Ca o clepsidra de zapada, fulgii au sters repede urmele pasilor ei tipariti in neaua cararii. O vreme, am privit nemiscat, cu ochii orbiti de rafalele viforului de gheata, spre locul prin care silueta i se topise definitiv in ceata ninsorii. Gata, se mai incheiase un capitol din viata mea! De-acum, biciul sfichiuitor al anotimpului de afara avea sa intre cu furie si in sufletul meu, odata cu despartirea de o iubire ce fusese ea insasi ca o iarna magnetica... o iarna cand friguroasa si cand fierbinte: iarna noastra cu zapezi de foc - solare si magnifice...
Visul coborat din munti
Cleona - umbra acestor amintiri fulgurante - a fost, si ea, un dar al iernii. Totul a inceput intr-un decembrie calcinat de frig, in Moldova, la Berzunti, un sat nu departe de Bacau. Acolo a inceput si acolo s-a petrecut totul. Era pe la mijlocul anilor '90 si eu ma hotarasem sa-mi schimb destinul, din matematician in poet, asa ca pornisem sa-mi vanez inspiratia cu indarjire, ca pe o prada, haituind-o prin haturi salbatice si ascunse. De satul asta moldovenesc asezat la margini blande de munti, stiam de la tatal meu. Tata fusese inginer silvic si, pe cand eram copil, obisnuia sa ma ia cu el prin tot soiul de colturi nebatute de tara, pe care el le gasea urmandu-si meseria, prin paduri. Prin ochii tatei am vazut cateva locuri de o frumusete la fel de stralucitoare ca Raiul, care mi-au ramas in suflet. Intre ele a fost si Berzuntiul, satul bacauan dintre Trotus si Tazlau, a carui amintire m-a urmarit multa vreme. Si, intr-o dimineata, m-am hotarat dintr-odata sa las totul la Bucuresti si sa plec spre locul acela mirific, pe care il cutreierasem candva cu tata. Si cand am ajuns, Berzuntiul era aproape neschimbat: acelasi plai de balada, cu muncelurile lui in cascada, asa de frumoase, ca daca ar fi trebuit, acolo mi-ar fi placut sa-mi petrec sfarsitul lumii!
Pana la urma, nici nu-mi mai amintesc daca atunci, la Berzunti, mi-am gasit cu adevarat inspiratia. Am dat in schimb peste o dragoste naprasnica si patimasa - ca o vara in iarna. Dar cand am ajuns acolo, nu stiam ce ma asteapta, asa ca ma bucuram cu naivitate, caci vedeam prima oara satul copilariei in iarna.
O iarna portocalie
Era o dupa-amiaza insorita, cu zapada stralucitoare, unind totul ca printr-un ochean alb si gigantic. Mergeam fara griji si agale pe ulita mare a satului, zapada imi scartaia sub picioare si priveam cu nesat albul din jur. Cand, pe-un deal din apropiere, am vazut ceva care mi-a taiat rasuflarea: o fata tanara, imbracata toata in negru, statea intre nametii viscoliti, in fata unui sevalet, si picta impasibila, cu o umilinta incapatanata - de parca gerul din jur nici n-ar fi existat pentru ea. Frumoasa si singura, cum mi-a aparut cu pensula si cu paleta in mana, printre dealurile inzapezite, parca era o calugarita schimnicita intre culori!...
M-am apropiat iute de sevaletul ei, care era batut de ninsoare, si ea nici nu a catadicsit sa-si ridice privirea spre mine, desi pasii mi se auzisera scartaind prin omat. Iar cand am privit ce picta, uimirea mea n-a mai avut margini: ma asteptasem sa vad un peisaj de iarna, cand colo, dealurile si satul puse de ea pe panza straluceau imbracate sub o mantie de o culoare cu totul neasteptata - un portocaliu intens!... "Ce fel de iarna e asta, cu zapada portocalie?!" - am intrebat fara nici o alta introducere. "O iarna ca sufletul meu", mi-a raspuns pictorita senin, fara sa-i tremure glasul. "O iarna cu zapezi de foc." Abia atunci i-am vazut frumusetea tulburatoare, cu parul negru, valvoi si cret, ochii mari si adanci, de un albastru asa de intens, ca pareau fara margini. Am ametit pe loc si mi-am dorit sa fie a mea. A mea cu totul! Iarna aceea portocalie, mai puternica decat ninsorile care o copleseau, pusese stapanire pe mine in chip bizar. Ardeam printre zapezi ca un rug... Dupa cateva ezitari, fata incepu sa vorbeasca si sa-si spuna povestea ca unui vechi cunoscut. Ii castigasem increderea, desi intrasem cam brusc in spatiul ei. Mi-a povestit ca era moldoveanca prin sange si suflet: se nascuse la Bacau, facuse liceul de Arta in acelasi oras si dupa ce mersese la Iasi, sa studieze pictura la la Belle-Arte, inima o poftise sa ramana tot pe meleagurile lui Stefan. Si se retrasese la Berzunti, in casa bunicilor ei, venita sa vaneze, ca si mine, inspiratia si linistea. Nu trecuse nici o ora de cand ne cunoscusem si deja ma simteam extraordinar de apropiat de fata dintre zapezi.
Intre timp, ziua scurta de sfarsit de decembrie se terminase, si cum intunericul intetea frigul, Cleona m-a poftit, plina de naturalete, la casuta ei din sat. Ajunsi acolo, mi-a spus cu dragalasenie: "Acuma, ca tot ne-am cunoscut si ne-am apropiat olecuta, ma gandesc ca poate ti s-o fi facut si foame, de la frigul asta al nostru; asa ca ti-oi face un gratar vanatoresc". Zis si facut! Ne-am dus in spatele casei ei batranesti, unde un cuptor vechi de lut pentru paine, mare cat un stat de om, trona generos. In jurul cuptorului, Cleona pusese din timp (de parca m-ar fi asteptat!), un strat gros de cetina proaspata, din padure. Pe cetina aia ne-am ospatat si am continuat sa vorbim in tihna, ajutati si de-un vinisor rosu si tare, de Husi. Si tot acolo, cand vinisorul s-a transformat in aburi fierbinti, ne-am si imbratisat prima oara, cu bucurie si patima, de parca ne-am fi asteptat sa ne intalnim toata viata... Si, chiar daca gresesc indraznind sa pun povestea asta de dragoste in seama lui Dumnezeu, eu cred ca ea a fost un dar de la el, un fel de a ne face sa intelegem ca a suflat peste noi viata, nu doar pentru truda si suferinta, ci si ca sa fim, uneori, fericiti. O fericire pe gratis, pe care atunci cand o meriti, El ti-o scoate in drum. Inghetati de frig si beti de iubire, am intrat apoi in casuta de lemn a bunicii, unde rasfaturile Cleonei s-au insirat ca margaritarele pe un fir de borangic. Acolo, intr-o odaie, intr-un ciubar urias si batran, legat in cercuri de fier, Cleona a turnat apa calda, din niste ceaune pregatite din vreme, a varat inauntru smocuri de flori uscate, dupa care ne-am scufundat si noi in apa fierbinte si parfumata, ca intr-un ritual pagan.
Asa a inceput visul nostru si asa am ramas toata iarna in Berzunti. Un vis care parea ca a coborat din munti special pentru mine, si din care nu m-am trezit nici o clipa, trei luni. Din pacate, iubirea noastra a tinut doar cat iarna. S-a topit odata cu zapezile cele portocalii! Ci numai amintirile par sa fie cioplite in gheata vesnica si nu se lasa topite de anotimp. Da! Fata care m-a inlantuit cu felul ei de a fi si-a iubi arzator, un fel iute si hatru, de moldoveanca din cea mai curata si dulce spita, e stapana, si astazi, pe inima mea...
Mireasa albastra
La Berzunti se afla o manastire frumoasa, inchinata Sfantului Sava, ridicata pe vatra unui schit vechi, care a stat mult timp in paragina. Cand am intalnit-o eu pe Cleona, schitul tocmai inviase, iar fata, care pictase si ea la sfantul lacas, era foarte legata de manastire si de staretul Arsenie. De fapt, asta fusese si unul din motivele retragerii ei aici. Asa ca toata iarna, aproape in fiece zi, noi doi am facut plimbari lungi printre troiene, pe drumul manastiresc. Mergeam sa ne impartim bucuria iubirii cu sfintii de pe boltile pictate in culori de aur si purpura, luand cu noi farame din linistea icoanelor si a ingerilor insingurati. Si de fiecare data, Cleona se ruga pentru noi si pentru dragostea noastra: sa nu se destrame, sa ne-o ocroteasca Dumnezeu.
Intr-una din zilele in care ne intorceam de la manastire - eram in ianuarie de-acum, dar se apropia si el, iute, de sfarsit - Cleona s-a posomorat brusc. Mi-a spus ca ar mai vrea sa incerce ceva pentru noi, pe langa rugaciuni. Stia un soi de vraja buna, sau, mai degraba, un mestesug batranesc de-a ghici viitorul; un mestesug de iarna, pe care il invatase de la bunica ei, chiar aici, la Berzunti. Iar bunica il stia de la buna ei. Ca asa era regula si traditia in zona asta: mestesugurile si intelepciunile oculte erau stapanite numai de cateva familii din sat si se transmiteau pe linie femeieasca, tot din doua in doua generatii. Cleona m-a rugat s-o las o vreme singura, ca sa pregateasca ceva prin gradina. "Numai sa nu privesti pe fereastra la ce fac eu" - mi-a mai spus - "te-oi chema cand or fi toate gata!". Cand in cele din urma i-am auzit glasul, trecuse ceva timp si soarele cobora peste crestele muntilor. Am iesit in gradina alba de troiene si am incremenit: in mijlocul ei, rasarise o mireasa inalta si zvelta, de zapada... Iar valul si rochia miresei de nea erau pictate in albastru - pictate direct pe zapada, minutios si gingas! "Mireasa asta am facut-o exact asa cum m-a invatat buna mea, demult. Si este un semn pentru ce va sa fie cu noi" - mi-a spus Cleona. "Am ridicat-o in asa fel incat sa stea cu fata spre Rasarit. Maine, daca se va intampla ca razele soarelui sa straluceasca mai intai pe cununa si pe voalul miresii, atunci sa stii ca nu ma vei putea uita niciodata! Dar daca razele soarelui vor bate deasupra ei sau alaturi, eu voi fi o poveste uitata si ingropata in amintiri!".
O vreme, am tacut amandoi, atinsi de greutatea acestei taine vechi, care urma sa ni se intample si noua. Ne-am propus sa veghem impreuna toata noaptea, sa prindem rasaritul cel aparte, care avea sa ne arate viitorul. Am vorbit intruna, nelinistiti si febrili. Spre ziua insa, ceva mai puternic decat mine m-a invins si am adormit. Cand m-am trezit, soarele era sus pe cer si eu trecusem fara sa stiu pe langa intalnirea cu Soarta. Doar Cleona aflase ceva. Dar n-a vrut sa imi spuna nimic, oricat am rugat-o. S-a multumit sa-mi zambeasca subtire si tainic, privindu-ma cu ochii ei de mireasa albastra.
Epilog
Intr-un tarziu, s-a sfarsit iarna, si odata cu ea, sederea mea se apropia si ea de sfarsit. Cand m-am despartit de Cleona, eram sigur ca ma voi intoarce la ea. Ultima ei imagine o vad aievea si azi: pasii ei stergandu-se pe zapada, silueta invesmantata in negru, inghitita de rafalele crivatului intarziat... Pe urma, de la iarna aceea magnetica a mai trecut un an, si inca unul si, ca un facut, intotdeauna s-a ivit cate ceva care sa ma tina departe de micul sat bacauan si de pictorita care imi incalzise atat de intens inima.
Dar o taina a ramas. Chiar si azi, desi sunt ani de-atunci, de cate ori se abate peste Bucuresti vreo ninsoare, ies din casa ca fermecat si pornesc pe strazi, in cautarea unei naluci. Si daca se intampla ca prin vreo curte sa vad un om de zapada, ma cuprinde o emotie vie si ma opresc, inlemnit, in drum. Apoi zapada din jurul meu se face portocalie, o caldura minunata mi se urca in suflet si ma simt fericit. De la o vreme, chiar ma bate un gand: dupa noaptea aceea de veghe, cand somnul nu m-a lasat sa imi aflu destinul, mai mult ca sigur ca soarele a rasarit dimineata pe cununa miresei albastre. Mireasa mea de foc si zapada, careia ii sunt harazit.