- De la ultima noastra intalnire, au mai ramas cateva bucati de poveste, pe care va rog sa le depanam in pagina de suflet a revistei "Formula AS". Mi-ati spus ca sunteti foarte marcat de moartea fostei dvs. sotii, de care v-au legat sentimente puternice, de prietenie si afectiune. Cum poti sa treci peste o despartire de un prieten drag? Peste o mare iubire, cum a fost aceea care v-a legat de d-na Geta Costin?
- Nu poti sa treci! Cand esti tanar, poti sa uiti pentru o clipa, pentru ca ai tineretea si focul care ard in tine. Dar apoi, cand iti reamintesti, e si mai dramatic. Nu poti sa te amagesti cu nimic. Imi revad in minte galeria prietenilor pierduti, ei tineri si gloriosi, eu batran si singur, si imi e tare dor de ei. Dar dintre toti, Geta Costin imi lipseste cel mai tare, si nu am cu cine s-o inlocuiesc. A plecat dincolo acum un an, inaintea Craciunului, si de atunci nu prea mai am chef de nimic. Am trecut prin multe episoade grele in viata mea, dar moartea ei nu se compara, ca intensitate a suferintei, cu nimic. Aproape cincizeci de ani am fost impreuna, cincisprezece ani ca sot si sotie, iar apoi ca foarte buni prieteni. Tot ce stiu am invatat de la ea. Si chiar daca n-am fost un invatacel prea bun, ba chiar unul din cei mai prosti, tot am invatat ceva. De la ea am invatat sa discern ce e rau si ce e mai bun. Nu stiu daca am fost indeajuns de recunoscator pentru asta. Si nici regretele nu-si au rostul. Mi-as da un pumn in cap, dar asta nu rezolva nimic. A fost de o toleranta si de o generozitate magnifica, indurandu-mi capriciile, nu ca pe o povara, ci ca pe un dat de la Dumnezeu. Si-a facut o datorie din a ma forma, din a-mi organiza mintea, din a ma face util si placut in societate. Asa mi s-a mai ascutit si mie spiritul. Uite, acolo, pe pian, o poza in care dansam cu ea. E de acum zece ani. A suferit mult. In ultimele luni, chiar il certa usor pe Dumnezeu, zicandu-i: "Dumneata nu vezi ca m-ai bagat intr-o agonie care dureaza de prea mult? Ce rost are?". A murit in somn. A murit discret, cum a vrut, ca un om de spita aleasa. Cativa prieteni au fost dupa dansa, atat. Cand am cunoscut-o, i-am promis ca n-o voi parasi nici in mormant, asa ca am facut la Cernica un monument pentru amandoi. Ne vom odihni alaturi. Cand am vazut ca-i coboara cosciugul in groapa, i-am spus: "Viu si eu curand!". Asa vreau si eu sa mi se intample. Imputernicitul care ma va inmormanta, Ion Caramitru, sa se duca dupa trei zile la televiziune si sa anunte: "Acum trei zile l-am inmormantat pe Johnny Raducanu!". Nu ma sperie deloc pragul acesta, dintre viata si moarte. Dar mi-am pus in gand sa ajung la 80 de ani, la anul, si-atunci o sa fac "tapaj" mare! Dupa care, fie ce-o fi!...
- Mai sunt oameni care va iubesc, va iubesc muzica. Asa ca mai stati pe aici!
- Da, am vazut ca sunt oameni care mai tin la mine, dar nu-mi e deloc usor. Pentru ca nu mai pot "functiona" bine, am necazuri cu sanatatea, am un diabet violent, imi fac singur insulina. Nu pot merge, ma dor picioarele, gafai la inima, dupa operatia pe cord pe care am avut-o cu cativa ani in urma. Necazurile batranetii...
"Nu stiu daca ea m-a iubit, dar eu am admirat-o enorm"
- Pare ca Geta Costin a fost femeia perfecta a vietii dvs: si iubita, si sotie, si maestru spiritual. Cum era? Povestiti-ne ceva despre ea, oamenii se dau in vant dupa povestile de iubire.
- Cand am cunoscut-o, la inceputul anilor '60, era genul acela de femeie, si frumoasa (blonda, inalta si subtire), si desteapta. De formatie filolog, a fost cea mai iubita studenta a lui George Calinescu. Colega cu Monica Lovinescu, cand aceasta a plecat la Paris, cu o bursa, Geta trebuia sa mearga in Germania, la Universitatea de la Heidelberg. Nu s-a dus. A ramas acasa, din iubire pentru mama ei, o vieneza de neam mare, maritata aici cu un profesor universitar de la Iasi. Au venit la Bucuresti, la inceputul anilor '40, odata cu familia lui Ionel Teodoreanu si a altor intelectuali moldoveni de elita, care au sporit luminile culturale ale Capitalei de atunci. Dar s-a petrecut o nenorocire. Americanii le-au bombardat casa, tatal Getei a murit, iar ea a ramas cu mama ei, pana la sfarsit, dintr-un sentiment al datoriei care ma infricosa. La fel de puternic ca si calibrul ei intelectual. Era de o eruditie care te lasa fara respiratie. Am traversat impreuna perioada comunista cea mai cumplita. N-a vrut copii, pentru ca nu a vrut sa-i aduca pe lume si sa-i creasca in comunism. Avea un apartament cu doua camere, intr-una statea ea cu mama ei, intr-una cantam eu la pian. Iubea foarte mult pisicile. Le iubeam amandoi. Ea a facut putine greseli la viata ei, dar una din cele mai mari a fost ca a inchis ochii, ca sa fie cu mine. Intelegi, lumea a blamat-o pentru ca m-a luat pe mine de barbat, dar cred ca i-a fost si mila de mine, asa, pentru ca eram talentat, dar ignorant. Era, e-adevarat, cu sapte ani mai mare decat mine. Nu stiu daca m-a iubit, dar eu o iubeam foarte tare si o admiram enorm. Era o personalitate foarte puternica, foarte inteligenta, ca toti oamenii mari, nu s-a aplecat spre ce spune lumea. Iubirea ei a fost pentru mine ca o scandura in mijlocul oceanului. M-am agatat de ea. Pentru ca am stiut ca era singurul om care-mi voia binele. Atat de mult, incat a ales sa se sacrifice. Sa divorteze de mine, pentru a-mi lasa libertatea de care aveam nevoie ca artist. Iar eu n-am fost destul de atent cu ea, ca un meridional puturos ce sunt. Cu toata originalitatea mea, ca personalitate completa, eu sunt creatia ei. Fara ea, as fi fost un simplu instrumentist si-atat. Sau, cine stie, poate as fi fost pe alte meleaguri.
"Ca Ulise la Penelopa"
- Chiar asa: de ce nu ati ramas in alta tara, sa va bucurati de libertate, cand in Romania era cel mai dur comunism?
- Ma intorceam la ea, de fiecare data. Ca Ulise la Penelopa. Ea ma astepta. Dar stia ca un artist are nevoie in primul rand de libertate. De aceea, cand ma intorceam acasa, dupa contracte de trei, de sase luni, imi spunea, de fiecare data: "Iar te-ai intors?!...". Iti dai seama? Mergeam la Londra, intr-un spectacol condus de marele actor britanic, Sir Peter Ustinov, iar eu abia asteptam sa ma intorc in tara, in plin comunism, unde stateam la coada doua zile pentru un carton de oua si o punga cu tacamuri de pui. Iar ea ma certa, stia ca acolo imi voi gasi implinirea artistica, nu aici. Peter Ustinov ma ruga sa raman in Anglia, imi spunea: "Johnnica, esti cel mai talentat om pe care l-am cunoscut!". Cantam la pian, la clavecin, compuneam, improvizam, si l-am impresionat foarte mult, ii placea grozav de mine. La fel si altor actori si oameni mari pe care i-am cunoscut: Peter OToole, Robert Redford ("Double R", i se spunea), Anthony Quinn (care era si un mare sculptor)... Ar trebui sa scriu si despre asta, desi nu-mi place sa fac tapaj despre mine. Geta imi spunea mereu ca trebuie sa ma pun in lumina, sa vorbesc despre realizarile mele. Uite, am acolo fotografiile si extrasele din ziare, ordonate pe dosare, cronologic. Ea m-a invatat sa fiu ordonat cu hartiile mele. Ii datorez foarte mult, mi-a fost singurul mare prieten. Mi-e foarte greu fara ea, nu mai am nici cu cine sa ma cert. Nu mai am nimic, decat muzica.
"Pretul singuratatii e greu"
- Candva, spuneati ca singuratatea e o virtute...
- Singuratatea e necesara unui artist-creator. Orice combinatie te distrage de la scopul tau in viata si se duc pe apa sambetei toate aspiratiile tale artistice. Te inregimentezi unor servituti sociale si familiale care iti fura toata energia creativa si visele, iar in final, constati ca si de casnicie se alege repede praful, cu "ajutorul" pricopsit al partilor implicate. Frustrarea neimplinirii artistice e groaznica, fata mea. Dar si pretul singuratatii e greu.
- Varsta accentueaza, si ea, sentimentul singuratatii?
- Desi am aproape 80 de ani, mintea mi-e mai batrana, insa inima e mult mai tanara. Insa nu-mi plac aniversarile, pentru ca ma fac sa ma gandesc ca trece timpul si nu fac nimic... Am atatea proiecte, de concerte, de discuri, de compozitie, dar daca nu am sustinere pentru ele... Am acumulat atata invatatura si cultura ca muzician, incat e pacat ca n-o pot valorifica asa dupa cum as dori. E chiar frustrant! In mod normal, ar fi trebuit ca statul roman sa aiba grija de un personagiu ca mine, pentru ca eu n-am fugit din Romania ca sa-mi fac un rost in alta tara. Sunt un om cunoscut, dar faima pe care am adus-o Romaniei nu mai e apreciata astazi.
- La varsta dvs., iubirea si afectiunea mai sunt de folos? Dragostea are varsta?
- Cand inaintezi in varsta, dragostea poate fi primita si distribuita altfel decat la tinerete: nu neaparat mecanica e importanta. E un sentiment greu de atins, acela de camaraderie suprema, sincera, nepervertita, neconditionata, e un spatiu care nu e la indemana oricarui cuplu, acela al iubirii in sensul predicat de Hristos, pentru celalalt, la fel ca pentru tine insuti. E un sentiment reciproc de pretuire umana, spirituala. E o altfel de necesitate, o alta fateta a relatiei dintre un barbat si o femeie, care vad ca lipseste cu desavarsire cuplurilor din ziua de azi. In general, relatiile din cadrul cuplului in societatea moderna au luat-o razna... Nimic nu mai functioneaza cum trebuie... E o spoiala, doar. Nu stiu cati tineri mai reusesc sa se simta mai buni, mai curati, cu adevarat transformati de sentimentul acesta inaltator, iubirea. Iar televiziunea si ziarele ii smintesc cu totul. Numai instruirea si cultura ne pot scoate la limanul civilizatiei. Cand eram tanar si furam cu ochiul oleaca de glezna de femeie, visam la ea o luna. Astazi, fetele merg pe strada cu buricul gol si cu blugi-lalea, dezvaluindu-si feminitatea in fata tuturor mitocanilor. Bine ca a venit iarna, ca se imbraca si ele mai gros.
"Astept primavara. Sa ma plimb si sa ascult mierlele"
- Cum va trec zilele acum? Cu ce va umpleti singuratatea?
- Viata mea e ca o mancare fara condimente. Zilele trec uneori fara sa fac nimic, decat sa cant la pian si sa cad in visare. Visez la amintirile mele. Am nevoie de Geta Costin, o visez des, era o persoana care m-a creat. Ca Pygmalion. Alteori, cand ma simt mai bine, ma plimb prin Bucuresti. Iubesc orasul acesta. Casele din cartierele vechi imi reamintesc Bucurestiul anilor '50, asa cum l-am cunoscut cand am venit aici. In multe dintre aceste case au locuit prieteni buni si dragi, care acum nu mai sunt. Au plecat dincolo. Ce lume minunata: casele si amintirile lor!... Uneori, cand trec pe langa ele, imi pare ca aud glasurile vechilor mei prieteni, zarva petrecerilor noastre, ori soaptele noastre de tineri indragostiti. Brusc, o lume reinvie, cu fosnetele, culorile si replicile ei, iar exercitiul acesta il fac cu o voluptate nebuna, ori de cate ori pot sa ies din casa. Acum, de exemplu, ma gandesc ca o sa vina curand primavara si o sa ies in parc, pe unde-s mai putini oameni, ca sa ascult mierlele si cantecul lor de dragoste. Lucrul acesta il faceam impreuna cu Geta Costin: ore intregi stateam in parc sau in padurile de la marginea Bucurestiului, ca sa ascultam mierlele...