Inainte de a porni la drum, de a ne angaja intr-o aventura existentiala importanta (si, tinut cum se cade, postul poate constitui una), Biserica ne ofera, intru ocrotire, sfaturi de mare pret, prin Parintii ei inspirati. Iata cateva dintre ele, pe care ni le face in trei duminici succesiv, inainte de intrarea in Postul cel Mare, prin Sfantul Apostol Pavel:
Duminica Fiului Risipitor: "Toate-mi sunt ingaduite, dar nu toate-mi sunt de folos. Toate-mi sunt ingaduite, dar eu nu voi fi stapanit de ceva. Bucatele sunt pentru pantece si pantecele pentru bucate, dar Dumnezeu le va nimici si pe acesta si pe acelea." [1 Corinteni 6, 12-13]
Duminica lasatului sec de carne: "Dar nu mancarea ne va pune pe noi inaintea lui Dumnezeu. Caci nici daca vom manca ne prisoseste, nici daca nu vom manca ne lipseste. Aveti grija insa ca nu cumva aceasta libertate a voastra sa devina impiedicare pentru cei slabi." [1 Corinteni 8, 8-9]
Duminica lasatului sec de branza: "Cel ce mananca sa nu-l dispretuiasca pe cel ce nu mananca, iar cel ce nu mananca sa nu-l judece pe cel ce mananca." [Romani 14, 3]
Dar iata si indrumarea Mantuitorului Insusi: "Iar cand postiti, nu fiti posomorati ca fatarnicii; ca ei isi manjesc fetele ca sa le arate oamenilor ca tin post; adevar va graiesc, isi iau plata lor. Tu insa cand postesti, unge-ti capul si spala-ti fata, pentru ca nu oamenilor sa te arati ca postesti, ci Tatalui tau Care este intru ascuns; si Tatal care vede intru ascuns, iti va rasplati la aratare" [Matei 6, 16-18].
Ritmul cosmic al vietii
Postul constituie una dintre componentele principale ale ascezei in multe dintre spiritualitatile lumii. Postul a insotit dintotdeauna, pentru om, actiunea vitala de a manca. Parafrazand pe autorul Eclesiastului, se poate spune ca este un timp pentru a manca de toate si un timp pentru a posti. Postul tine de ritm, de ritmul cosmic al vietii. Lumea este creata de Dumnezeu cu anumite ritmari care-i dau posibilitatea de a fi vie si de a fi frumoasa. Omul, cu atat mai mult. Daca ne-am referi numai la pulsarea sangelui sau la respiratie, la trezie si la somn, la zi si la noapte, la ciclul anotimpurilor, la presararea si insemnarea timpului cu sarbatori etc. Prin post, omul intra in ritm cu ceilalti, in ritm comunitar, in armonizare cu evenimente majore din istoria mantuirii (ce-a fost odata este mai lesne actualizat, devine mai usor "astazi!"), dar si cu cei cu care impartaseste acelasi set de valori majore, cu adevarat importante pe aceasta lume. De aceea, multi crestini sunt tare bucurosi la intrarea intr-un post, dar mai cu seama in Postul Mare.
Interdictia din Paradis
Pentru spiritualitatea crestina, istoria postului incepe din Gradina Edenului, asadar, deodata cu istoria omenirii. Acolo, "Domnul Dumnezeu a facut sa rasara din pamant tot soiul de pomi placuti la vedere si buni la mancare" [Facerea 2, 9], iar apoi El "i-a dat lui Adam porunca si i-a zis: "Din toti pomii raiului poti sa mananci, dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci"" [Facerea 2, 16-17]. Interdictia din paradis este, intr-un fel, un indemn la postire, la o retinere de la o hrana anume, intru prezervarea vietii si intru comunicare cu Dumnezeu. Acestea vor ramane, in continuare, coordonate fundamentale ale oricarui post adevarat.
Postul lui Hristos
Ca in multe alte cazuri, Hristos a dat El mai intai exemplu de postire. Faptuirile vazute ale lui Hristos au fost precedate de postire. El a fost dus in pustie de Duhul pentru postirea Sa de patruzeci de zile. "Si postind El patruzeci de zile si patruzeci de nopti, in cele din urma a flamanzit" [Matei 4, 2]. La sfarsitul acestei postiri, Hristos a fost supus de diavol la o prima ispitire, care se referea la hrana, si anume aceea de a transforma pietrele in paine, ispita careia i-a rezistat. Ar fi putut, desigur, sa-l biruiasca prin multe alte mijloace, dar a fost aleasa calea postului, tocmai pentru a compensa intr-un fel recuperator faptul ca Adam a fost inselat de diavol printr-un fruct devorat cu lacomie.
Postul adevarat se tine de bunavoie
Postul nu este atat o restrictie, cat, mai degraba, un alt fel de a manca, un alt fel - complementar - de a te bucura de hrana. Postul adevarat este afirmativ. Impune o randuiala de a manca intru viata, depasind simpla abstinenta, caz in care ar fi, pana la urma, un fals post. Postul nu poate scuza diverse abateri comportamentale. Postul adevarat se tine de buna voie, prin libera alegere. Ca omul sa manance este ceva natural; ca el sa posteasca vine prin alegere proprie, depasind cele strict naturale. Asadar, postul este liber si libereaza, in acelasi timp. Intre altele, elibereaza de jugul lacomiei. Dominatia pantecelui nu convine libertatii, este epuizanta si acaparatoare. Ca sa dai de placerea postului trebuie sa-l porti in inima. Desi exprimat la nivel fizic, material, postul constituie in primul rand o nevoie spirituala vitala. Dar, in final, nu neaparat numai spirituala, caci si trupul are importante foloase.
Pacatul mandriei
Postul nu este un scop in sine, ci mai degraba o cale intru implinire de sine. Biserica pune in fata credinciosului o stacheta. Biserica nu este nici rigida, nici absurda. Sunt tot felul de intelegeri pentru situatii speciale (oameni bolnavi, oameni aflati la drum, oameni care au o lucrare care cere eforturi fizice deosebite, femei insarcinate, copii etc.). Exagerarile si mortificarile nu sunt proprii Ortodoxiei, care nu oboseste sa vorbeasca despre necesitatea unei drepte judecati. Este bine ca omul sa-si aprecieze cat mai corect puterile. Cu ajutorul duhovnicului, desigur. Si tot bine mai este ca el sa tinda cat mai sus posibil.
In postire, trebuie evitata gloria omeneasca. Cel care posteste nu trebuie sa devina judecatorul celui care mananca [cf. Romani 14, 3]. Exista un pericol real de a cadea in pacatul mandriei sau in acela al imbuibarii cu bucate de post, ceea ce anuleaza efectele lui benefice. Intalnim in jurul nostru oameni care nu pierd nici un prilej ca sa se laude cu postirea lor. Cel mai adesea, pentru acestia, postul nu este decat o bravada, nu lucreaza intru imbunatatirea lor spirituala. Dar poti intalni si multi alti oameni care postesc cu discretie, devenind totusi fermi in marturisirea lor, atunci cand situatia o impune. Prezenta lor in preajma este o bucurie blanda.
Arma eficace de combatere a diavolului
In Biserica, foarte adesea se vorbeste despre post in termeni militari. Viata omului in aceasta lume este vazuta de crestinism ca o lupta continua contra diavolului si a ispitirilor lui, in vederea mantuirii. Este o chestiune de viata si de moarte: se poate castiga sau se poate pierde aceasta lupta, gratie, printre altele, si felului de a posti. Nu va fi nici o scuza pentru cel care s-a lasat biruit de pantecele sau. Inainte de cadere si dupa cadere, Dumnezeu a propus omului postul ca armura de protectie si ca arma eficace de combatere a diavolului. Dupa cum se observa, rolul lui este deodata defensiv si ofensiv. Este o arma care, bine manuita, aduce totdeauna biruinta, precum si cununile aferente acestei biruinte. Hristos Insusi a folosit-o in felul acesta, atunci cand a pornit lupta Sa vazuta, intru mantuirea oamenilor. Desi omul este mai inarmat atunci cand se afla in postire, atacurile vrajmasului devin si ele mai intense tocmai acum, caci satan lanseaza ispitirile sale mai abitir celor care postesc, pentru a-i deturna din drumul lor ascetic. Ca atare, se intampla nu rareori, ca otrava ucigatoare a gandurilor rele sa-l patrunda pe crestin chiar in timpul postirii. Postul este un timp si un camp de lupta spirituala.
Roade duhovnicesti
Postul produce roade preacurate, duhovnicesti in primul rand, foarte pretioase omului. Cum sufletul si trupul participa impreuna la postire, impreuna se folosesc de roadele ei. In post se afla, deodata, odihna si lucrare.
Binefacerile postului in viata crestinului sunt multiple: pedagogic, medical (pe de o parte este el ca un leac, iar pe de alta parte, bunii postitori devin ei precum niste leacuri pentru cei din jur), estetic, pregatitor pentru Rai, mijloc de a-L lauda si a-L slavi pe Dumnezeu, de a comunica cu El etc.
Prin posturi, crestinul are posibilitatea sa-si schimbe in chip mistic natura, posibilitatea transfigurarii. Postitorii ii prefigureaza pe viitorii locuitori ai Raiului.
Telul final al sufletului, precum si al trupului, este Invierea, la care se ajunge si prin postire. Prin binefacerile obtinute postind, sufletul si trupul sunt invitati impreuna la Nunta mistica cu Hristos, Mirele vesnic, caci relatia cu Hristos are si un caracter nuptial. Caci asa cantam noi la Deniile din Saptamana Patimilor, aceasta cantare luminatoare: "Camara Ta, Mantuitorul meu, o vad impodobita, si imbracaminte nu am ca sa intru intr-insa. Lumineaza-mi haina sufletului meu, Datatorule de lumina, si ma mantuieste!"
Un timp al vegherii
Randuiala postului in Biserica Ortodoxa de-a lungul unui an liturgic nu este deloc mecanica sau simetrica, si poate parea destul de incurcata unuia care nu este un participant direct la viata Bisericii. Intr-un an, in mod normal, mai mult de jumatate din zile sunt de post. Totusi, impresia lasata este una inversa, aceea ca ar fi mai multe zile de dulce, intrerupte din cand in cand de zile de postire. Exista o ierarhie a posturilor, precum si una a dezlegarilor, in conformitate cu ierarhia sarbatorilor de care tin. Sunt posturi mai lungi (al Pastelui, al Craciunului) sau mai scurte (al Adormirii Maicii Domnului, al Sfintilor Apostoli), sunt posturi saptamanale (miercuri, vineri), sunt praznice mari care sunt petrecute in post aspru (Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul, Ziua Crucii), dar sunt si zile in care postul este suprimat (indeobste dupa mari sarbatori, cele ale Invierii, Nasterii si Cincizecimii). Dezlegarile sunt si ele la fel de elaborate, urmand ierarhii spirituale: la ulei si la vin, la peste, la lapte si la oua, la carne. Harta posturilor este maiestru compusa, astfel incat sa te tina treaz din punct de vedere spiritual, sa fii mereu cu gandul la Hristos si cu gandul la tine, sa fii mereu gata de intalnirea cu El, sa te bucuri de drumul catre El si de El, cu toata fiinta ta, trup si suflet. Imputinarile hranei trupesti Biserica le compenseaza totdeauna cu un spor de hrana spirituala, prin slujbe mai lungi, mai dese, mai frumoase. Ca atare, cuvine-se ca postul sa fie insotit de rugaciune si de milostenie.
Postul este si un timp al vegherii! De aceea, din cand in cand, Biserica are grija sa ne trezeasca din motaiala paguboasa: "Suflete al meu, suflete al meu, scoala-te, pentru ce dormi? Sfarsitul se apropie si te vei tulbura. Ci te desteapta, ca sa se milostiveasca spre tine Hristos-Dumnezeu, Care pretutindenea este si toate le plineste".
(In nr. viitor: "Un popor postitor: romanii")