La 14 ani, pe acoperisul lumii
"Am plecat pe la cinci fara ceva spre varf. M-am oprit de cateva ori, imi era foarte somn din cauza oboselii acumulate in ultimele zile. Am avut o clipa cand ma batea gandul sa cobor, dar imi doream prea mult sa ajung sus. Abia cand am ajuns acolo, mi-am dat seama cat de mult insemna pentru mine acel varf."
Era o noapte rece, si de-atata oboseala atipise de cateva ori cu pixul in mana. Si totusi, nu putea sa incheie o zi ca aceea fara sa scrie acolo, in jurnalul ei, despre extraordinara ei izbanda in lupta cu muntele. Cu doar cateva ore in urma, reusise un nou record mondial: ascensiunea varfului Damavand din Iran (5671 m). Cel mai tanar alpinist care a ajuns vreodata pe vulcanul Damavand la doar 14 ani.
O cheama Crina Popescu, dar i se spune Coco. La fiecare intrebare a mea, ochii ei albastri zambesc sfios. Nu, nu prea e obisnuita sa povesteasca altora despre toate astea. Suna a lauda, iar alpinistii adevarati n-au nici o legatura cu naravul asta. Acolo, sus, in crestetul muntilor, nu-i vede nimeni. Nimeni nu le stie curajul, vointa, nimeni nu le simte rasuflarea greoaie, nimeni nu stie cat de mult inseamna pentru ei doar un singur pas inainte. Se bucura singuri, sufera singuri si, uneori, mor nestiuti de nimeni. Murmurul padurii, o adiere de vant, o raza de soare, un colt de poiana rupt parca din rai, o liniste naucitoare, un pas deasupra norilor si-apoi inca unul deasupra lumii intregi. Pentru ei, toate astea par sa insemne acea fericire pe care noi, ceilalti, o cautam zadarnic, printre nimicurile vietii de zi cu zi. Coco nu e in stare sa-mi povesteasca prea multe. Stie prea bine ca eu vin din alta lume, ca vorbesc alta limba si ca tot ce mi-ar spune ar fi pentru mine doar vorbe goale. Zambeste timid si tace. Apoi, brusc isi aminteste o scurta poveste din Bucuresti. Se plimba intr-un parc cand, deodata, a auzit cantecul unei mierle. Era undeva, ascunsa intr-un copac. Coco s-a asezat pe o banca si a ramas acolo sa asculte. Dupa atata agitatie intr-un oras pe care-l uraste, un popas ca asta era o adevarata binecuvantare. Si parca mierla aia stia ca are un spectator, ca prea isi daduse drumul la glas. Siruri intregi de oameni treceau pe-acolo, pe langa copacul ala, si nimeni nu se oprea sa asculte frumosul cantec al mierlei. Treceau batrani, parinti cu copii, tineri indragostiti, dar nimeni nu auzea glasul pasarii. Mergeau mai departe, cu privirile pierdute, ca si cum cantecul ala n-ar fi existat. Pentru Coco, asta e o poveste trista, pe care n-o poate uita. Atunci a inteles ca lumea asta pare sa traiasca intr-o continua himera si ca ea e un pic altfel, ca bucuriile ei sunt diferite. Mi-a spus povestea asta ca sa inteleg de ce tace, de ce nu poate sa-mi impartaseasca din bucuriile ei.
In noaptea aia friguroasa, de la poalele masivului Alborz din Iran, Coco atipise de cateva ori, cu pixul in mana. Era dupa o zi cumplit de grea in care reusise performanta mondiala de a atinge, la numai 14 ani, vulcanul Damavand. Scria in jurnalul ei, pana cand cadea cu capul intr-o parte si adormea. Apoi tresarea brusc si se punea din nou pe scris. "Am avut mari emotii la gandul ca voi fi cea mai tanara persoana din lume care a urcat pe varful Damavand. Eram foarte sigura pe mine, aproape ca ma simteam ca si cum as fi coborat deja de pe varf. N-am dormit deloc bine azi noapte si dupa doar o ora de mers, deja muream de somn. M-am oprit de cateva ori si am atipit putin. Daca dormeam mai mult, putea fi fatal. Ma intalneam cu alpinisti care abandonau urcarea din cauza emanatiilor de sulf, a oboselii sau a raului de altitudine. Incepusem sa ma obisnuiesc cu ideea ca la un moment dat va trebui sa abandonez si eu. Dar asta nu era deloc usor. De obicei, pe munte ma gandesc la intamplari trecute, in special la intamplari fericite. De data asta insa, gandurile astea parca ma adormeau si mai tare. M-am asezat pe un bolovan si am zis sa ma odihnesc un pic. Cel putin, asta aveam de gand sa fac. Dar am adormit aproape 20 de minute. Daca nu venea tata din urma, puteam sa mor inghetata. M-am ridicat in picioare, pe care deja nu le mai simteam, si am zis ca voi face orice ca sa urc pe varf. Stiam ca daca nu voi ajunge pe Damavand nu voi reusi niciodata sa ajung pe un varf de 8000 de metri. Si acesta este visul meu." Abia acum, dupa ce-a scris toate astea, Coco putea adormi linistita. Pentru ea, jurnalul este lucrul cel mai de pret. In expeditiile ei, nu exista nici o zi macar in care sa nu fi scris cateva randuri. Este singurul ragaz de confesiune, de multumire. A doua zi, Federatia Iraniana de Alpinism i-a inmanat o diploma prin care se confirma faptul ca era cea mai tanara alpinista din lume, care a atins vreodata varful Damavand.
Mogaldeata din stanca
"Imi place foarte mult sa vad lumea de sus"
Povestea Crinei incepe demult, de cand avea doar un an si ceva. Parintii ei, Gabi si Ovidiu Popescu, si-au trait prima tinerete aici, la Bucuresti. Insa la scurt timp dupa terminarea studiilor, un gand nastrusnic avea sa le schimbe radical destinul. "Vand casa la Rasnov, aproape de Poiana Brasov." Totul a pornit de la acest anunt aparut intr-unul din ziarele vremii. Cum amandoi iubeau muntele, s-au hotarat sa mearga si sa vada despre ce e vorba. Si le-a placut atat de mult ceea ce au vazut, incat n-au stat prea mult pe ganduri. Au vandut tot ce-aveau in Bucuresti si au luat-o de la capat in noua casa din Rasnov. Mai tarziu, in decembrie 1994, s-a nascut Crina, pe care parintii o alintau cu numele Coco. Au inceput sa urce pe munte, mai intai pe langa casa, pe trasee ceva mai domestice. Coco n-a lipsit niciodata din drumetiile lor. O puneau in rucsac si hopa sus. Cat tinea drumul, nu se-auzea nici un scancet. Se prea poate ca inca de-atunci sa-i fi placut tot ce vedea. Statea cuminte, cu capul afara, si ochii ei mari pareau fascinati de privelistile de basm care o-nconjurau. Mai tarziu, cand a inceput sa mearga, i-au pus in mana un piolet si au carat-o dupa ei pe trasee ceva mai anevoioase. Era o placere sa vezi o mogaldeata ca ea urcand pante pe care multi adulti le-ar fi considerat riscante. Pentru Coco, papusile aproape ca n-au existat. Singura ei joaca era muntele. Omu, Bucsoiu, Babele, astea erau locurile ei favorite. Cand a implinit sase ani, tatal ei, Ovidiu, s-a hotarat sa o inscrie la un curs de alpinism. Au devenit amandoi membri ai Clubului Alpin Roman, si din acel moment au inceput primele catarari pe stanca. Pentru Coco, nici vorba de mofturi sau frica. Doar Ovidiu se mai temea pentru ea. Isi tinea insa bine frica in frau, lasandu-si fetita sa capete singura curaj si incredere. Tot ce-i spunea era sa fie atenta, sa nu se grabeasca. Da, in alpinism, graba poate sa fie fatala. Insa cel mai mare dusman al alpinistului e panica. Pentru Coco insa, cuvantul asta n-a existat niciodata. Atarnata in perete, la zeci de metri inaltime, privirea ei ramane imperturbabila. Nici pic de neliniste, de crispare, de ezitare, ci doar o concentrare de fier. Isi cauta cu migala "priza" cea mai buna si abia apoi, cu o abilitate iesita din comun, o prinde strasnic cu mana, avansand in stanca, cu inca jumatate de metru. Haul de sub ea n-a speriat-o niciodata. Ba dimpotriva, cu cat e mai mare, cu-atat se bucura mai tare ca a ajuns pana acolo. Usor, usor, a inceput sa se catere tot mai sus si tot mai usor. La opt ani, pereti precum cei din Stana Regala sau Poiana Stanii erau deja floare la ureche, iar 50 de metri de stanca, pe traseu pitonat, nu mai insemnau pentru ea mare lucru. In scurt timp, toata lumea a inteles ca mogaldeata asta cu ochi albastri avea sa devina o adevarata alpinista. "Imi placea foarte mult sa vad lumea de sus" e tot ce-si aminteste Coco de-atunci. In rest, totul pentru ea a fost atat de firesc, incat nimic altceva nu i-a ramas viu in memorie. Ceva mai tarziu, pe la zece ani, au inceput primele expeditii in afara tarii, impreuna cu tatal ei, si primele ascensiuni mai serioase: Mont Dolent (3800 m), Dente del Gigante (4014 m), Mont Blanc (4810 m), Ararat (5047 m, record mondial de varsta), toate izbutite fara prea mari dificultati. In tara, muntii nostri, Carpati, nu mai erau decat locuri de antrenament. Coco si Ovidiu stiu insa prea bine ca muntele nu te iarta. Oricat de mult l-ai cunoaste, oricat de inalt si oricat de umblat ar fi el. Tocmai aici, acasa, pe platoul Bucegi, un loc stiut de ei ca in palma, taman acolo au trecut prin cea mai grea patanie. Batea un ger naprasnic si ei erau undeva intre Babele si Omu. Din cauza viscolului si a cetii, au pierdut cararea si cat s-au chinuit sa iasa la liman, s-a lasat intunericul. Nu mai aveau incotro, urma sa innopteze acolo. Aveau la ei tot ce trebuie, saci de dormit, folie de supravietuire, insa la minus 20 de grade, toate astea pareau doar o amagire. In plus, locul era in panta. "I-am spus lui Coco, ai grija sa nu cazi din pat", isi aminteste Ovidiu. O gluma care in asemenea momente face poate cat un cojoc in plus. Pentru ca moralul e factorul decisiv. Fireste, conditia obligatorie era ca niciunul sa nu adoarma. Si totusi, Coco isi aminteste ca a furat cateva minute de somn. Timp in care visa ca e acasa, la gura sobei, imbracata doar intr-un tricou, ca impletea niste cosulete de nuiele si ca totul era minunat. Poate ca erau primele simptome ale inghetului. Noroc cu Ovidiu, care de fiecare data o trezea. Si mare noroc ca n-a atipit si el. Numai el stie insa prin ce-a trecut in noaptea aia. Canta, vorbea singur, isi musca degetele, doar sa nu care cumva sa adoarma. A fost cea mai lunga noapte din viata lui. Dimineata, au coborat vreo 50 de metri, pana au iesit sub plafonul de nori. De-acolo, poteca era la o aruncatura de bat. E o amintire urata, dar pentru viitoarele expeditii, noaptea aia a fost o experienta utila.
Povesti minunate
"Cand ajung pe varful unui munte imi vin in minte cele mai frumoase momente din viata mea"
"E seara, tocmai ne-am intors la statia meteo de la 3200 m. Am facut cu totii varful. Asta a insemnat pentru mine inca o dorinta implinita. Cand ajung pe varful unui munte, simt ca tot ce-am facut pana atunci a avut un rost si imi vin in minte cele mai frumoase momente din viata mea." Asta scria Coco in jurnalul ei pe 16 iulie 2008, dupa ce reusise un nou record mondial: cel mai tanar alpinist care a atins varful Kazbek (5047 m) din muntii Caucaz. Era o prima reusita dintr-o serie de ascensiuni la care visa. Intre timp, Ovidiu infiintase la Rasnov "Clubul Montan Altitudine", aducand langa ei alti cativa iubitori ai muntelui, viitori camarazi de drum. Nimic nu e mai pretios pentru un alpinist decat echipa. Si nicaieri nu exista o solidaritate mai stransa decat acolo, sus, in grandioasa salbaticie a muntelui. Aceeasi legatura pare sa dainuie apoi si-n viata de zi cu zi, oamenii acestia avand oarece sensibilitati mai aparte. Coco a invatat de mult lectia asta. A plans poate mai mult pentru esecul altuia. "E sportul in care partenerul conteaza cel mai mult. El este cel care te asigura, viata ta e in mainile lui. E o relatie speciala, greu de inteles pentru cineva din afara." In decembrie 2008, a urmat marea provocare: varful Ojos del Salado din Chile (6893 m). Situat in desertul Atacama, in cea mai arida zona de pe glob, Ojos del Salado este cel mai inalt vulcan din lume si totodata al doilea varf (dupa Aconcagua) de pe continentele Americii. Aici, ziua, temperatura trece de 30 de grade Celsius, noaptea scazand sub minus 20. Au pornit spre Chile patru oameni: Coco, Ovidiu si alti doi membri ai Clubului, Daniela Teodor si Radu Teodorescu. Au ajuns in apropierea vulcanului dupa o calatorie lunga, din Santiago de Chile, cu o escala in Copiapo, de unde si-au luat provizii si permisele de ascensiune. Au urcat apoi la 3200 de metri si din acel moment au inceput sa faca aclimatizarea. Pe 28 decembrie dimineata, au pornit ascensiunea. Din pacate, Ovidiu a ramas la Atacama (5200 m), unde era tabara de baza. Avea respiratia greoaie, se temea de un edem pulmonar. Dupa 45 de minute, Daniela a abandonat si ea urcarea, din cauza oboselii. Coco si Radu au hotarat sa continue, dar separat. Fiecare avea viteza lui de mers si orice modificare a ritmului ar fi putut duce la destabilizarea organismului. Asa ca Radu a luat-o mai repejor, lasand-o pe Coco in urma. De sus, tocmai se intorceau doi nemti, sot si sotie, care plecasera din tabara cu noaptea-n cap, cu vreo doua ore inaintea lor. Erau extenuati si tristi. Abandonasera urcarea in varf, chiar in craterul central. Era prea greu! Pentru Coco, era un prim moment delicat. Atat de cumplit sa fie? Deodata insa, ca din senin, franturi de amintiri frumoase de-acasa i-au alungat orice urma de neliniste. Instinctul ei de aparare functiona perfect, pastrandu-i acelasi ritm al respiratiei si-al mersului. Dar incercarea cea mai grea a venit dupa vreo doua ore, cand undeva, mai sus, l-a vazut pe Radu coborand. Nici el nu reusise. Respira greu. Ca si cei doi nemti, a abandonat cursa in crater. "Ce faci, te intorci cu mine sau mergi mai departe?" Intrebarea lui a venit ca un tunet. Coco insa n-a zabovit, i-a zis ca trebuie neaparat sa urce. Simtea ceva ciudat, ca un amestec paradoxal de teama si curaj. Trebuia insa si consimtamantul tatalui. L-au apelat prin statie pe Ovidiu. "Eu ma intorc, Coco vrea sa continue, ce fac, o las?" Lui Ovidiu i s-a taiat rasuflarea. Un minut, doua, nici un raspuns. Ce-ar putea fi oare in mintea si-n sufletul lui? Un singur cuvant, si de azi viata lui poate fi altfel. Un simplu "da" poate aduce o mare bucurie, dar si o mare nenorocire. "Coco, esti sigura ca poti s-o faci?" Da, era mai sigura ca niciodata. Tot ce voia era sa ajunga acolo, in varf. Radu i-a dat statia si gata, a lasat-o sa se descurce. A fost cea mai grea incercare. Doar ea, o fetita de 14 ani, la peste 6500 de metri inaltime. Si, poate, cu amintirile alea frumoase care-i mai amorteau teama. A luat-o usor, printr-un grohotis, paralel cu ghetarul. Stia ca trebuie sa urce pe acolo pana aproape de crater. Dupa vreo jumatate de ora, s-a oprit sa bea o gura de ceai. Si-a deschis rucsacul si din greseala a atins butonul de frecventa al statiei radio. Apoi, dupa un scurt ragaz, a pornit mai departe. Din momentul ala, Ovidiu n-a mai avut nici un semn de la ea. Inima lui o luase razna. "Coco, Coco, raspunde!" Ore in sir n-a lasat statia din mana. S-a gandit sa plece dupa ea, insa cineva i-a sugerat ca poate statia ei o fi ramas fara baterie. O speranta firava, dar destul cat sa-si mai vina in fire.
Coco mai avea putin pana la crater. Vantul rece ca gheata o sufoca si ii biciuia pometii. Picioarele ii atarnau tot mai greu. Si totusi, inca mai putea sa urce. Deja vedea craterul si asta i-a dat un spor satios de energie si curaj. Isi masura pasii cu rabdare, fiecare pas insemna o secunda. Dar timpul, acolo, sus, se dilata chinuitor, pe masura ce urci si parca cerul te apasa tot mai tare pe crestet. A ajuns in locul unde va trebui sa traverseze ghetarul, lucru deloc usor. Vreo 30 de metri de gheata in panta foarte abrupta. Un pas gresit, si nu te mai opresti aproape 1000 de metri. Pe ea, insa, n-o preocupa deloc asemenea ganduri macabre. Indeasa puternic pioletul in gheata si-apoi isi infige coltarii. Incet, cu rabdare si cu o maxima atentie. Inca trei pasi, doi, unu si gata, a ajuns pe partea cealalta. Un pic mai sus se vede deschizatura din peretele craterului, ca o uriasa poarta care duce taman in miezul vulcanului. Pe-acolo va trebui sa intre. Pentru ea, infricosatoarea priveliste a giganticului crater e o adevarata feerie. Inainteaza fara pic de teama, ca si cum ar fi convinsa ca dincolo de poarta uriasa s-ar ascunde o lume minunata, rupta parca dintr-un basm. N-a speriat-o niciodata salbaticia naturii. Singurul lucru de care se teme e harmalaia orasului. Acolo, inauntrul craterului, descopera un platou imens de grohotis amestecat cu zapada si stanca. Abia acum se poate vedea varful Ojos del Salado. Se inalta infricosator, taman in punctul diametral opus al craterului. Va trebui asadar sa traverseze pana la el tot platoul. Jos, la Atacama, Ovidiu era in pragul infarctului. Si totusi, deocamdata nu era nimic de facut. Se agata cu disperare de o singura speranta: ca bateria statiei era consumata. In plus, il consola si increderea pe care o avea in Coco. Dupa socotelile lui, abia cam in trei ore ar fi trebuit sa apara. Au fost cele mai grele ore din viata lui. Acolo, sus, mogaldeata cu ochi albastri mai avea putin pana la cucerirea unui nou record mondial. Era insa cea mai grea portiune din traseu. In fata ei se inalta un perete vertical cam de 50 de metri, pe care trebuia sa-l urce cu ajutorul unor corzi fixe. Sus, la capatul peretelui, adica pe buza cea mai inalta a craterului, era varful Ojos. Pentru ea insa, o escalada ca asta era o bagatela. In aproximativ 20 de minute, Coco Crina Popescu din Rasnov era cel mai tanar alpinist din lume care a atins Ojos del Salado. Varful n-avea mai mult de patru metri patrati. Pe partea cealalta, se casca un hau fara fund. Si totusi, privelistea era de vis. Peste tot numai munti. Iar ea era acolo, deasupra lor, ca pe acoperisul lumii. A scos din rucsac statia radio, trebuia sa dea si celor dragi vestea cea mare. Insa nimeni nu-i raspundea. A fost momentul ei cel mai greu. Abia atunci s-a simtit cu adevarat singura. Vantul batea cumplit si frigul ii paralizase picioarele. Jos, pe pamant, era o cutie din tabla in care a gasit un caiet. Cu mainile bocna, abia a putut sa-si scrie numele. Deja se temea la gandul ca va trebui sa coboare peretele. Cum o sa tina corzile cu mainile astea inghetate? Si totusi, tenacitatea ei uimitoare a ajutat-o sa-si pastreze cumpatul si sa coboare fara probleme. Apoi, la iesirea din crater, a incercat din nou statia. De data asta, parca din disperare, s-a gandit sa umble la butoane. La tabara de baza, Ovidiu incremenise cu binoclul la ochi. Pe drumul spre varf, nici tipenie. Deja se gandea la lucruri urate, la scenarii de groaza. Deodata, insa "Receptie, receptie, ma aude cineva?" Era vocea lui Coco. "Tata, am facut varful!" Pentru Ovidiu, asta a fost ziua cea mai lunga din viata lui si, totodata, cea mai frumoasa.
"28 decembrie 2008. E 2.30 dimineata, dar nu am putut lasa aceasta zi nescrisa. E mult prea important pentru mine. Am facut Ojos del Salado! Mai mult nu pot sa scriu, in scurt timp o sa adorm cu pixul in mana."
A doua zi, Coco a fost rasplatita pentru noul record mondial cu o diploma de excelenta, oferita de Maximiliano Espinoza, o legenda a alpinismului chilian.
Cu gandul la Himalaya
"Nu poate fi nimic mai frumos decat sa ma vad acolo sus, pe un varf, si sa ridic, deasupra lumii intregi, steagul Romaniei"
Dupa doar doua saptamani de la recordul din Chile, pe 10 ianuarie 2009, cand tot romanul abia se trezea din tihna sarbatorilor, Coco reusea o noua performanta: Aconcagua, adica varful cel mai inalt din ambele Americi (6962 m) si unul din primele sapte varfuri importante ale lumii. In plus, ea a realizat ascensiunea prin Ghetarul Polonez, o ruta mult mai dificila decat cea clasica, devenind cea mai tanara persoana din lume care a atins Aconcagua urcand pe ruta asta. S-a intamplat insa sa fie o perioada neagra pentru alpinismul din Argentina. Dupa patru zile de ninsori abundente, opt oameni au murit pe munti, exact in saptamana aceea, doi dintre ei chiar pe Aconcagua. De altfel, pe unul din ei l-au si vazut cazut in zapada in timp ce ei tocmai urcau; era mort de patru ore si o astfel de imagine nu era chiar ce trebuia pentru moralul unui copil. Si totusi, Coco a reusit din nou. A doua zi, toata presa argentiniana vuia: opt oameni, alpinisti grei, si-au gasit sfarsitul pe munte, in vreme ce o romanca de numai 14 ani a reusit sa ajunga pe Aconcagua, folosind ruta cea mai dificila. "Nu poate fi nimic mai frumos decat sa ma vad acolo, sus, pe un varf, si sa ridic acolo, deasupra lumii intregi, steagul Romaniei. Sunt clipe unice, in care uit de toate relele din tara." Asa arata ultima insemnare din jurnalul lui Coco. Astazi, ea e acasa, la Rasnov, insa deja i s-a facut un dor nebun sa urce iar. Si o va face poate curand, prin aprilie, cand membrii Clubului Alpin Altitudine si-au propus, daca vor gasi si oarece sponsori, cea mai grea incercare: varful Cho Oyu (8201 m) din Himalaya. Pana atunci, Coco se antreneaza asiduu. Zilnic, noua kilometri de alergari, intre Rasnov si Poiana Brasov, ore intregi de mers cu bicicleta in panta, schi, inot, catarari si, in plus, sapte ore de scoala pe zi. Are prieteni putini, dar buni, alesi pe spranceana. In familia ei nu exista televizor. Nu au nevoie de asa ceva, e nociv. Pentru Coco, cea mai de pret incantare e cartea. Citeste mult, tot ce ia mama de la biblioteca. Ultima ei lectura a fost "Alchimistul" lui Coelho. O carte grea, pe care insa ea crede ca a inteles-o. In rest, noptile ei sunt linistite. Adoarme usor si are numai vise frumoase. Cel mai adesea viseaza cum sta undeva, sus, deasupra norilor, pe un varf urias si scrie in jurnalul ei. Nu-si aminteste exact ce scrie, totul ii apare ca prin ceata, dar stie ca aproape mereu, printre randuri, apare distinct un nume care ii da fiori: Everest.
Epilog
M-am intors acasa, in Bucuresti, in harmalaia de care ea se teme cel mai tare. Nici mie nu-mi place sa traiesc zi de zi in agitatia asta. Insa de la intalnirea cu Crina am invatat cum sa-mi gasesc, totusi, tihna, cum sa-mi ciulesc urechea la cantecul mierlei.
Palmares la 14 ani
2005 - Alpi - Dente del Gigante (4014 m)
2007 - Alpi - Mont Dolent (3800 m)
2007 - Alpi - Mont Blanc (4810 m);
2007 - Turcia - varful Ararat (5165 m), cea mai tanara persoana din lume;
2007 - Nepal - varful Kalapattar (5550 m), Everest Base Camp;
2008 - mai: Muntii Olimp - varful Mytikas (2919 m), in conditii de iarna.
2008 - Muntii Caucaz - varful Kazbek (5047 m), cea mai tanara persoana din lume;
2008 - Masivul Alborz (Iran), varful Damavand (5671 m), cea mai tanara persoana din lume;
2008 - varful Alam Kooh (4850 m), pe fata nordica, premiera pentru Romania;
2008 - dec.: Chile, Atacama - varful Ojos del Salado (6893 m), cea mai tanara persoana din lume, prima femeie din Romania;
2009 - ian.: Argentina, Anzii Cordilieri - Aconcagua (6963 m), traseul "Traverseul Ghetarului Polonez", cea mai tanara persoana din lume, prima femeie din Romania.
Fotografii din arhiva Crinei Popescu