Prima depresie a dat peste mine cand abia implinisem 20 de ani. Sufeream din dragoste si mi se parea ca unica solutie ar fi o supradoza de somnifere. Din fericire, n-am inghitit destule si medicii au reusit sa ma salveze. Atunci, o internare de sase saptamani la psihiatrie mi-a fost de ajutor. Cativa ani mai tarziu, dupa nasterea celui de-al doilea copil, o fetita, am plans neintrerupt doua saptamani - probabil o depresie postnatala. Rau de tot a inceput sa-mi fie pe la 34 de ani, cand m-am despartit definitiv de sotul meu. Cu munca de functionara la asigurarile sociale ma descurcam, insa la sfarsitul programului, nu stiam cum sa ajung mai repede acasa, pur si simplu ma ascundeam in locuinta mea, ca un animal ranit intr-o vizuina. Asa am dus-o cativa ani. Am supravietuit, nu pot spune ca am trait cu adevarat. Apoi am fost transferata pe un post care ma obliga sa vin in contact cu publicul. Infiorator! Aproape zilnic eram apostrofata de oameni nervosi, care cereau ajutor social, ma simteam permanent suprasolicitata si lipsita de aparare. Era iadul pe pamant. M-am dus din nou la un psihiatru care mi-a ascultat cu rabdare toate problemele si mi-a dat trei luni de concediu medical.
La inceput, nu ieseam deloc din casa. Pe urma, intr-o dimineata, cred ca prin aprilie, am avut brusc dorinta sa alerg. Citisem intr-o revista ca alergatul iti ofera confort sufletesc. Sportul nu m-a pasionat niciodata, la scoala fusesem mereu "aia mica si dolofana", pe care nimeni n-o voia in echipa lui. De asta data, poate ca instinctul ma impingea sa evadez, sa fug de tot ce parea sa ma ameninte. M-am imbracat intr-un trening, mi-am pus baschetii, m-am dus in cel mai apropiat parc si am inceput sa alerg. Dupa doua minute, mi s-a taiat rasuflarea. La data aceea, aveam zece kilograme in plus. Am facut cativa pasi, ca sa ma linistesc, pe urma am luat-o iar la fuga. In total, probabil ca am stat in parc vreun sfert de ora. Dar, in aceste cincisprezece minute, ceva s-a schimbat. Gandurile nu mai gravitau in jurul problemelor mele, ci se indreptau spre picioare, spre respiratie, spre copaci. Inima imi batea cu putere. Brusc, m-am simtit putin mai usoara. Mai libera.
In ziua urmatoare, am alergat din nou si in continuare la fel. A treia zi, am mers la raionul cu articole de sport dintr-un supermarket, am luat din raft o pereche de bascheti care mi s-au parut potriviti pentru jogging si m-am dus cu ei drept la casa. Altadata as fi asteptat sa ma sfatuiesc cu vanzatoarea, acum n-aveam nevoie, nu voiam. Imi trebuiau neaparat pantofii aceia si n-aveam timp de pierdut.
O luna, doua, am alergat in fiecare zi. Imi parcurgeam traseul stabilit. Totdeauna dimineata, cand copiii erau plecati de acasa. Eram uluita de rezistenta mea si de felul cum mi se miscau picioarele, parca de la sine. Inainte imi pierdusem cu totul increderea in mine, nu ma mai socoteam buna de nimic. Acum, cu fiecare pas, ma umpleam de o vigoare noua si de curaj. Pentru prima data, eram iarasi in stare sa ma gandesc la viitor. Ma intrebam: "Oare ce ar trebui sa fac, ca sa-mi fie mai bine?".
Dupa trei luni, i-am spus medicului ca as vrea sa ma intorc la munca. In prima zi de lucru, am si cerut sa fiu mutata din postul pe care il ocupam, explicand deschis ca nu sunt pregatita sa lucrez cu publicul. Sefa mea m-a inteles si m-a sustinut, iar cateva saptamani mai tarziu, am fost retransferata in fostul birou.
Apoi am citit intamplator intr-un ziar despre un grup de jogging pentru persoanele care sufera de depresie. Se intalneau de doua ori pe saptamana in Herastrau, intr-o zona mai ferita a lacului. M-am dus si eu. Instructorul era tanar, dar deosebit de amabil. Mi-a spus: "Iti putem oferi ceva care credem ca iti va fi de ajutor". Alaturi de ei am invatat cum sa lupt, cu adevarat, cu depresia. Am inceput iarasi sa rad, pentru prima oara dupa multi ani, am vazut ca exista si lucruri frumoase in viata. Si am aflat de ce suntem in stare: la sfarsitul cursului, noi, toti, puteam alerga 45 de minute fara pauza!
Astazi imi merge bine. Inca alerg de doua ori pe saptamana, minimum cate trei sferturi de ora. Chiar daca trebuie sa fac un efort ca sa-mi inving oboseala, fiindca dupa atatea ceasuri de birou, deseori vin de la serviciu epuizata. Insa stiu ca e spre binele meu si de aceea nu-mi permit sa trag chiulul. Am slabit unsprezece kilograme si, la cei 47 de ani pe care-i am, ma simt bine in pielea mea. Muncesc cu placere. Sigur ca, din cand in cand, am si perioade mai stresante, dar nu mai fac o drama personala din orice.
Ca sa fiu sincera, tendinta spre depresie nu dispare. Sunt constienta de faptul ca va trebui s-o combat toata viata. Dar acum am mijloacele de aparare la indemana. Stiu ca tot ce am de facut este sa alerg, acesta este medicamentul meu.
Privind in urma, imi dau seama ca in ultimii ani mi-am schimbat viata din temelii. Alergarea a fost inceputul. N-as fi banuit niciodata ca ea poate pune in miscare atatea lucruri. Acei cativa pasi de atunci, din parc, au fost cu adevarat primii pasi dinspre intuneric catre o viata noua.
FELICIA DOBRE - str. Postavarului nr. 9, Bucuresti
ANA MARCULIS ZATREAN, psiholog si psihoterapeut
"Modificarile devin vizibile dupa patru pana la sase saptamani"
- In cazul depresiei, alergarea este de preferat psihoterapiei?
- Nu. Cineva care este intr-adevar depresiv nu se va insanatosi doar practicand joggingul. Insa o terapie prin sport, deci alergare combinata cu discutii la psiholog, ajuta multor pacienti, la fel de bine ca un tratament clasic ori medicamentos. In orice caz, alergarea constituie intotdeauna o completare binevenita a psihoterapiei.
- Cum actioneaza miscarea contra depresiei?
- Inca nu stim precis. Multi dintre participanti spun ca lucrul cel mai important pentru ei este sentimentul succesului, faptul ca reusesc sa realizeze ceva de care, inainte, nu se simtisera in stare. Pentru multi conteaza si faptul ca, alergand, pot face ei singuri ceva contra bolii. Alergarea le ofera, de asemenea, posibilitatea de a reflecta la propriile lor exigente. Numerosi depresivi sufera de aceasta afectiune deoarece se suprasolicita, din dorinta de a fi mereu perfecti. In schimb, joggingul te invata sa alergi impreuna cu corpul tau, nu impotriva lui, si sa-i accepti limitele. Te deprinzi sa ai rabdare cu tine si sa avansezi pas cu pas. Acest principiu il poti transfera apoi in viata cotidiana.
- Alergarea e benefica pentru orice pacient?
- In general, da. Asta nu inseamna ca orice depresiv ar trebui sa alerge. In anumite faze ale depresiei, poate fi indicat sa nu faci absolut nimic. Dar dupa ce ai recastigat putina energie, miscarea e foarte buna. Nu trebuie sa fie neaparat jogging sau plimbare in pas sustinut. Si alte genuri de sport sunt utile, gimnastica, bicicleta, inotul. Important este sa te pui din nou in miscare. In ansamblu, sportul de rezistenta pare mai potrivit pentru problemele sufletesti decat cel de forta.
- Alergarea are efect si asupra altor suferinte psihice?
- Ea e binevenita si contra starilor anxioase si a atacurilor de panica. Adesea, acesti pacienti si-au pierdut increderea in propriul lor corp. Prin antrenament, corpul devine mai viguros si mai rezistent. In consecinta, scade adesea si teama ca ar putea fi ceva in neregula cu el.
- Ce sfaturi ati da cuiva care s-ar hotari sa inceapa un program de jogging?
- Important este sa nu faca exces de zel la inceput, ci sa creasca solicitarea treptat, foarte lent. Sa nu-si fixeze teluri prea ambitioase, ca sa nu fie dezamagit, daca nu izbuteste sa le atinga. De asemenea, ar fi de folos sa-si dea intalnire cu un prieten sau o prietena, ori sa se alature unui grup de alergatori, asa isi va gasi mai usor o motivatie.
- Dupa cat timp produce alergarea efecte psihice de durata?
- O influenta pe termen scurt veti remarca deja dupa prima alergare, fiindca de regula, intotdeauna te simti mai bine dupa ce ai facut miscare. Pentru o ameliorare profunda a depresiei trebuie sa asteptam insa o luna, pana la o luna si jumatate. Apoi modificarile devin vizibile - inclusiv in exterior. La inceput, multi arata epuizati, cateodata chiar imbatraniti inainte de vreme. Iar dupa cateva saptamani, nu-i mai recunosti: isi indreapta umerii, ridica ochii din pamant, participa la ceea ce se intampla in jurul lor si rad din nou. Morala e simpla: Misca-te, omule! Nemiscarea e sora cu boala.
Gilda Fildan