"La orice varsta, iubirea este un dar de la Dumnezeu"
- O scrisoare publicata in "Asul de inima", cu titlul "Varsta a treia = sfarsitul vietii", a starnit un ecou "fierbinte" printre cititoarele revistei "Formula AS". A fost atinsa o coarda care a vibrat dureros: singuratatea dupa 50 de ani. Ce parere au psihologii? Dupa 50 de ani, femeia mai are dreptul la dragoste, sau se afla la o varsta fatala, care ii interzice dreptul la bucuriile vietii?
- 50 de ani este o varsta tanara, pentru o femeie care a trait frumos, cu o viata plina, organizata intr-un mod chibzuit, divers si sincer... La 50 de ani, o femeie este adesea in campul muncii si, din punctul meu de vedere, este inca o persoana tanara. In ce priveste dreptul la fericire, el e legitim chiar si la 100 de ani, daca femeia respectiva are putere de iubire in ea, daca are in urma o viata plina de bucurii. Cum sa fie interzisa iubirea, cand ea este un dar de la Dumnezeu, este Creatie Divina? Iubirea nu inseamna doar ca-l iubesc pe Costica. Iubirea inseamna ca am o atitudine foarte deschisa fata de viata, ca stiu sa o traiesc bucurandu-ma de toate frumusetile ei. Iubirea inseamna Viata! Si ce, incetam sa mai existam la 50 de ani? Dimpotriva, abia acum, incepand cu varsta a treia reala, adica pe la 60 de ani, o femeie, daca are timp mai mult (presupunand ca a iesit la pensie), poate sa faca ceea ce n-a putut face toata viata. Ea are de-acum incolo libertatea sa faca orice: sa invete o limba straina, sa invete sa cante la un instrument, sa plece sa vada locuri pe care nu le-a vazut niciodata, sa se dedice unor activitati umanitare si chiar sa se indragosteasca. Incepand cu varsta a treia, ai posibilitatea sa faci tot ce vrei, sa te bucuri de tot. Iubirea nu are cum sa fie interzisa, pentru ca iubirea este insusi Dumnezeu cu intreaga Sa Creatie. Trebuie doar ca ea, femeia, sa fie pregatita pentru un astfel de moment. Conteaza, insa, si felul in care a trait pana atunci, caci - evident - tot asa va trai si in continuare. Nu-i mai putin adevarat ca incepand cu varsta a treia, nu mai sunt asa de multe posibilitati fizice si nici intelectuale; omul nu mai vede asa de bine, nu mai aude ca inainte, nici energia fizica nu mai e aceeasi ca odinioara. Deci, sunt foarte multe lucruri care concura spre a motiva o depresie. Cu toate acestea, o femeie nu poate fi rapusa de ideea de varsta a treia. Femeia e cea care infrange depresia, o depaseste. E foarte, foarte important ca o persoana in varsta sa se apropie mai mult de Dumnezeu, sa aiba un duhovnic cu care sa vorbeasca despre lucrurile care o intereseaza. Dupa parerea mea, un duhovnic este foarte bun, si cand esti tanar si in degringolada, cand iti cauti iubitul, partenerul, dar cu atat este mai necesar cand vin batranetea, depresia si tristetea, si crezi ca nu-ti mai trebuie nimic, iar viata nu mai are nici un sens... Si uite-asa, te poti transforma dintr-o persoana vie intr-o persoana batrana, depresiva si cu ganduri negre. Un om depresiv e un om care nu mai are contact cu viata. Si nu are voie sa fie asa, atata vreme cat el, omul, este Creatia lui Dumnezeu! In final - nu, categoric nu -, nici la 50, nici la 60 si la nici o alta varsta, nu-i este interzis femeii sa se bucure de viata si sa iubeasca!
"Marele handicap - saracia"
- Datorita conditiilor mult mai bune de trai, femeia imbatraneste astazi mai greu. Speranta de viata urca spre 80 de ani. La 50-60 de ani ea este, deci, inca tanara... De ce accepta societatea asa de greu aceasta realitate?
- Nu stiu cum e in alte parti, dar la noi, in Romania, problema de care depind multe este cea financiara. In marea majoritate, persoanele in varsta, pensionate, nu mai au bani. Si-atunci, sa-si faca mici bucurii e cu adevarat greu, dar asta nu inseamna ca nu poti sa treci cu bine peste o astfel de incercare. Asa cum traiesti, asa si imbatranesti. Mi-o amintesc pe Cella Delavrancea, marea noastra pianista, la concertul ei din Bucuresti, cand implinise 103 ani, si ea isi mai aranja inca parul pe scena. Avea acea obisnuinta de cochetarie, ca si cum ar fi zis: "Ce daca am 103 ani? Nu pot aparea in fata oamenilor cu parul in ochi, ciufulita sau neingrijita". Asta tine si de un anumit nivel de educatie spirituala a individului.
- Se spune ca tineretea e data de suflet si nu de trup. Cum se explica aceasta contradictie intre varsta anatomica si cea a energiei interioare?
- Bineinteles ca varsta nu e data de trup. Varsta este data de bucuria de viata. Daca ai dragoste de viata la 100 de ani, esti o persoana tanara, ai un spirit tanar, inovator, plin de originalitati. Cei care n-au ajuns inca la varsta a treia nu inteleg ca aceia care o traiesc, chiar daca nu se mai misca asa de repede si de sprinteni, au in schimb o intelepciune de care ar avea nevoie si ei, tinerii. Se zice ca varstnicii au de dat intelepciune, in masura in care au trait cu intelepciune. Daca nu - omul se suie pe pereti, si la 25 de ani, cand nu e copt, dar si la 60 (de multe ori sunt tineri la 25 de ani mai copti decat varstnici la 60, care n-au invatat nimic toata viata lor...). Depinde de la cine inveti si ce educatie ai primit, ca sa ai o bucurie de viata fireasca. Drepturi avem toti, indiferent de varsta. Toti avem dreptul la bucurie si posibilitatea de a ne bucura, la orice varsta!
- Nu e caraghios sa fii indragostita la peste 50 de ani?
- Nu, categoric nu, pentru ca iubirea, asa cum am spus, este un dar de la Dumnezeu. Sigur, ea nu mai seamana cu "indragosteala" furtunoasa prin care se manifesta la tinerete. Iubirea se adapteaza la varsta pe care-o ai. Poti sa te indragostesti la 60 de ani, fara sa fi trait, neaparat, o dragoste la 20 de ani... Dar poti sa fii indragostit la 50 de ani, fara ca "indragosteala" asta sa se refere la o persoana anume, ca la 20, adica prioritar cu iubire fizica. La 50 de ani, "indragosteala" se bazeaza pe o iubire de la Dumnezeu, larga, cuprinzatoare, adica pentru toata firea, nu numai pentru un barbat. La 50 de ani, trebuie sa ai deschiderea si intelepciunea de a intelege ca iubirea nu e doar acea traire pentru o singura persoana. Te indragostesti de oameni, de viata, de natura. Iubirea de la Dumnezeu nu priveste doar doua persoane, ci tot ceea ce este viu, tot ce poarta pecetea luminii Lui. Cand esti foarte tanar, gandesti altfel, nu ai deschiderea si intelepciunea sa stii ca iubirea este aceeasi, si pentru o frunza, si pentru un copil, si pentru o floare, si pentru sufletul lemnului din care este facuta masa ta din casa. Iubirea la 50 de ani e altfel. Iubirea de la 50 de ani e mai inteleapta, mai deschisa, mai profunda, Il cuprinde mult mai mult pe Dumnezeu, care-l include si pe Costica. Iar faptul asta nu e deloc caraghios!
"Exagerarile au la baza o carenta afectiva"
- De ce anume sa se fereasca o femeie de varsta a treia, pentru a nu deveni ridicola?
- Asta e tot o problema de educatie. Daca este sa fie ridicola, o femeie poate gresi si la 25 de ani, cand incearca, de pilda, sa-si arate mai mult corpul decat sufletul. Dar poti sa provoci rasul si la 50 de ani, daca te porti ca o fetita, cu fustite deasupra genunchilor, daca te fardezi violent si te prostesti cand vorbesti si te izmenesti in toate felurile. Atunci esti ridicola, desigur. De aceea este importanta cultura, felul in care o femeie de peste 50 de ani a trait pana atunci. Daca esti ridicol la 50 de ani sau la 70, inseamna ca ai fost ridicol toata viata. Dar aici mai avem un aspect. In cazul femeilor de 50-60 de ani, care au intr-adevar un comportament ridicol sau se imbraca nepotrivit varstei lor, e bine sa se stie ca ele sunt vinovate numai pe jumatate, ca sunt biete fapturi lipsite in copilarie si adolescenta de o iubire sincera a parintilor, si mai cu seama a mamei, si incearca in acest fel sa se faca remarcate cu orice pret, cazand in ridicol. Femeia cauta sa fie mai inalta, purtand tocuri exagerate, caci mama ii spusese ca e prea scunda, se coafeaza ca vedetele de la televizor, sperand sa fie mai repede remarcata. De fapt, acest comportament ridicol, exagerarile, au la baza o carenta afectiva, un complex dureros. De aceea, nu trebuie certata, si nici sa se rada de ea, caci ea sufera cu-adevarat, iar acest comportament, poate deplasat, este o forma de manifestare a suferintei.
- Exista sfaturi menite sa ne ajute sa ne pastram tineretea si peste 50 de ani?
- Nu. Dupa parerea mea, sfaturile, chiar cand sunt bune, sunt percepute cateodata anapoda. Fiecare da un sfat in functie de persoana lui, or, noi suntem individualitati. Daca, de exemplu, o persoana tanara imi da un sfat mie, care am 60 de ani, imi da un sfat din punctul ei de vedere, nu dintr-al meu, n-are nici o legatura cu mine, cu varsta mea, cu bucuriile mele, cu posibilitatile mele intelectuale si de orice fel. Dupa mine, sfaturile sunt o tampenie. Poti sa oferi o sugestie, dar cand dai sfaturi, cel sfatuit n-o sa faca decat asa cum i se potriveste felului sau de gandire. E greu sa faci dupa sufletul si mintea altcuiva, nu? Ar fi complet perdant sa ma ghidez dupa mintea altuia.
- Capacitatea de indragostire nu dispare odata cu menopauza, o veritabila "stingere" hormonala?
- Nu, pentru ca nu relatia fizica este importanta.
"Singuratatea e un dusman public"
- Occidentul e mult mai generos cu femeile de varsta a treia, decat Europa de rasarit, plina inca de prejudecati mic-burgheze. S-a pus in miscare o adevarata industrie de organizare a timpului liber, de antrenare in activitati sportive si culturale, de combatere a singuratatii si de viata in colectiv. E bine sau rau? Aparent generoasa, oferta aceasta are si ceva sincer in ea, sau e doar o conventie sociala?
- Desigur, singuratatea - fie ca e vorba de o persoana din Occident, fie ca de una de-aici, din Rasarit - este un dusman public. E bine sa organizezi asemenea activitati numai in masura in care acea persoana doreste sa participe la ele, pentru ca sunt firi si firi. Sunt firi care au nevoie de mai multa introversie, de mai multa intimitate cu sine, si alte firi - deschise, comunicative, vorbarete. Totul depinde de cum arata, si fizic, si psihic, o persoana. Sigur ca e bine sa aiba la dispozitie niste mijloace de divertisment, iar cei din Occident au mai multe decat cei de varsta a treia de la noi. La noi, posibilitatile sunt mai reduse. La noi, in general, varsta a treia se ocupa de nepoti. Vrand-nevrand. Pentru unii, asta este o ocupatie care le face placere. Dar daca mie nu-mi plac copiii si nu mi-au placut niciodata, n-o sa fie nici o placere, la 70 de ani, sa ma scol devreme, ca sa-mi duc nepotul la scoala sau ca "sa-l tin in frau". Copiii au nevoie de autoritate, si in fata nici unui copil o persoana in varsta nu are autoritate. Toate femeile tinere se vaita de pruncul lor cum ca "vorbeste urat cu mama" (adica cu bunica), ca ii zice tot timpul "nu vreau, nu fac", iar bunica respectiva isi pierde autoritatea, dar nu pentru ca n-ar mai avea-o, ci pentru ca o manifesta prost. Autoritatea unei bunici consta in constrangeri care tin de fricile ei, nu de fricile sau de posibilitatile copilului.
Revenind la partea a doua a intrebarii dv., daca oferta generoasa (generozitatea asta pleaca, in primul rand, de la existanta unor bani, care nu sunt deloc putini...) a Occidentului are ceva sincer in ea, as preciza ca totul se bazeaza acolo pe studii efectuate pe esantioane de varsta, care spun ca e bine sau nu sa faci un anume lucru. Pana la urma, insa, omul este batran din cauza lui, nu a celorlalti. Daca esti deschis, bucuros, plin de idei, te accepta si un copil de trei ani, si un tanar de 30, si unul ca tine.
- Sa presupunem ca in fata dvs. s-ar afla o femeie de 60 de ani, divortata sau vaduva si care doreste sa-si refaca viata. Ce sfat i-ati da?
- In primul rand, ce-i aia sa-ti refaci viata? Viata e viata, n-o faci, n-o refaci, n-o rasfaciViata e viata, e o atitudine. O atitudine a fiecarui individ in functie de cum este el insusi. Ce sa-i spun sa-si refaca? Multi inteleg foarte strict prin "a-si reface viata" faptul de a se recasatori. Din punctul meu de vedere, a-ti reface viata inseamna sa faci tot ce ti-ai dorit sa faci pana atunci si n-ai putut. Daca asta poti sa faci - atunci esti mai viu, mai bucuros, mai legat de viata prin noutati, pe care ti le poti permite. Faptul ca esti vaduva e foarte neplacut, e adevarat, dar daca Il iubesti pe Dumnezeu si ai 80 de ani, Ii vei avea pentru totdeauna prieteni buni pe Iisus si pe Dumnezeu, care sunt cei mai buni sfatuitori din cati am cunoscut eu vreodata.
- Ati incercat si vi s-a raspuns?
- Este foarte bine sa vorbim cu Iisus, ca si cum ar fi de fata, pentru ca El exista in realitate, este Viu. Exista si ne raspunde. Noi trebuie sa avem doar mijloacele de a-L intelege. Aceasta este o problema mai subtila. Trebuie sa fii deschis ideii ca seara te rogi, te culci, si dimineata iti vine gandul cel bun. Legatura cu Dumnezeu este prin ganduri. Primul gand este de la Dumnezeu, celelalte incep si se amesteca, apar scenariile pe care le face fiecare. De aceea este important duhovnicul, caci el este translatorul intre Dumnezeu si om. Cand eu il rog pe duhovnicul meu sa se roage pentru mine si cand imi raspunde la o problema de-a mea, la o intrebare, o suferinta - eu stiu ca acel cuvant care vine este de la Dumnezeu si este pentru mine, nu pentru el. Duhovnicul meu m-a educat in asa fel, incat sa constientizez primul cuvant pe care mi-l transmite, stiind ca aceea este comunicarea mea cu Dumnezeu. Preotul se roaga odata cu tine la Dumnezeu, iar duhovnicul se roaga si el la Dumnezeu, sa-i dea cuvinte potrivite pentru enoriasul pe care-l are in genunchi in fata sa.
- La orice varsta, singuratatea nerezolvata produce drame. E mai usor sau mai greu sa fii singura dupa 50 de ani?
- Este la fel de greu sa fii singur si la 5, si la 50 de ani, pentru ca noi am fost creati ca sa fim impreuna cu alti oameni. Bucuria, tristetea - totul vine prin oameni. Nu exista singuratate nerezolvata, pentru ca ea este doar o atitudine in fata vietii, si nu consecinta unei legaturi esuate cu cel care ti-a fost sot, sa zicem, sau prieten. Ea exista in tine. Daca n-ai rezolvat-o pana-n acel moment, rezolv-o! Cauta-ti oameni la fel ca tine, incearca sa-ti gasesti ocupatii care-ti fac placere, fa lucrurile pe care - din anumite motive - nu le-ai facut. Singuratatea, repet, este o problema de atitudine. Desigur, e dramatic ca a murit sotul meu, sa zicem, si nimeni nu-si doreste acest lucru. Dar exista tot restul lumii. E adevarat, a murit un om apropiat mie, dar a ramas intreaga lume, impreuna cu Dumnezeu, primul care sare sa ma ajute, cu conditia sa-i cer cu sinceritate si cu credinta ca mi se raspunde. Credeti-ma, nu exista intrebare formulata catre Dumnezeu, catre Iisus si catre Sfanta Fecioara, la care sa nu primesti raspuns. Mie nu mi s-a intamplat niciodata. Discut cu ei ca si cu cei mai intelepti prieteni ai mei.