima carte, "Cheile succesului", foarte bine vanduta, iar in octombrie mi-a aparut "Chinta sparta", cu care am facut un succes formidabil: tiraj 330.000 de exemplare! In ea am facut dezvaluiri coplesitoare, deconspirandu-ma, dar devenind faimos ca scriitor. Acolitii lui Iliescu m-au amenintat imediat cu moartea: au trimis un capitan din proaspat infiintatul SRI sa-mi spuna voalat ca voi sfarsi si eu sub rotile unui camion, cum sfarsisera si altii. In 1993, am fost contactat de KGB, care in schimbul promisiunii ca nu voi mai scrie contra serviciului lor, imi promitea acumularea unor venituri mari, prin diverse afaceri. Le-am raspuns ca intre Securitate si KGB nu s-a semnat pacea, asa ca ei raman KGB-isti, iar eu securist. Am continuat sa scriu "Fulgerul albastru", "Floarea de argint", "Balada lupului alb", "Dincolo de frontiere", in care am continuat seria dezvaluirilor fulminante despre Revolutie si despre cazurile reale de spionaj pe care le instrumentasem si le documentasem.
- Ati abordat apoi si romanul de dragoste, cel istoric, in sfarsit, cel psihologic si de arta a succesului, chiar si poezia. De ce ati simtit nevoia sa va incercati puterile scriitoricesti si in aceste directii? Acum nu mai scrieti din razbunare!
- Am 124 de carti publicate, in mai bine de sase milioane de exemplare vandute in tara si in strainatate, dar nu mi se pare ca sunt un fenomen. Simt numai dorinta de a studia si de a scrie continuu. Am pe masa de lucru opt mape cu tot atatea carti in "coacere", in documentare, o lista cu titluri si idei generale pentru alte aproape o suta de carti pentru anii urmatori. Acum scriu din datorie, nici macar presat de nevoile financiare, pe care le-am rezolvat de ceva vreme. E vorba de datoria de a arata tinerelor generatii ca pot avea succes, daca vor aborda viata cu spirit pragmatic si realist. Aceasta tema o abordeaza urmatoarea mea carte, adresata adolescentilor, care se va numi "Inger rebel". Acelasi nume va purta si site-ul pe care-l voi porni pe Internet, tocmai pentru a avea o adresa directa si continua cu ei, pentru a-i indrepta de la lipsa de orizont si de vointa spre invatatura, creatie, visuri inalte.
Arta de a invata fericirea
- Chiar credeti ca aveti instrumentele la indemana pentru a determina asemenea mutatii de constiinta, ca detineti retete sigure de succes? Aveti reactii de la cititorii dvs., cum ca au izbandit urmand sfaturile din cartile dvs.?
- Sunt un bun psiholog, am scris saisprezece manuale de psihologie aplicata, multi doctori in psihologie au venit la mine sa le corectez lucrarile. Am sute de scrisori si de mesaje postate pe net, pe site-ul meu (www.drumulinvingatorilor.ro), in care cititorii cartilor mele declara ca s-au vindecat de boli grave prin autosugestie, au facut avere, au obtinut succese notabile in cariera si in plan sentimental. Un om din Onesti, care a citit cartea mea "Arta succesului la romani", editata in 1993 in 200.000 de exemplare, din somer a ajuns proprietarul a trei fabrici si milionar in euro. M-a chemat si mi-a aratat cartea ferfenitita de cat o citise si o rascitise, multumindu-mi ca am fost mentorul lui si ca datorita mie a ajuns in varf. Reteta cartii mi-a folosit, de altfel, si mie. In 1996, cea de-a doua sotie a mea s-a stins din viata. Dupa moartea ei am avut o perioada foarte dificila, mi se parea ca existenta mea nu mai avea rost, nu ii mai vedeam frumusetea, nu mai voiam sa vad pe nimeni. Trezirea la realitate a venit atunci cand aceasta stare de suferinta psihica m-a imbolnavit si fizic. Vindecarea a venit in timp, autosugestionandu-ma, treptat, ca voi fi bine, ca sunt pe zi ce trece tot mai sanatos si puternic fizic si psihic, ca nimeni si nimic nu ma poate afecta, ca reusesc in tot ce intreprind si ca Dumnezeu e mereu cu mine, ma inspira, ma ajuta si ma ocroteste. In 1998, am cunoscut o femeie mai tanara cu sapte ani ca mine, foarte energica si de mare tinuta morala, fosta sportiva de performanta, baschetbalista. Ea mi-a ridicat moralul si mi-a retrezit pofta de viata, devenindu-mi ulterior sotie. Cea de-a treia: Elena Corut. Am adunat o avere din vanzarea cartilor mele, care au fost traduse si se vand cu succes si in Canada, SUA (unde exista chiar o librarie care vinde numai carti de-ale mele), Israel, Franta, Italia, Grecia, Australia, Noua Zeelanda, Africa de Sud, si prin Internet. Am facut case copiilor (fiicei mele din prima casatorie, fiului meu vitreg din a doua casatorie si fiului infiat al celei de-a treia sotii) si, impreuna cu ea, m-am retras la Clinceni, langa Bucuresti, unde ne-am facut o casa si ne-am inconjurat de trandafiri, pomi fructiferi, fel si fel de animalute si pasari, care ne coloreaza si ne umplu de energie pozitiva zilele. Lucrez in gradina, studiez si scriu. Scriu de placere. Ma trezesc cel tarziu la ora opt dimineata si ma culc, cel mai devreme, la ora doua noaptea. Dorm putin, dar am un somn adanc, odihnitor. Niciodata nu sunt obosit, sunt mereu plin de verva si de vitalitate, autosugestionandu-ma prin formule pe care le repet de mai multe ori pe zi - ca Dumnezeu ma inspira, ma ajuta si ma protejeaza, ca sunt perfect sanatos fizic si psihic si ca nimic rau nu ma poate atinge.
- Cum puteti ramane optimist, cand zilnic suntem sugestionati negativ prin mass-media, iar asupra noastra este indus un adevarat bombardament psihologic?
- Eu am invatat sa fiu fericit si sa ma bucur de tot ceea ce ma inconjoara, desigur, lucruri pozitive. Aceasta arta a invatarii fericirii este expusa in cartea mea "Secretele varstelor de aur", editata anul trecut, care da cititorilor regulile pentru a fi tineri, activi si fericiti, de la 20 la 90 de ani. Este un subiect fascinant, si discutia este atat de ampla, ca s-ar intinde pe mai multe pagini de revista. Nu vreau, totusi, sa incheiem acest interviu, fara a le face cititorilor dvs. o recomandare. Romanii ar trebui, prin exercitiu individual de vointa si concentrare, sa se obisnuiasca sa recepteze numai situatiile si evenimentele pozitive din societate, numai ceea ce le incanta privirea si ii bucura, creand fiecare in jurul lui un microclimat de fericire, un mic univers in care sa domneasca o stare de normalitate, de pace, de armonie. Va asigur ca, prin exercitiul acesta pasnic, in 30 de ani, microclimatele acestea de fericire asociate si unite pe grupuri din ce in ce mai mari de indivizi vor cuprinde intreaga societate romaneasca, pozitivand-o integral.