Te citesc si te iubesc demult, dar iata doar acum iti scriu, cu scuze ca nu am putut redacta scrisoarea la masina de scris sau la computer. Stiu cat de greu este sa citesti atatea scrisori.
Iti scriu in legatura cu SOS-ul intitulat "Sufar de o mare boala: singuratatea". Nu am sa-i ofer nici o solutie practica autorului, dar problema pe care o pune o striga atat de sincer, incat m-a obligat sa iau creionul in mana.
Intr-o lume atat de dinamica si nu intotdeauna in sens pozitiv, varsta a III-a nu are cum sa-si traiasca viata, decat dupa sabloanele mostenite din societatea noastra "rurala". Dupa ce ai trecut de 50 de ani, in mentalitatea colectiva poti fi, cel mult, o anexa utila sau incomoda, dupa caz, a celor tineri. Tu in sine nu mai valorezi nimic, nu se cade sa ai o viata proprie, singurele nevoi care ti se recunosc sunt cele ale unui copil. Poate ca asa am gandit si eu cand eram tanara. Era reflexul mentalitatii generale si o anume resemnare pe care si-o asumau batranii mei. Trecusera prin razboi, traiau o realitate noua aiuritoare. Foametea, spaima, imensele dislocari sociale, puscariile, persecutiile. Doamne, cat de multe ar fi de spus; de facut o intreaga istorie. Dar eu vreau sa vorbesc despre varsta a III-a de astazi.
Din ce moment abdicam? Si pana atunci ce facem? Suntem oameni intregi, cu nevoi sufletesti, cu dorinta de a iubi si a fi iubiti, mangaiati. O imensa nevoie de tandrete. Disperam, ne resemnam, tristi, inchisi in casele noastre, cu amintirile si cu teama sfarsitului. Femeile cad in depresie, barbatii poate tot asa. Cateodata, ne mai strabate o speranta, poate nu e totul pierdut. Poate... Dar relatiile cu semenii nostri sunt din ce in ce mai dificile, mai rare. Sau deloc. As fi ramas si eu cu aceasta amaraciune inchisa in sufletul meu si as fi incercat sa ma acomodez, asteptand sfarsitul. Dar iata, am vazut si un alt mod de a trai aceasta varsta. Undeva, departe, in Europa, oamenii trecuti de varsta marilor energii si agitatii se cunosc intre ei, se intalnesc, formeaza cupluri, isi ofera tandrete, putin optimism, chiar dragoste. Nu cunosc mecanismele sociale ce sustin acest comportament, banuiesc ca tine si de nivelul economic, dar sunt convinsa ca depinde in primul rand de mentalitate. Tinerii nostri au facut o adevarata revolutie in felul lor de a trai, au importat rapid, pe langa multe falsuri, si lucruri bune care ii fac mai liberi, mai independenti de prejudecati. Sunt mult mai sinceri.
Parintii, si cu atat mai mult bunicii, privesc de pe margine. Isi dau seama ca nu au trait liberi, ca viata lor a fost plina de constrangeri. Si din nou revin: in afara constrangerilor exterioare, si mai constrangator au actionat mentalitatile unei societati "rurale".
Scriind aceste randuri prilejuite de scrisoarea din Calimanesti, am vrut sa-ti scriu despre sinceritate. Sinceritatea cu noi insine.
As fi putut sa scriu o scrisoare mai sentimentala, cu adresare directa la caz, cu sfaturi. Aceste cazuri sunt insa de ordinul miilor, este o mare si trista realitate a oamenilor singuri, care tanjesc dupa ceva cat se poate de firesc. Oameni care nu pot sa-si mai gaseasca un partener de viata, desi doresc, sau altii care refuza inainte de-a incerca, stiind ca sansa e nula. Cata tristete! Ce suferinta enorma sa porti in tine un ocean de tandrete si sa nu ai cui il darui. Ar fi interesant de dezbatut in paginile tale odata, candva, cand va fi loc si pentru asta, ce fac oamenii trecuti de tinerete. Sau ce ar fi de facut? Sincer! Altceva decat se scrie in niste carti stupide, cum ar fi "Sa imbatranim frumos". (Eu propun alt titlu: "Sa imbatranim sincer" sau "Hai sa fim sinceri pana la capat".)
Viata este o experienta unica. E absurd sa inabusim in noi dorinta de dragoste, de tandrete. Tot ceea ce ne face sa ne simtim putin nemuritori.
CODRINA BRAN - str. Bucegi nr. 11/64, Cluj-Napoca