Sta in fata mea, privind un punct nedefinit in geografia prelunga a incaperii. As zice ca e sfielnic de felul sau, un om atent sa nu deranjeze sau sa iasa prea tare in evidenta. Dar ii simt tensiunea asteptarii, maruntele nesigurante legate de dificultatea rostirii sale romanesti, de gravitatea subiectului pe care tocmai i l-am propus. Se vede ca nu-i este usor sa vorbeasca despre ortodoxie, despre Dumnezeu, despre convertirea lui la dreapta credinta. Ar prefera sa se exprime prin taceri incarcate de ganduri contemplative si emotii fara contur. Ar prefera insingurarea imaculata a hartiei, decat fosnetul monoton si ultimativ al reportofonului. Ca orice englez bine educat, venit dintr-o veche si severa familie burgheza, Alistair Ian Blyth isi supravegheaza atent miscarile, asteapta si raspunde numai cand este intrebat, rusinandu-se parca de eventuale excese si confesiuni, de gesturi si izbucniri temperamentale.
Aerul sau calin si visator, de student intarziat, lasa cu greu sa se vada intelectualul erudit si profund, absolvent eminent al Universitatii Cambridge, care s-a initiat in tainele filosofiei si ale limbilor clasice, invatand singur sa citeasca si sa traduca din slavona veche, din rusa, ceha sau polona, fascinat de spatiul rasaritean si de marile sale intrebari legate de adevar, credinta, libertate. In 1989, nu stia nimic de Romania. Visul lui, starnit printre altele de caderea comunismului, era sa traiasca in Estul catolic al Europei, la Varsovia, Praga, Zagreb sau Cracovia. Dumnezeu a vrut altceva. L-a purtat tocmai in Rusia, in Siberia, unde a descoperit cu uimire cartile misticilor rusi, deopotriva cu trairea insetata de Dumnezeu a marilor lavre monahale de la Optina, Pecerska, Vaarlam sau Novgorod. Cum singur o spune, a intrat in ortodoxie din curiozitate, ca intr-un muzeu si, in scurt timp, si-a dorit sa nu mai plece, cutremurat de icoanele lui Rubliov, de armonia psaltica a corurilor bisericesti, de nelinistea si fiorul crestin din scrierile lui Vaseslavtev, Dostoievski, Gogol, Bulgakov, Daniil Harms.
Dupa autoexilul sau siberian, trait cu mare bucurie intelectuala, vreme de patru ani, a ajuns in Romania. O dragoste spiritualizata si mereu uimita fata de teologia ortodoxa s-a prelungit neasteptat, intr-o alta iubire, ceva mai telurica si incarcata de efluvii sentimentale. Si-a gasit perechea, iubirea vietii, care intamplator era o romanca. S-a casatorit si, fara sa mai stea pe ganduri, s-a mutat la Bucuresti, unde a inceput sa desluseasca ceva din obiceiurile valahe si din subtilitatile rostirii romanesti, reusind sa traduca mai multe carti. Contactul cu grupul tinerilor etnologi de la Muzeul aranului Roman, discutiile religioase cu acestia, vizita la manastirile din Bucovina, cat si lecturile din marii nostri teologi (mai ales Dumitru Staniloae) au fost o revelatie pentru el, oferindu-i un moment nemaitrait pana atunci. Brusc, ochiul launtric al mintii s-a deschis. Lumina adevarului pe care o cautase prin lume si felurite alte biserici era chiar langa el. Il chema bland si stralucitor, despartind intunericul pacatelor de calea ce ducea drept si hotarat spre Dumnezeu. Clipa unica si grava a schimbarii, a botezului ortodox, sosise.
"Dragoste e sa auzi chemarea si atat"
Persistenta si fara contur, intrebarea pluteste nerostita in jurul nostru, sporind crisparea primei intalniri. De ce a ales ortodoxia si nu altceva? Un suras stingher si greu de deslusit tine loc de raspuns. Alistair prefera sa taca. Dragostea cea adevarata n-o cauti, doar o gasesti. Ii auzi chemarea si-atat. Doar chemarea. In noaptea de Inviere petrecuta in naosul bisericii Stavropoleos din Bucuresti, pierdut printre lumanarile aprinse si multimea adunata in tacere la altar, Alistair Ian Blyth a primit taina mirungerii si numele de Nifon - un nume necunoscut lui. Nu a inteles prea multe cuvinte din Evanghelia Intruparii, dar dimineata a plecat linistit si usor, ca purtat de ingeri, avand mereu pe buze dulceata noului sau nume de botez. Cautand in Sinaxar si in vietile sfintilor de peste an, va descoperi cu uimire ca Nifon fusese un mare Cuvios din secolul IV, care toata viata a predicat si a proorocit oamenilor. Era atat de respectat si de iubit, incat imparatul si credinciosii din Constantinopol au vrut sa-l aleaga arhiereu al locului. Sfantul insa a refuzat onorurile pregatite si, in urma unui vis poruncitor al lui Dumnezeu, a fugit in ascuns tocmai in cetatea Alexandriei, unde credinciosii nu numai ca il asteptau cu flori si ramuri de finic, dar, fara sa-l mai intrebe ceva, l-au purtat pe brate pana in altarul catedralei si l-au ales episcop.
Pentru Alistair, nimic nu e intamplator, nici stabilirea sa in Romania, nici noul sau nume de botez. Ca Nifon Alexandrinul, a fugit de lume, pentru a ajunge in chiar locul harazit comuniunii cu ceilalti. A fugit de sine asemenea parintelui Rafael Noica, de care il leaga aceleasi radacini britanice, aceeasi cautare de adevar, intr-un traseu complicat si plin de deziluzii, ce l-a purtat prin mai multe experiente religioase - anglicane, catolice sau neoprotestante. Departandu-se, s-a apropiat. Risipind, a adunat.
"In Anglia, a fi crestin e ceva jenant"
Cu Alistair Ian Blyth nu poti vorbi decat despre literatura si despre Dumnezeu. Viata lui, educatia primita in casa, parintii (anglicani ferventi, pentru care monarhul tarii va fi etern si neclintit capul bisericii) conteaza prea putin. Pentru el, Anglia e deja o alta tara, o lume indepartata si trecuta, stralucitoare si trista, cu biserici goale, dar stadioane pline, cu oameni bogati, dar plini de neliniste, oameni singuri si speriati. "In Anglia, a fi crestin e vazut ca fiind ceva jenant", spune Alistair. "Duhul nihilist al regelui Henric abia acum isi arata roadele. A distrus totul - viata monahala, postul, pocainta si rugaciunea, tainele si nadejdea intruparii, pravila si esenta liturgica a euharistiei. Din pereti nu mai privesc sfintii, ci urmele lor acoperite de var. Din altar nu se mai ridica spre cer cantece de inger, ci concerte si recitaluri de orga, in timp ce putinii credinciosi asista ca la spectacol, fara pic de tresalt sau participare mistica. Toti preotii anglicani cu care am discutat imi spuneau acelasi lucru. Lumea s-a schimbat. Acum sunt alte vremuri. Avantul stiintei ne obliga sa redefinim pacatul si mantuirea. Altfel ar fi predicat Apostolul Pavel daca ar fi avut telefon mobil, laptop sau conectare la reteaua de Internet. Trebuie sa progresam, sa ne adaptam schimbarilor. De ce sa fim inchistati si vetusti? De ce femeile nu pot fi hirotonite preot? De ce homosexualii nu se pot casatori? E mai important ca biserica sa castige un suflet decat sa-l piarda. Ascultand toate aceste rataciri, am zambit in sine mea, amintindu-mi o poveste de Pateric. Cercetat de un calugar mai tanar despre cum arata iadul, avva Dorotei i-a cerut novicelui sa se inchida intr-o camera stramta, fara lumina si fara geam, iar in intunericul perfect din incapere sa stea, pur si simplu, impunandu-si nici sa se roage, nici sa gandeasca cumva la Dumnezeu. Acela va fi iadul - un loc ca oricare altul, fara cazane, fara biciuri plumbuite sau furci ascutite. Un loc obisnuit, dar lipsit complet de prezenta sfintilor, a heruvimilor, a lui Dumnezeu. Un loc fara speranta. Ca vesnicia inchipuita de Svidrigailov, personaj din Dostoievski: o odaie murdara cu paienjenisuri prin colturi".
Atras de bogatia gandirii ascetice si mai ales de antropologia crestina, Nifon vorbeste despre transcendentul icoanelor ortodoxe, despre trairea in Lumina si Adevar, despre rugaciunea inimii si virtutile iubirii, inflacarandu-se de cuvintele Sfantului Isaac Sirul, care, ca un "stalpnic" in mijlocul cetatii, propovaduia omenirii: "Cel ce s-a curatat vede sufletul aproapelui sau. Cel asemenea vede pe cel ce-i este asemanator... Cum poti sa-i vezi pe altii buni, cand tu esti rau?... Cand vezi pe fratele tau gol in pacatele lui, arunca peste umerii lui mantia iubirii tale".
Cuvintele bisericesti cu iz arhaic, cronicaresc (predanie, teologhisire, cuminecatura, vecernie, rucodelie, viata liturgica) nu-l intimideaza. Le are scrise pe un caiet aparte, alaturi de citate luate din Sfintii Parinti, din Dionisie Areopagitul, Grigore de Nissa, Teofan Zavoratul, Simeon Noul Teolog - adevarate bijuterii de intelepciune si traire isihasta: "Tainele se reveleaza dincolo chiar de necunoscut, in adancimile mai mult decat luminate ale tacerii"... "A-L vedea pe Dumnezeu inseamna sa nu te saturi niciodata sa-L doresti"... "Dragoste inseamna sa fii fratele sarman al tuturor oamenilor"... "Dumnezeu poate totul. Un lucru nu poate - sa-l constranga pe om sa-L iubeasca".
Temeinic si fara zarva, retras in tihna modestului sau apartament bucurestean, sminteala Bucurestiului, cu aglomeratia si rabufnirile lui politice, nu-l intereseaza catusi de putin pe Nifon. Viata lui e plina de lecturile filocalice zilnice, de bucuria duminicilor tihnite din amvonul bisericii Stavropoleos, de intalnirile cu prietenii lui crestini de la Muzeul aranului Roman. Cand si cand, un telefon sau o scrisoare primita de acasa ii amintesc de adolescentinele lui rataciri londoneze, de timpul pierdut in placeri desarte, facandu-l sa ofteze usor. Priveste de departe lumea prospera si amagitoare a Apusului si se bucura ca nu-i mai simte apropierea, suflul sau otravit de neliniste, indiferenta si uitare, care il facea la un moment dat pe Dostoievski sa constate cu tristete: "Viata umana balanseaza astazi intre suferinta si plictis. Cu siguranta, omenirea nu va pieri prin razboi, ci printr-o cosmica si ireparabila plictiseala".
Ar fi multe de spus despre mistica salvatoare a teologiei ortodoxe, despre pacat si indiferenta, adevar si credinta, dar prin fereastra casei sale, prinde a reverbera grav si prelung clopotul bisericii din apropiere. E o chemare si un indemn pe care Alistar Ian Blyth il asculta, tresare, si firesc, fara pic de codeala, incepe sa se inchine adanc si negrabit, asa cum se inchina orice roman obisnuit, cand Dumnezeu ii iese in cale, cu o troita, o icoana sau o cruce suita pe turla bisericii.