IONICA MINUNE
"Is nascut in tara asta si n-o sa ma las niciodata de ea"
Are parul grizonat, isi tine ochii inchisi si capul putin dat pe spate, in timp ce degetele sale alearga cu o repeziciune uluitoare pe tastele acordeonului intr-o improvizatie ce infrateste stiluri care abia pot fi rostite impreuna: jazz, muzica lautareasca, vals. Poarta, bineinteles, unul din acele costume de firma, care costa o mica avere si care l-au impus ca un etalon al elegantei in bransa. Concertul la care tocmai am asistat a fost una din rarele ocazii de a-l vedea pe o scena bucuresteana pe Ionica Minune. Dupa 15 ani in care a cantat in Franta, s-a intors in Romania nu pentru a scoate CD-uri, pentru a concerta sau a aparea la televizor, ci pentru a intemeia o scoala de acordeon si a transmite mai departe o experienta acumulata de-a lungul anilor.
La Paris
"Am ramas cam mahnit dupa primul meu concert de aici. La sfarsit, a venit un individ sa ma felicite: "Dom'ne, esti extraordinar, esti senzational, de unde ai aparut?". "E Ionica Minune, s-a intors de la Paris", i-a spus cineva. La care omu' ma masoara din cap pana in picioare si zice dezamagit: "Pai, si la ce te-ai mai intors, frate? La ce cultura au aia acolo, ce sa cauti in Bucuresti?". Asta m-a suparat: cum adica la ce m-am intors? Mai omule, eu's nascut in tara asta si n-o sa ma las niciodata de ea. Am fost 15 ani plecat, sunt cetatean francez, dar in sufletul meu, tot pe ghimpi stateam, cu tot succesul pe care-l aveam acolo. Am plecat mai intai sa cant la un cabaret rus si de acolo s-au legat 15 ani de munca, atat in Franta, cat si pe toate continentele astea ale noastre, ale lumii. La Paris m-am acomodat repede, ca aveau un stil de viata exact ca la noi: dimineata te intalneai cu prietenii, beai cafea, nu stiu ce, dupa aceea intrai in casa, te odihneai, mai cantai, si seara mergeai la concert. Prietenii mi i-am facut prin acordeon. Stiti cum se spune: vorba se duce din gura in gura. La ei acordeonul e iubit asa cum e iubit fotbalul in intreaga lume, e rege. Aflau ca la Komorov, la cabaretul rusesc, a venit un acordeonist bun din Romania si apareau, pe la 10-11 seara, ascultau, eu nu stiam ca-s muzicanti. Si, la un moment dat, cand imi terminam programul, scotea unu' o chitara, unu' o vioara si cineva traducea - eu nu stiam pe timpul ala franceza - ca vor sa cante cu mine. Dupa un an, am prins tot ce stiau, tot ce se canta in Paris, ca asa sunt eu: un hot modern. Te ascult putin, te prind, orice ai canta, si dupa aia, cant mai bine ca tine. Asa am invatat si jazzul lui Django Reinhardt, nu-i usor, e un stil sofisticat, dar mi-am zis ca e doar hora noastra putin mai miscata, in alt ritm. Prin muzica asta a lui Django Reinhardt m-am imprietenit cu Marcel Azzola, unul din marii lor acordeonisti, trecuti de 80 de ani. Suntem buni prieteni si azi. Intr-o seara, am aflat ca va canta in oras, ceea ce m-a mirat, pentru ca de obicei ma suna. Am mers la concert, el a aflat ca sunt in sala si, la un moment dat, s-a ridicat si a spus: "As vrea sa va cant o piesa, dar nu o pot face decat daca pleaca din sala Ionica!". Eu nu m-am suparat. Am plecat si dupa concert am mers la el, i-am zis cu blandete: "De ce faci asa, stii ca eu tin la tine!". El tremura: "Ionica, nu te supara, nu puteam sa cant in fata ta, esti un VIV vivant!". "Bine, linisteste-te, hai sa bem ceva, sa vorbim". Ceva asemanator mi-a facut si Didier Lockwood, un supergreu francez al viorii. Cantam cu omu' asta la Montreal si, la un moment, am facut eu o fantezie, asa, cu ochii inchisi. El le-a facut semn celor din orchestra, au plecat de pe scena si cand am deschis ochii, ramasesem singur. A trebuit sa improvizez 15-20 de minute, sa duc spectacolul la capat. M-a asteptat in culise, m-a complimentat si am fost foarte fericit. Am cantat cu oameni mari si pentru oameni mari, am cantat si pentru Mitterand si pentru Chirac. Pentru Chirac am cantat frantuzeste, la Primaria Parisului. Mi-a facut asa, semn cu degetul, sa vin la el. "Esti francez?", zic: "Nu, nu sunt francez. Sunt francez de origine romana, chiar dvs. ati semnat pentru cetatenia mea". "Bine, bravo, bei o sampanie?"."
Ulita cu lautari
La patru ani, Ionica a pus mana pe un acordeon gasit in casa si a cantat prima lui melodie: un tango, "Castel Amore". Nu-l invatase nimeni, auzise bucata pe la lautarii din comuna sa natala, Costesti, de pe langa Buzau. Costestiul avea pe atunci 2-300 de lautari, ce ocupau cu familiile lor cinci ulite. Care era cel mai bun dintre ei? "Tata! Nimeni nu stia sa faca sa suspine vioara asa ca el. Avea si orchestra, cu acordeoane, tambal, cantau fara statie, duceau nunta, cu toate datinile, de dimineata si pana a doua zi. Bunicul a avut trei surori si opt frati, toti cantau, cu instrumente diferite, legau nunta. Adica, merg cu familia mea si luam noi toti banii. Tata mai repeta cu oamenii lui in casa, cate-o melodie aparuta atunci, pe care-o cerea lumea. "Hai sa cantam, c-o fi, c-o imparti, strofa aia, ailalta". Eu ascultam, iar noaptea luam acordeonul si cantam din prima, acordeonul cu 12 basi al fratelui meu mai mare cu opt ani. Bunicu' era Petrica, tata Mitica, fratele Aurica si eu Ionica. Mergeam cu tata la nunta, dar doar pe timp de zi, pana la 9 seara, sa-l ajut pe frate-meu, apoi mergeam acasa, ca a doua zi aveam scoala. Pe atunci, visam sa cant si eu ca tata, la vioara, dar asa a vrut Dumnezeu, sa cant la acordeon. Veneam de la scoala, fugeam cu baietii la scalda, apoi acasa, repetam la acordeon. Cantam de placere, nu ma obliga nimeni, ca daca ma obliga nu mai cantam. Chiar si acum, cat as fi de obosit sau, fereasca Dumnezeu, nici nu vreau sa spun, suparat, imi iau o cafea sau un ceai de asta de bem acum, imi aprind o tigara si imi cant amintirile, asa, pentru mine, un vals, ori o fraza dintr-o tiganie d'aia grava, adica frumoasa rau de tot. Intre mine si acordeon a intervenit o chestie de asta: nu ma lasa si nu pot sa-l las. Nu l-as lasa nici pentru un milion de euro. Ba, da-mi si 200 de milioane, ca tot nu-l abandonez. Oricati bani ai avea, tot pui mana sa canti, altfel nu esti Ionica Minune."
Se mai canta si astazi in Costesti, mai sunt lautari de calitate. Ionica merge de cateva ori pe saptamana la familia fratelui sau. El s-a lasat de cantat, acum e boier, are masini, dar copiii lui canta foarte bine. "As vrea sa-ti prezint odata nepotii mei, pianisti cu Conservator, instrumentisti desavarsiti. Sa-i asculti doar o singura data si o sa descoperi o alta imagine, alta fata a tiganului."
Ionica are si el doua fete, una a cantat la pian, cealalta la vioara, insa amandoua s-au lasat. Canta in schimb nepotii lui, "Uite, tocmai azi mi-a cantat la telefon unul dintre ei, la pian".
Japonia - vaporul cu haine
A iesit prima oara din tara pe cand avea 19 ani, intr-o companie mai mult decat selecta. Colegii sai erau Toni Iordache si George Carabulea, iar destinatia - Japonia. A ramas perplex nu doar de civilizatia nipona, dar si de caldura, de amabilitatea si de respectul cu care au fost primiti.
"In tara aia nu exista defect. Daca erai fumator, trebuia sa te lasi, nu gaseai un muc de tigara pe jos... Chiar si aia de maturau strazile stiau doua-trei limbi straine. Iar ca spectatori, traiesc muzica, sunt foarte foarte calzi, in momentul in care tu canti, cel in sala intelege, traieste cu tine muzica. Cantam de la sase seara pana pe la unu-doua noaptea, iar a doua zi ma plimbam prin oras, pana la ora concertului. Iti spun sincer, nu parcurile, muzeele, ma interesau pe mine, eu am avut mereu pasiunea asta: costume, ceasuri, pantofi, curele, astea-s ale mele. Am venit acasa cu doua tone si ceva de imbracaminte, le-am trimis cu vaporu'."
La Bucuresti venise cu doi ani in urma, sa dea examen la Conservator, insa a renuntat, pentru ca in acea perioada a murit tatal sau. "L-am iubit mult. Luasem examenele, dar am abandonat. Am inceput sa cant la nunti, sa-mi intretin familia. Cant si acum cu placere la nunti, indiferent de ziua in care ma cheama. Zici ca sunt de acolo. La Timisoara e izul sarbesc, cant in mare viteza, la Craiova se canta mult si bine, imi place la nebunie, ca-mi desfasor toti muschii."
La mijlocul anilor '70, la Bucuresti inca mai functiona asa-numita "bursa a lautarilor", mai intai la restaurantul Izvor, apoi la hotelul "Monte Carlo". Lunea, toti lautarii erau obositi dupa nuntile si petrecerile de la sfarsitul saptamanii, asa ca marti incepea treaba. Mergeau la "bursa", beau o berica, povesteau cum fusese saptamana trecuta si asteptau sa fie acontati de oamenii ce le stiau fiecaruia cota artistica. Cine avea bani intra in hotel, manca, bea, statea cu prietenii, cine nu, bea o bere afara, in aer liber, vizavi de Capitol, langa teatrul "Tanase". "Mai stau cu prietenii de vorba, cum evolueaza muzica si timpul. Atunci ne vedeam intre noi, glumeam, ne simteam bine impreuna, acum totul se face la telefon, te suna, vezi ca avem o treaba si gata."
"Toate numai prin Dumnezeu se fac"
- Erati foarte tanar cand ati devenit celebru. Nu vi s-a urcat la cap, cum v-ati pastrat echilibrul?
- E o chestiune care vine din familie. Daca nu ai sapte ani de acasa, degeaba ajungi la 50 mai departe, vor fi urati. Sa-ti dau un exemplu. Un mare, mare instrumentist, Toni Iordache. Am cantat 20 de ani cu el, dar nu i-am gasit defect. Toate erau la superlativ la el, nu-l auzeai vreodata sa vorbeasca urat, daca il deranjai, te lasa in pace, daca insistai, se ridica si pleca. La fel sunt si eu, nu vorbesc nimanui urat, daca te porti urat cu mine, plec si-mi vad de drum. Am intalnit multi care au incercat sa se ia de piept cu mine, sa vada lumea ce buni acordeonisti sunt ei. Am tacut, frumos, civilizat, ce sa ma lupt cu ei, ca eu am 45 la picior si ei 23, vorba vine, ca eu port 40. Eu asa si sfatuiesc pe toti: sa taca din gura, sa-si vada fiecare de muzica lui, sa nu mai explodeze atata cu orgolii si amenintari. Cand se intalnesc, sa se pupe "Ce faci? Ce vrei sa bei?". Nu "Eu nu stau cu tine ca esti mai prost, nu canti bine" etc. Ca si ala, saracu', poate se straduieste sa ajunga si el la un apogeu oarecare sau macar sa castige o paine si tu i-o tai din prima. Urat, foarte urat sa spui asa.
- De ce spuneti ca nu ati renunta niciodata la muzica, ce va motiveaza, ce va face sa tineti pasiunea aprinsa?
- Muzica nu are fund. Asta ca sa o zic direct. Niciodata un om care stie ce vrea de la viata lui nu va fi multumit de muzica pe care o face. Muzica e un sac fara fund, tu trebuie sa cauti acel fund pana crezi ca ai dat de el, si cand crezi ca l-ai gasit, nu, nu e ala, e si mai adanc, e interminabil. Trebuie sa cauti tot timpul. Eu vin din muzica lautareasca, dar cant si jazz si sarbeasca si ungureasca si bulgareasca. Am prieteni in toata lumea, cei mai mari muzicanti, stau o saptamana la ei, ascult, cantam, imi place la nebunie sa trec peste granitele muzicii, sa cant de toate, valsuri, simfonii. Doar manele nu cant. Emotii n-am avut niciodata, ca sa nu gresesc, sa nu ma fac de ras, te rog sa ma crezi, iau acordeonul si merg mainile singure. Cum isi fac fotbalistii cruce inainte de a intra pe teren, asa ma rog eu la Dumnezeu, inainte de nunta sau de imprimari, sa ma tina tare. Nu sunt un practicant religios, am eu o credinta a mea personala. Ca toate numai prin Dumnezeu se fac, cum sa spun eu, nici o suflare, nici o miscare fara Dumnezeu. Tot ce se-ntampla in lumea asta se leaga de el. Iti face drumul dupa cum ai sufletul, iti face caile atat de netede si de frumoase, incat nu-ti dai seama unde ai ajuns si tot te face sa te gandesti: "Doamne, cine am fost si cine sunt la ora actuala".
MARIAN MEXICANU
"Muzica lautareasca se invata in praf"
"Cand aveam eu sapte anisori, tata m-a luat si m-a intrebat: "Mariane, ce ai vrea sa primesti de ziua ta?". "O minge de fotbal", i-am zis, pentru ca voiam sa ma fac fotbalist. "Bine", a zis tata, "mingea e in bucatarie, sub un prosop". Am fugit in bucatarie, am dat prosopul la o parte si am vazut stralucind un acordeon Weltmeister, cu 22 de basi. A fost o surpriza extraordinar de placuta si am simtit in acel moment ca viata mea, si nu ma leg de cuvinte mari, a luat o alta turnura."
La 20 de ani dupa acel moment, Marian Mexicanu este un acordeonist faimos, unul dintre cei mai buni instrumentisti ai generatiei sale. Atunci cand l-am rugat pe Ionica Minune sa-mi spuna in ce acordeonisti tineri are incredere, maestrul a rostit cu convingere numele Mexicanului.
Tocmai a terminat filmarile pentru o emisiune muzicala, insa la felul in care arata, cu parul ca taciunele, cu alura lui de dansator de tango, ar putea foarte bine sa fie o vedeta de cinema sud-american. Sacou negru, camasa alba, cravata rosie, cu nod gros... Cu gesturi calculate, dar simple, prin cuvinte alese cu atentie, Marian Mexicanu se aseaza la masa ca sa isi spuna povestea, o poveste foarte diferita de cea a copiilor de muzicanti. Intr-o lume a muzicii lautaresti, in care meseria se transmite si la sapte-opt generatii, Mexicanu a ajuns in varf fara sa provina dintr-o astfel de familie. "Provin dintr-o familie de oameni muncitori, si o spun cu mandrie pentru parintii mei. Chiar ma bucur ca nu fac parte dintr-o familie de muzicanti. Pentru ca din aceasta cauza am fost marginalizat, respins de multe ori, iar asta a facut ca ambitia mea sa creasca si mai mult, dorinta de a razbi prin propria munca sa fie mult mai puternica. Dar Dumnezeu m-a ajutat sa ajung acolo unde mi-am dorit."
Atunci cand vorbeste despre "copilaria" sa muzicala, petrecuta intr-un cartier bucurestean, Mexicanu spune ca e bine sa trecem acest cuvant intre ghilimele. Fara bani de profesori, studia si cate zece ore pe zi. Partea buna era ca nu statea toata ziua in casa, in fata unui vraf cu portative. Muzica asta se fura, nu se invata, asa ca trebuia sa iasa in strada dupa ea si astfel gusta, pe langa muzica, si o portie de viata autentica. "Venea tata si zicea: "Uite, e o petrecere in cartierul respectiv. Vrei sa mergi, iti face placere sa mergi, Mariane?", si eu ii spuneam: "Este cea mai mare placere, daca vrei sa ma duci". Petrecerile mari, nuntile, se tineau in corturi tiganesti asezate intre curti, direct pe strada, de nu mai trecea nici un fel de masina. Corturile astea au fost cele mai frumoase locatii in care am crescut, le am si acum in memorie. In primul rand, erau foarte colorate. Daca nunta era tinuta de un neam mai mic, cortul avea vreo 20-30 de metri lungime. Daca era o nunta fastuoasa, cu neamul mirelui mare, neamul miresei mare, se legau doua corturi de 50 de metri, va dati seama cati oameni incapeau acolo. Parca si caracterul oamenilor era diferit pe atunci, erau mai linistiti, aveau rusine fata de muzicanti, de mire, de mireasa, de ginere. Nu se intampla ca acum, ca banul sa conduca. Daca are cineva mai multi bani, sa treaca cu comenzile peste oricine, si peste nas. Inainte, chiar daca nasul avea, s-o spun pe romaneste, doi lei in buzunar, era respectat si de unul care avea o suta, pentru ca era nasul. Masa lui era cea mai mare si mai frumoasa din cort, avea intotdeauna o carpeta turceasca in spate, cu "Rapirea din Serai" sau cu un tigru la panda. Mesele erau lungi, ornate cu flori, iar scena pe care cantau lautarii era facuta din lemn si din paie. Zambesc cand imi aduc aminte. E o diferenta de clasa fata de ce se intampla acum, insa eu asa am crescut, ma bucur mult ca asa s-a intamplat si niciodata n-o sa spun ca a fost altfel. Mi-as dori din tot sufletul sa mai asist sau sa cant la o nunta tiganeasca in cort. Pe atunci, nuntile incepeau pe la 12, cu imbracatul miresei, si se incheiau pe la 5-6 dimineata, iar eu stateam toata noaptea acolo, cu tata, atent la ce canta muzicantii. Eram copil, mai picoteam si eu, dar era cea mai mare placere pentru mine. Apoi, dimineata, plecam spre casa pe jos, sau cu primul tramvai si, chiar daca muream de somn, nu ma culcam, ca mi-era frica sa nu uit ce invatasem. Asa ca luam acordeonul si exersam ce auzisem la petrecere sau la nunta."
Mexicanu i-a vazut la lucru pe marii acordeonisti ai acelor ani, pe Mieluta Surdu, Bebe de la Pietrichioaia, Costel de la Bolentin, regretatul Ilie Udila, insa nu a fost usor lucru sa fure meserie de la ei. "Ii ascultam si le savuram muzica cu cea mai mare dragoste, dar unii dintre ei, cat de mari muzicanti erau, aveau carente serioase la capitolul caracter. Erau plini de vanitati, de rautati, daca ma vedeau ca stau acolo in fata lor sa fur si eu o melodie pe care o interpretau la vremea aceea, il puneau pe ginerica sau pe nas sa ma goneasca." Din acea perioada, Mexicanu a invatat multe, nu doar din tainele acordeonului, dar si pe plan moral. "Nu exista vanitate sau rautate in mintea mea, daca orice copil, om, ma roaga sa-i arat ceva la instrument, ii arat cu cea mai mare dragoste. Mai ales ca am un baiat care-mi calca pe urme, ii spun si lui sa nu aiba ascunzisuri, sa le spuna celorlalti acordeonisti ce stie. Pentru ca nu vreau ca alti copii sa pateasca ce am patit eu."
Fara falsa modestie, Mexicanu spune ca le-a facut pe toate, a cantat in corturi tiganesti, in restaurante de lux, a cantat in Germania, alaturi de mari acordeonisti, si a stat patru ani in America. Zice ca lui Chuck Norris i se racea mancarea-n farfurie, nu se atingea de ea pana nu termina Mexicanu de cantat "Ciocarlia". Totusi, cea mai mare placere o are atunci cand poate canta alaturi de sotia lui, Paula Lincan, si de Eduard, baiatul lor. Nu pentru ca sunt ai lui, ci pentru ca sunt foarte buni, altfel le spunea chiar el sa se apuce de altceva. Edi Mexicanu are 17 ani si jumatate si tatal sau se mandreste ca deja are baza-n el, sa duca nunta la bun sfarsit. Cumva, povestea s-a repetat. Edi a vrut sa fie fotbalist si chiar a jucat la un club, pana cand medicul i-a recomandat, in urma unei raceli puternice, sa renunte. Atunci a intervenit acordeonul. Il intreb pe tatal lui, oare cum e mai bine in viata, s-o duci ca Edi si tinerii din generatia sa, care au deja tot ce le trebuie, sau ca el, care a luat-o de jos si a urcat treapta cu treapta. "Categoric, mai bine ca mine. M-am chinuit, dar muzica asta lautareasca se invata in praf, ca sa o canti bine trebuie sa treci prin toate etapele vietii. Imi pare rau pentru el, ca n-o sa cante la cort. Pentru noi, totul a fost natural, si la bine si la rau, pe cand la ei, la copiii din generatia lui, se intampla ceva artificial."
Si atunci daca traim intr-o lume in care banul vorbeste, in care relatiile intre oameni devin din ce in ce mai artificiale, ce viitor poate avea muzica lautareasca, o muzica destinata unor oameni sentimentali care stiu sa se bucure de viata?
"A fost o perioada in care muzica lautareasca parea pe cale de disparitie. Ma bucur ca in prezent, ea se bucura iarasi de pretuire, iar manelele sunt in regres. Nu ca as avea ceva cu manelele, dar ele nu reprezinta tara romaneasca, asa cum a trait ea in muzica lautareasca a lui Romica Puceanu, Siminica, Faramita Lambru... Avem si acum multi lautari buni in tara. Ei trebuie sa faca pasul in fata si sa spuna ce au de spus cu instrumentele lor, nu cu tobe si orgi. Avem si cantarete pe care le respect mult, Cornelia Catanga, Mioara Lincan, Panseluta Feraru. Trebuie sa invatam sa ii apreciem pe artistii adevarati, cat timp ii avem printre noi."
Cele doua telefoane mobile incep sa-i sune pe rand. "Scuze, sunt foarte asteptat." Mai e timp pentru o ultima intrebare, la care imi raspunde insa cu aceeasi placere. "De unde vine "Mexicanu"? E o porecla ce provine de la tatal meu. Costel Mexicanu purta acum 40 de ani o palarie de mexican si canta intre prieteni melodii spaniole si mexicane. Asa,"just for fun", daca pot spune asa, doar de placere, pentru ca meseria lui a fost cu totul alta. Nu l-am intrebat niciodata si a ramas un mister, nimeni din familie nu a stiut cum de i-a venit ideea cu acordeonul. Mai tarziu, cand am studiat si eu cat de cat Biblia, mi-am dat seama ca nimic nu este intamplator, ca totul e preconizat. Deci, tatal meu nu a facut altceva decat sa indeplineasca acest destin care mie mi-a fost scris."