Daca au existat ani cand juriile premiilor literare n-au prea avut ce alege, 2008 a fost bun pentru romanul romanesc. Dintre cartile nominalizate la premiul Cartea Anului, acordat de "Romania literara" si Fundatia Anonimul, cinci din sase au fost romane. Intre ele, si acesta pe care vi-l recomand azi si care se distinge in peisajul literar al anilor 2000 prin tematica, miza si constructie. Curajul Doinei Rusti de a scrie despre lumea rurala intr-o vreme cand romanul taranesc parea a fi devenit caduc (dupa Rebreanu, Marin Preda si falsificarile "realist-socialiste"), formula originala, moderna, care aliaza naratiunea veridica, registrul fantastic si artificiul textualist - fac din "Fantoma din moara" o performanta majora. Miza cartii este si ea ambitioasa: disolutia comunitatii traditionale si pervertirea mentalului colectiv al satului romanesc in a doua jumatate a secolului XX. In ultimii 19 ani s-a tot reprosat absenta romanelor-fresca despre comunism si atrocele experiente la care au fost supusi romanii pentru crearea "omului nou". Ei bine, Doina Rusti s-a incumetat la o asemenea intreprindere fictionala pe cat de dificila, pe atat de riscanta, dupa ce s-a exersat in jurnalism, lucrari de simbologie si popularizare culturala, eseuri, proza scurta si doua romane, "Omuletul rosu" si "Zogru". Ele ii demonstrau deja forta epica, imaginatia capabila sa populeze cu personaje distincte, vii, o lume mai larga si mai complexa decat "universul feminin" (erotic, sentimental, matern, bovaric si in general autobiografic), pentru care au predilectie scriitoarele. Materie autobiografica foloseste, declarat, si Doina Rusti in noul ei roman: satul doljean Comosteni in care se petrece totul este locul ei natal, istoriile de familie sunt probabil adevarate, unele personaje pot avea modele reale, dar nu asta conteaza, caci nu e vorba de un documentar, ci de o creatie artistica. Adica ceea ce reuseste Doina Rusti sa faca din materia prima, cu talent, dar si cu o buna stiinta a mecanismelor literare, a registrelor orgii pe care compune. (Ma duce gandul, pastrand desigur proportiile, la marii compozitori ai secolului XVIII, care cunosteau in amanunt alcatuirea instrumentelor muzicale, ba chiar le perfectionau sau inventau altele, capabile sa redea armoniile noi concepute de ei.) Eposul satului Comosteni compus de romanciera nu e linear, cronologic, ci se invarteste inainte si inapoi in jurul unei mori in care se petrec lucruri stranii si aparitii fantasmatice, spectre ale dramelor produse de tavalugul regimului comunist, strivitor al valorilor morale ale comunitatii. Romanul e structurat in trei parti. Prima, Viata secreta a Adelei Nicolescu, are un narator la persoana I, o femeie originara din Comosteni, stabilita in Capitala si care descopera uluita ca un roman publicat de un tanar necunoscut ii povesteste intocmai viata, cu amanunte doar de ea cunoscute despre rude, consateni si trairi strict personale. Lectura ii reinvie amintiri uitate cu care completeaza cele povestite de "straina gura" si fac sa apara, din perspectiva copilului ce nu distinge realitatea de imaginar, personaje si situatii pe fundalul colectivizarii si terorii politiei politice, cu cohorta de compromisuri, complicitati, adaptari pentru supravietuire. Partea a doua, Moara, are - ca in romanele clasice - un povestitor omniscient si ca personaj central un securist care stie totul, "din surse", despre Comosteni si locuitorii lui. Acest Nini Jighereanu, care in adolescenta asistase in moara la uciderea unchiului Adelei de catre militianul Grigore, fusese convins de acesta sa ia crima asupra sa. Ca recompensa, ajunsese la o scoala a Securitatii, ce-i deschisese drumul spre putere si ascensiune sociala. Peste timp, el e cel trimis sa alcatuiasca dosarul morii si al fenomenelor paranormale ce se petrec in ea. Doina Rusti are inteligenta artistica de a nu-si caracteriza maniheist personajele, chiar si cele odioase - activisti, securisti, militieni, turnatori - avand motivatii intime, actionand din ambitii, revanse, lasitate, prostie, impulsuri obscure. Ultima parte, Doua zile, da timpul inapoi la 1910, cand strabunicul Adelei, invatatorul Ion Nicolescu, e felicitat de Spiru Haret pentru scoala pe care, impreuna cu proprietarul morii, o construise in sat, intr-o vreme cand sperantele in viitor pareau indreptatite. Apoi, calendarul secular e deschis la o zi din 1953, cand batranul invatator e arestat ca "burjui si imperialist", iar biblioteca lui arsa de reprezentantul "noii oranduiri" staliniste, Pavel, chiar bunicul celui ce i-a "furat" viata Adelei pentru a o scrie. In plan simbolic, romanul inchide astfel cercul. Fiindca tot m-am hazardat in comparatii muzicale, trebuie sa spun ca tuseul e uneori neglijent, ca Doina Rusti apasa pe alocuri prea tare clapele, explicand ceea ce se intelegea oricum, dar personajele si destinele lor au partituri memorabile, iar ansamblul e impresionant.