Moartea, un macabru spectacol
Petrila, decembrie 2008. Se apropie Craciunul, dar aici nu conteaza. Luni, marti, miercuri... In coltul asta de lume, timpul nu e decat o vorba goala. Oamenii nu mai au ce sa masoare cu el. Nu mai asteapta nimic. Tristetea le-a ramas impietrita pe chip ca o cicatrice veche. De departe, blocurile se vad ca niste gauri negre pe cer. De aproape, sunt ca niste cutii cenusii care iti sufoca privirea. Acolo traiesc oameni, inghesuiti ca intr-o grota. Unii dintre ei n-au lumina, apa sau caldura. Unii sunt mineri, altii insa n-au mai vazut demult un salariu. Sunt oameni care n-au ce pune pe masa, aduna fier vechi, carbune sau culeg ciuperci si afine din padure. Sunt copii care nu stiu cum arata o prajitura, care n-au mancat niciodata o banana. Nimeni nu se mai ocupa azi de oamenii astia. Sunt doar niste cifre in statistici. Asa sunt toti locuitorii Vaii Jiului, niste cifre pe grafice. Graficul mortalitatii, al accidentelor de mina, cel al bolilor de plamani, al saraciei, al mizeriei... Toate stau maldar in sertare guvernamentale. Zac acolo de ani, pline de praf. Se apropie Craciunul, dar aici nu conteaza. Cateva becuri rosii, agatate prin copaci, ingroasa si mai tare tristetea orasului. La lumina lor palida se vad doar chipuri schimonosite de-atata amar si chin. Aici, oamenii inca isi mai plang mortii. Pe 15 noiembrie 2008, la ora 14.50, o veste cumplita avea sa sparga linistea orasului. In mina Petrila, la o mie de metri sub pamant, a avut loc o explozie. Opt mineri au murit, arsi de vii, iar alti opt au fost grav raniti. Dupa aproximativ trei ore, doua echipe de salvatori au coborat la locul accidentului pentru a-i scoate la suprafata pe cei decedati. La scurt timp, pe la 18.40, in aceeasi galerie, se produce o noua explozie. Au murit pe loc inca patru oameni. In total, 12 morti si 14 raniti, unul din ei decedand mai tarziu la spital. Zeci de jurnalisti au luat cu asalt poarta minei, napustindu-se cu microfoanele lor butucanoase asupra unor oameni nauciti de durere si disperare, unii din ei abia salvati din infern. "Cum s-a intamplat?", "Cine a fost de vina?", "Cati mineri au murit?", "Ce veti face acum?", "O sa mai mergeti de maine la lucru?", "Aveti copii?", "Ce le-ati spus cand ati plecat de-acasa?". Rafale de intrebari neghioabe adresate unor bieti oameni, aproape muribunzi, cu fetele arse si privirile incremenite de spaima. Au urmat talk-show-uri patetice, jenante discursuri electorale, condoleante si regrete ipocrite, anchete de fatada, promisiuni mincinoase. Apoi, usor, usor, cand subiectul s-a racit, iar audientele au inceput sa scada, tot spectacolul asta macabru s-a incheiat, iar in Petrila s-a asternut din nou linistea. Astazi, cu cateva zile inaintea Craciunului, cand eu bantui strazile pustii ale orasului, nimeni nu mai scoate o vorba despre cumplita tragedie. Aici, oamenii astia au ramas iar singuri, cu viata lor blestemata. Marturisesc ca m-am simtit putin stanjenit atunci cand am incercat sa intru in vorba cu lumea. Am vizitat mai intai cateva redactii ale unor reviste din Petrosani, cu gandul ca voi gasi un sprijin colegial. Aproape toti mi-au ras in nas. Pai ce caut eu aici tocmai acum? E deja un subiect prafuit, gata, povestea asta e expirata, e istorie. Am vrut sa aflu daca se mai stie ceva de vreo ancheta a accidentului. Care ancheta? Povesti. Intotdeauna vinovati sunt doar mortii. N-am insistat. Am inteles ca deranjez, colegii mei de breasla aveau de scris cate ceva despre alegeri si despre echipa locala de fotbal, Jiul Petrosani. Am aflat, totusi, adresele unor mineri care-au supravietuit accidentului. Nici unul insa n-a vrut sa stea de vorba cu mine. Stiu ei bine cum e treaba cu presa, au vazut cum erau ziaristii in ziua accidentului, cum stateau ca hienele la poarta minei si cum sareau cu reflectoarele pe bietii oameni care erau scosi cu targa. Nu, noi nu-i putem ajuta, noi venim doar pentru spectacol. Venim, aflam, scriem, si pe ei ii lasam balta, ba chiar ii mai bagam si la belea. Asta le-ar mai lipsi, sa-i dea afara de la lucru. Nici o pedeapsa nu poate fi mai grea in Valea Jiului. Si, de obicei, cam asa se intampla aici, daca vorbesti ce nu trebuie. Da, teroare, asta e cuvantul. Mai bine risti si cobori acolo, in mina, dar stii ca ai ce sa dai copiilor sa manance, decat sa vorbesti aiurea si sa ramai fara paine. Si macar daca s-ar rezolva ceva. Ai zice, da, domnule, uite, eu ma sacrific si spun adevarul. Ca lucrau cu "focul in spate" de o saptamana, ca toata lumea stia ca acolo erau acumulari de gaze si nimeni n-a luat nici o masura (ba chiar cu o zi inainte a fost o explozie mai mica si un ortac a ajuns la Urgente, la Petrosani), ca desi se stia ca e pericol mare, n-aveai incotro, trebuia sa cobori ca sa-ti iei amarata aia de leafa, ca desi s-au alocat bani pentru echipamente, ei lucreaza cu metanometre vechi de 40 de ani, ca atunci cand are loc un accident le e frica sa-l raporteze, ca sunt anchetati ca la politie si daca nu-si tin gura sunt dati afara sau mutati la suprafata, unde salariile sunt de mizerie, ca toti cei din conducere sunt bagati in politica si in afaceri grele cu firme capusa in timp ce ei coboara in mina cu niste gioarse de echipamente si multe, multe altele pe care toata lumea de-aici le stie. Iar pentru toate astea, vinovati sunt cutare, cutare si cutare. Si apoi, sa-i vezi pe toti dupa gratii. Da, asa ar merita sa vorbesti. Si cate ar mai iesi la iveala! Dar asta nu-i decat un vis frumos, iar ei traiesc aici un cosmar. Asa ca mai bine mi-as cauta alt subiect si i-as lasa pe ei in pace, sa-si duca mai departe traiul lor chinuit!
Bantui aiurea strazile din Petrila. Se apropie Craciunul, dar aici nimeni nu mai asteapta nimic. Chipuri mohorate imi arunca priviri incruntate. Da, printre oamenii astia eu nu sunt decat un intrus, o "hiena", un om de nimic, un parazit, un impostor hamesit, pus pe tot felul de siretlicuri, doar pentru a mai vana un subiect. Ce caut eu aici? Din nou ma sacaie rusinea si vina de a fi tulburat durerea unor oameni chinuiti si nevinovati, prefacandu-ma ca as putea sa-i ajut. Aici e o lume in care singura lege e tacerea. Victimele, anchetatorii, ziaristii, toti tac. Ce caut eu in lumea asta a lor?
Omul care a declansat un razboi
Pe 19 martie 2003, la Mina Lonea a avut loc o explozie. Trei mineri salvatori au suferit arsuri grave. Nelu Bobarnac avea atunci 39 de ani. Avea o vechime in mina de aproape 18 ani. A fost cel mai grav ranit: arsuri de gradul 2, 3 si 4 pe aproape jumatate din corp. A stat 16 zile la reanimare, in Spitalul din Petrosani. Copiii au vrut sa-i faca o vizita, insa atunci cand l-au vazut in salon, s-au speriat atat de tare, incat mama lor a fost nevoita sa-i duca acasa. Barbatul ala din pat, aratarea aia cu pieptul si mainile negre si umflate nu putea fi tatal lor. Apoi, recuperarea a durat inca 240 de zile, timp in care a trebuit sa invete din nou sa mearga, sa se spele, sa manance. A ramas insa cu sechele grave: o hipoacuzie cronica la una din urechi (si azi aude un zgomot permanent), probleme respiratorii si o insuficienta renala provocata de deplasarea unui rinichi. Zi de zi are ameteli, mancarimi cumplite ale bratelor si tulburari grave de somn. Fireste, pentru toate astea e nevoie de tratamente speciale, ceea ce inseamna niste bani. Tinand cont de faptul ca a fost vorba de un accident grav de munca, Nelu Bobarnac a cerut un sprijin financiar din partea conducerii de atunci a Minei Lonea. Nimeni nu l-a bagat in seama. Ceva nu era in regula, cineva incerca deja sa bagatelizeze urmarile accidentului. Stia ca exista o ancheta a evenimentului si a cerut sa vada si el, ca parte vatamata, dosarul cu pricina. Nici vorba de vreo aprobare. A aflat insa ca unii din membrii comisiei de ancheta erau in mari conflicte de interese, fiind rude cu cei anchetati. A mai aflat apoi ca unele din actele lui medicale disparusera de la dosar. Iar in final, a aflat ca datele accidentului fusesera modificate. Adica, din ditamai explozia, nu ramasese decat o banala "cadere de materiale incendiare", iar accidentul colectiv de munca se transformase peste noapte intr-unul individual. De ce? Pentru o deplina liniste. Da, pentru ca nimeni sa nu fie deranjat de pe scaunul lui. Indignat de manipularea marsava, nefericitul miner a declansat un mare taraboi. A facut plangere penala impotriva conducerii Minei Lonea si a Companiei Nationale a Huilei. Se poate spune ca din momentul asta a inceput adevaratul lui calvar. "Mi-am pus in cap toata Valea Jiului. Toata lumea imi spunea: iti dai seama ce razboi te asteapta? Eu insa nu doream decat sa se faca o reevaluare a situatiei mele medicale, pentru a fi tratat mai departe la o clinica de specialitate. Am probleme grave, viata mea e un chin prea mare, nu mai pot trai asa." Intr-adevar, a urmat un adevarat razboi, ajungand in final sa dea statul roman in judecata la Curtea Europeana a Drepturilor Omului. Este singurul miner din Valea Jiului care a avut curajul sa infrunte un sistem impenetrabil, intangibil si vicios. Povestea asta insa il costa si astazi destul de scump. Primeste adesea amenintari, ziaristii locali nu mai dau doi bani pe el si pe drama lui, oamenii il iau peste picior, prietenii i-au intors spatele si, in general, cam toti il privesc ca pe un om ticnit. In rest, in Valea Jiului, oamenii sunt linistiti, aproape inerti. Si asta, chiar daca anual zeci de mineri mor aici in accidente de mina. La 26 iulie 1996, la Petrila, trei ortaci si-au pierdut viata. In septembrie, acelasi an, tot la Petrila, alti cinci mineri au murit in urma unei explozii. Pe 7 august 2001, la mina Vulcan, 14 mineri au fost arsi de vii. Tot la Vulcan, in 2002, mai mor zece oameni intr-o explozie devastatoare. Mai tarziu, in 2005, la Petrila mor alti doi mineri. Iar astea sunt doar cateva din accidentele mai grave. Demn de remarcat este faptul ca din '90 pana azi, in urma a zeci de accidente petrecute in minele din Valea Jiului, nu au fost instrumentate decat trei dosare penale, unul singur fiind finalizat cu trimiterea in judecata a unui miner pentru nerespectarea normelor de protectie a muncii. In rest, aproape in toate cazurile, singurii vinovati gasiti au fost chiar victimele. Si deja se aud voci care spun ca si de data asta, in cazul tragediei de la Petrila, s-ar tinde cam spre aceeasi concluzie. Cu toate astea, in Valea Jiului e liniste. Doar unul, Nelu Bobarnac, umbla ca nebunul prin tribunale.
Singuratatea care inteapa la inima
Femeia imi deschide usa si ma asculta. Ii spun cine sunt si ce vreau. Privirea ei n-are nici o nuanta, ramane aceeasi orice i-as spune. Nu e nici trista, nici mirata, nici vesela, nici indignata. As putea sa-i spun orice, pentru ea nu conteaza. Durerea i-a paralizat orice nuanta, orice nerv. Cu un gest reflex, ma invita sa intru. Undeva, pe un raft, arde o candela. Langa ea, fotografia unui baiat. Il cheama Silviu. Era brigadier la Mina Petrila. Femeia se asaza pe un scaun si asteapta sa-i pun intrebari. Mi-e greu sa fac asta, din nou mi-e jena de mine, mai degraba as fugi. Femeia ofteaza sec, ca si cum si-ar fi adus aminte sa mai respire. Da, el e Silviu, baiatul ei. Tot ce e in casa asta e cumparat de el. In februarie voia sa se insoare. Toate erau pregatite, haine, restaurant, nasi... De mult zicea ca e un iad acolo, la lucru. Era suparat rau, nici nu mai voia sa manance, venea acasa si se baga in pat. Marti a fost o mica explozie. Toata lumea stia ca e pericol. Vineri a venit acasa ars pe mana, cazuse jar pe el. I-a zis: "Scoate-ti, mama, foaie de boala si stai acasa, pana se mai linistesc lucrurile, ca nu-i bine ce se intampla acolo". Nici nu voia s-auda. Sefii i-ar fi schimbat locul de munca, l-ar fi trimis la un salariu mai mic. Sambata dimineata a venit sa-l ia un coleg. Ce daca era sambata, era ordin de sus. Silviu a stat un pic in cumpana, n-ar fi vrut sa mearga, parca presimtea ceva. Pana la urma a plecat, a zis ca nu vrea sa riste sa piarda din salariu. Pe la trei si ceva a sunat o vecina la usa. "Tanti, deschide la stiri, zice c-a fost o explozie mare la mina." I s-au inmuiat picioarele. S-a urcat in masina unui vecin si-a plecat la mina. Acolo, buluceala mare, plin de ziaristi. Nici n-a ajuns bine ca au si sarit pe ea s-o intrebe daca are pe cineva jos, in mina. Asta voia si ea sa afle, daca Silviu al ei a reusit sa scape. Nici nu putea sa respire de-atata imbulzeala. Pana la urma a lesinat. S-a trezit mai tarziu intr-o salvare. A iesit iar afara si a vazut-o pe cumnata ei plangand. Atunci a inteles ca Silviu murise. Pe urma, nu mai stie ce s-a intamplat. De-atunci, viata ei nu mai inseamna nimic. A avut doi gemeni, Mos Silviu si Mos Nicolae. Da, chiar asa, Mos Nicolae. Acum 11 ani, Nicolae lucra la Mina Lonea. Era schimbul doi si trebuia sa intre intr-o galerie, sa ia de-acolo o trusa cu scule. N-a apucat sa faca doi pasi, ca a cazut lat. Locul era plin de gaze. L-au gasit mort dupa vreo ora. A fost durere mare, mare de tot! Frate-sau nu mai manca, nu mai dormea de-atata suparare. Parca voia si el sa moara. Asa e la gemeni, nu poate unul fara celalalt. Si uite, acum s-au intalnit iar. Iar ea... a ramas si fara celalalt. Asa a vrut Dumnezeu, sa-l ia si pe Silviu langa fratele lui. Sunt ingropati amandoi, unul langa celalalt, asa cum au fost toata viata. Lui Silviu i-au pus la mormant un brad inalt, de 37 de metri, pentru ca atata avea, 37 de ani, si-asa e obiceiul pe-aici. Au venit tot felul de oameni la inmormantare. Sute, poate chiar mii. Ortaci de-ai lui, rude, vecini, ziaristi. Si multi oameni politici, ca doar era campanie electorala. I-au facut asa, un morman ca o casuta peste mormant, acoperita cu jerbe si coroane. L-au ingropat si gata, fiecare a plecat la treaba lui. Ea s-a intors acasa, s-a asezat in pat si zile intregi nu s-a mai putut ridica de-acolo. Plangea intruna, nu mai manca, nu mai dormea. Si parca tot astepta sa vina Silviu acasa, parca il si vedea cum intra pe usa, cu sacosele pline. Apoi iar se trezea singura, atat de singura, ca-i tiuiau urechile. Si iar plangea, atat de tare plangea, ca simtea cum o inteapa ceva la inima. Ce rost mai are acum viata asta pentru ea? Sa-i vada pe vinovati pedepsiti? Pai, vinovati sunt doar mortii. Asa au spus mereu dupa asemenea accidente si deja se-aude ca vor sa-l scoata vinovat pe inginerul Brad. Pai da, ca doar si el e mort. A murit acolo, langa ortacii lui. Dar aia care-au dat ordin sa coboare acolo, unde sunt? Ca doar la mina e ca la armata, nu coboara nimeni, mai ales sambata, fara un ordin clar venit de sus. Cine sunt oamenii aia de sus, de ce nu mai zice nimeni nimic despre ancheta? Ca atunci n-aveai loc de ziaristi, nici la priveghi nu le-au dat pace, iar acum toti tac malc. Asta n-a fost un simplu accident, aici e vorba de o crima! Adica, cineva a trimis 12 oameni la moarte. Cine plateste pentru asta? Cine-a platit pentru moartea lui Nicolae? Ca si atunci, l-au trimis intr-un loc unde se stia ca sunt scurgeri de gaze. Unde sunt vinovatii? Femeia se opreste si ofteaza din nou. Isi apleaca privirea si spune aproape in soapta: "Vinovata sunt numai eu, ca i-am adus pe lume. Pe lumea asta nenorocita! De-acum, nici sfarsitul lumii nu mi-ar mai clinti sufletul."
O lume interzisa
Minerii erau acolo pentru a stinge focul endogen care ardea de cateva zile. Da, lucrau de ceva timp cu "focul in spate". Asta mi-au spus-o toti, chiar daca s-au temut sa vorbeasca. In plus, toata lumea stia ca sunt acumulari mari de gaz metan. Asta inseamna moarte sigura. Si totusi, au coborat acolo. Au facut-o pentru ca erau obligati si pentru ca asta le aducea vreun milion si ceva in plus la salariu. Nicolae Alecsa era acolo, impreuna cu fratele lui, Marcel. Faceau echipa cu alt ortac, Socolescu. La un moment dat, Marcel a plecat sa ia o proba de monoxid cu pompa. La scurt timp, din directia lui a tasnit o flacara uriasa, izbindu-l pe Marcel la pamant. Nicolae si-a acoperit fata cu mainile si a simtit cum suflul il ia pe sus si-l tavaleste zdravan cativa metri. Apoi s-a ridicat intr-o rana si l-a strigat pe Marcel. De undeva, de departe, a auzit vocea lui stinsa, ca un geamat, "frate", si-apoi n-a mai auzit nimic. A luat-o taras spre el, era bezna, suflul ala a stins toate lampile, umbla ca un orb si zbiera dupa fratele lui. Se auzeau tipete si tot felul de icnete, veneau din toate partile, era ca si cum ar fi murit si-ar fi ajuns in infern. Doar glasul lui Marcel nu se auzea. Si nu s-a mai auzit niciodata.
Adrian Matan avea 27 de ani. Era ajutor de miner si student la Facultatea de Constructii din Petrosani. Anul asta, in martie, urma sa faca nunta. Parintii lui ii cumparasera un apartament in Petrosani, aproape de casa lor. Era un om de toata isprava, toata lumea il iubea si-l rasfata. Voia sa ajunga salvator, de-aia a tinut mortis sa intre si el in mina atunci. A murit la prima explozie. Am incercat sa vorbesc cu mama lui. N-a prea fost chip. Mi-a deschis usa si brusc a izbucnit intr-un plans greu de imaginat. Abia daca putea sa mai rosteasca ceva. Nu, nu acum, e prea greu sa vorbeasca acum despre asta. Deocamdata, ea nu poate sa creada, deocamdata il mai asteapta sa vina acasa. Nu poate sa creada ca si-a ingropat fiul, ca el nu mai e. E prea mult chin pentru ea. Oamenii aia mureau acolo si directorii de la C.N.H. (Compania Nationala a Huilei) tineau discursuri electorale. E strigator la cer, in Valea Jiului mor anual zeci de oameni, iar vinovatii se lafaiesc in vilele lor uriase. Dar ea nu mai are putere sa faca nimic. Daca Adrian al ei a murit, nimic nu mai are rost pe lumea asta. Isi cere intruna iertare, sa o inteleg, acum nici sa vorbeasca nu e in stare, poate mai tarziu, cand ii face pomana de-un an. Inchide incet usa si aud cum plansul ei se preschimba intr-un urlet prelung de disperare. Cobor treptele blocului si-mi vine s-o iau la fuga. Sa las totul balta si sa nu ma mai opresc pana acasa. Ce caut eu in viata distrusa a acestei familii? Cine sunt eu sa le zgandaresc in halul asta durerea? Scriu acum randurile astea si simt aceeasi jena. Da, poate ca cititorii mei vor spune ca e un text bun si impresionant. Si ce daca? Pentru oamenii aia, cu vietile lor distruse, tot ce-am scris eu aici nu valoreaza nimic. In plus, dupa cum s-a vazut, Valea Jiului (de altfel, un adevarat taram de vis care-ar putea deveni oricand un vad turistic de mare pret) e o zona atat de inchisa in propriile ei legi si complicitati vicioase, incat a spera sa poti schimba ceva acolo e tot una cu a spera sa modifici un ecosistem. Ma dau batut. Din pacate, pentru mine, de azi inainte, coltul asta de lume, cu viata chinuita a acestor oameni, va fi un subiect pentru totdeauna inchis.
Fotografiile autorului