Nicaieri nu gasesti atatea biserici de lemn ca in Salaj. Ascunse pe dupa dealuri si margini de sat, resemnate si stinghere ca niste batrani impacati cu sine si cu Dumnezeu, abia le mai observi. Se sting, se desfac si se topesc, dimpreuna cu memoria locului si a celor ce le-au construit. Cine mai stie acum ca bisericuta din Balan a fost adusa din alt sat, cu 7 care trase de 14 bivoli puternici, iar noaptea, inexplicabil, toti bivolii au murit. Cine mai tine minte ca, pusa pe "durglama" (suport de lemne rotunde), o alta bisericuta a ajuns in Calgau cand, brusc, fara nici un motiv, clopotele au inceput sa bata singure. Urnite din locul lor, bisericile taranesti par sa sufere, sa protesteze. La Brusturi, clopotele se vor sui cu de la sine putere intr-un nuc, iar la Ciumarna, carul cu lemnele cele sfinte se va rupe in dreptul unei poieni. Al doilea car va pati acelasi lucru, in acelasi loc, semn ca acolo trebuia neaparat ridicata biserica.
Desfacute si recladite de mai multe ori, cu oprelisti si incercari din cele mai ciudate, bisericile taranesti din Salaj sunt aidoma lemnului indestructibil din care au fost ridicate: stejarul de cer. Din fosnetul padurii de altadata, din taria si nepatrunsul ei, au mai ramas doar varghile (grinzile) imbinate la capete in tancuri (cheutori), acoperisul de sita numit "Aripi de Arhanghel", crucile incizate din pridvor si "coada de randunica", deopotriva cu insemnele precrestine ale vechilor daci: funia, bradul, luna, soarele, dintele de lup sau braul in torsada. Indaratnici si barbatosi, urmasii dacilor liberi de dincolo de Porolissum (ultima reduta nordica a Imperiului Roman) nu puteau gasi un lemn mai mistic, mai trainic si bineplacut lui Dumnezeu, decat lemnul de cer. Lemnul inaltarii si al rugaciunii liturgice. Lemnul sacru al suferintei taranesti.
Vechile biserici ale Salajului mor in picioare, tacut si neclintit, ca cerul din care sunt cladite. Mutarea lor, dureroasa si trista uneori, e singura cale de a le mai pastra. Lemnul desfacut si stivuit in carute poarta cu sine greutatea sutelor de ani, urma sfanta a icoanelor de hram si mai ales povestea unor ganduri fondatoare. Fara poveste nu se poate construi nimic. Maica Marina, stareta manastirii Bic, stia prea bine acest lucru cand a cumparat cu o suma simbolica (10 milioane) bisericuta pe care satenii din Stana voiau sa o puna pe foc. Zidurile primei manastiri salajene de la Bic trebuia sa se inalte ca o poveste in alta poveste, pe temelia a ceea ce a fost pana la ea, pe durerea si plansul lavrelor ardelene, incendiate de Bucow, in 1730.
"Fa toate acestea si vei fi viu"
Asa cum arata de la intrare, curtea manastirii Bic e o gradina tomnatica, plina de nuante portocalii si tandre, de fosnete si leganari abia perceptibile. E un refugiu, un loc de scapare la marginea padurii de stejar, ce desparte ultimele case ale Simleului de pusta colinara si fara sfarsit a Salajului. Aleea prelunga, marginita de nuci si rondele de flori, duce spre troita Mantuitorului si catre patrulaterul inca neterminat al chiliilor, aliniate ca un sir solemn de curteni de-a dreapta bisericutei celei vechi, adusa cu multa truda tocmai de la Stana, de peste zece dealuri si vaiugi. Asezata modest la o margine de drum, bisericuta sta invesmantata cu demnitatea rangului si a sutelor de ani inscrisi in nervurile barnelor de stejar, si a Sfintilor Apostoli zugraviti pe firidele exterioare.
Maica stareta Marina munceste la pangar, pierduta parca printre iconite si carti de rugaciune. Nu are nimic din insemnele si solemnitatea egumenului ce pandeste vigilent orice adaos sau abatere de la tipicul aspru, athonit. Cu molcomia ei de ardeleanca simpla, se ridica si ne intampina cu o urare de bun venit, oferindu-ne in dar o cruciulita si un sirag de matanii, migalit de surorile mai tinere, la palpairea lumanarilor de noapte. Privirea ei transparent albastra spune totul despre felul ei de-a fi. Un om dintr-o bucata, harnic si insufletit in toate.
E cu neputinta sa nu prinzi drag de ea. Energica si fara sfieli inchipuite, nu sta o clipa. Mereu isi gaseste ceva de facut. Toata ziua grijeste de slujba, de flori si de oameni. Nu osebeste taranul de cel avut, imbracat in haine scumpe, iar pe cei care ii trec pragul ii intampina la fel - crestineste, cu dragoste si intelegere pentru necazul fiecaruia. Vorbind intruna, da pilda si sfat de viata, trimite la vietile sfintilor si la Evanghelie ("Fa toate acestea si vei fi viu"), ca intr-un tarziu sa te insoteasca la muzeul manastirii si la trapeza, in gradina florilor de toamna sau arhondaric, oprindu-se in dreptul fiecarui lucrusor, cu o privire duios pierduta, de om indragostit. Se vede ca manastirea e construita cu mainile ei. Se simte ca-i pasa. Nimic din ale Bicului nu-i este strain. Cunoaste orice caramida si chenar de fereastra, cunoaste chiar padurea din care a fost adus lemnul treptilor, al iconostasului si al usilor imparatesti.
Maica are numai amintiri frumoase si abia pomeneste de greutati si necazuri, de saracia crancena a primilor ani. Plecata din Prislopul parintelui Arsenie Boca, din randuiala si tihna unei manastiri bogate, maica s-a trezit intr-o magazie cu acoperisul spart, fara apa sau curent electric, inconjurata de niste copii amarati si speriati, care nevazand in viata lor un calugar, se apropiau pe furis de ea, ca sa-i atinga straiele monahale si sa se convinga ca nu e o aratare parelnica. Nimeni nu voia sa o ajute. Nimeni nu parea sa observe stramtoarea in care traia, pana intr-o zi cand cea mai saraca femeie din sat a imbiat-o sa guste din laptele abia muls in caldare si atunci maica i-a zambit amar, spunandu-i: "Nu iau, nana, nu te osteni degeaba, ca nu am cu ce sa-l beau. Acasa nu am ulcica si nici castron. Nu am nimic, decat un aragaz fara butelie si straiele de pe mine, incat ma gandesc sa plec cat mai curand". A fost momentul in care oamenii parca s-au desteptat. Ochii li s-au deschis si au inteles, in sfarsit, cat de mult gresisera in fata lui Dumnezeu. Impresionati de intamplare, dar si speriati ca manastirea nu va mai fi ridicata in satul lor, au inceput sa-i aduca de toate maicutei, sa ofere loc de constructie, mana de lucru si bani, rugand-o sa mai ramana, sa aiba cine sa se roage pentru ei.
Maica stareta refuza vorbele plangacioase, nu pomeneste de zidurile nepictate ale paraclisului, de nevoile obstii si de datoria celor 5 miliarde pe care trebuie sa le plateasca urgent zidarilor. Pentru ea, viata trecuta sau prezenta e o succesiune de intamplari uimitoare, de semne si indemnuri venite de la Dumnezeu. In timp ce ne preumblam imprejurul bisericutei de lemn, isi aminteste si se minuneaza. Parca nici ei nu-i vine sa creada. Fiecare amanunt vizual poarta cu sine o poveste, o zi si un nume - Gheorghe, care a adus primii bulbi si rasaduri de flori in chiar ziua Bunei Vestiri; Ilie, care parca ii stia nevoia si o astepta in coltul magazinului din Simleu, cu un morman de lucruri pentru bucatarie, imbiind-o sa ia tot ce are trebuinta pentru obste; Emilian, care i-a batut la usa, aducandu-i darul de mare pret al unei icoane facatoare de minuni, dupa ce visase de cu noapte dealurile Bicului si Maica Domnului pe inaltimea unui nor.
Suntem departe de clipa mistica a inceputului, de ziua cand, ajunsa la marginea padurii de stejari, maica a avut o rapire - un zbor planat asupra lumii, tot mai aproape si mai grabit spre chemarea vecerniei de la Prislop, in timp ce Sfanta Fecioara o intarea aievea cu vorbele ei calde si blande: "Toti cei ce rabda, toti cei ce se jertfesc nu vor ramane neajutati si neascultati vreodata". Cand a deschis ochii, un stol de berze tocmai cobora pe tapsanul golas al Bicului, parand a spune si arata ceva. De trei ori s-au inaltat la cer si au coborat ca un nor compact de aripi albe, pana ce maica a inteles ca acolo e locul manastirii, temelia chiliilor si a viitoarei bisericute de lemn. Semne noi au intarit-o in convingerea ei. Dupa ce a marcat locul cu doua bete in chip de cruce, a doua zi a gasit acolo multime de lumanari aprinse. Oamenii din sat simtisera ce simtise ea; si ei vazusera "semnul". Fara semn si porunca anume de la Dumnezeu, nimic nu se ridica si nu ramane in picioare. O manastire e dincolo de ziduri si mortar. E ca un poem, inaltat doar pe emotie si traire, pe adancimi de intelepciune, pe care maica nu oboseste sa o repete celor mai tineri si fara rabdare: "Ca sa construiesti ceva, pune suflet. Zideste-te cu totul in tencuiala, in caramida si balast. Nu fi zgarcit in dragoste. Caldura inimii e piatra de inceput a Vesniciei".
Parintele Arsenie Boca - sfantul fara icoana
Daca o intrebi de unde are atata energie si putere de a se ocupa de toate, maica Marina tresare si ramane un timp cu privirea fixata in negura lucrurilor trecute. Cauta ceva imprecis si surade, regasind imaginea de haiduc crestin a parintelui Arsenie Boca, duhovnicul si salvatorul ei, omul care i-a redat nadejdea in cel mai greu moment din viata. Nu e nici o indoiala ca, pentru ea, Arsenie Boca e urias, asemenea unui sfant fara icoana. Luand aminte la poza parintelui, refugiata discret la capataiului patului, maica revede momentul care i-a schimbat viata, scena intalnirii cu marele duhovnic, emotia grozava ce o cuprinsese in fata monahului scos din manastire si surghiunit fara nici o vina, in pusta Baraganului, tocmai la Draganescu. In vremea aceea, maica era pe moarte. Bolnava de cancer. La 26 de ani, mergea in bata, mai rau ca o batrana. Era atat de slabita, incat uneori nici lingura nu o putea duce la gura. Acum, voia de la parintele raspuns la un gand al ei, sacaitor si prostesc: mai avea sau nu zile de trait? In biserica din Draganescu, parintele Arsenie picta, mangaind cu penelul ultimele retusuri din fresca Invierii. Statea cu spatele absorbit de tensiunea creatiei, fara sa ia in seama ce se intampla in jur. Intimidata, maica ramasese in prag si ar fi plecat cu siguranta, daca vocea parintelui nu ar fi oprit-o din drum. Fara sa se intoarca spre ea, a inceput sa-i spuna viata, de parca ar fi cunoscut-o de cand lumea (cum parintii au vrut sa o casatoreasca fara voia ei, cum a fugit in padure si a petrecut noaptea nuntii ca Sfantul Macarie, infruntand toate ispitele si spaimele intunericului), dupa care, coborand de pe schela, i-a zis: "Ba, tu cu sanatatea esti ca intr-un azil de batrani. Tu ai venit la mine pentru un raspuns anume, dar eu am sa-ti povestesc o pilda. Era un batran bolnav de cancer (asta tie ti-o spun). Doctorii i-au zis sa mearga la manastire, ca numai Dumnezeu il mai poate ajuta (asta tie ti-o spun). A venit batranul la mine si s-a facut bine (asta tie ti-o spun)". Multe ar mai fi vrut sa intrebe maica, dar parintele s-a intors la ale sale si i-a facut semn sa plece. "Du-te si da slava lui Dumnezeu pentru toate cate ti s-au dat pana acum... Orice necaz vei avea sa nu te necajesti. Sa rozi pietrele, dar sa nu pleci din manastirea pe care o vei ridica prin manurile tale. Asta ti-o zic tie".
Asa era parintele - un vizionar si un poet al lui Dumnezeu. Rostea adevarul intr-un fel anume, inconfundabil, imbracand directetea lui aparenta si aspra, in sonoritati uneori duioase si incantatorii, cu mult drag de oameni si de frumos. Unii ii tin minte doar vocea tunatoare, grea, rostogolita cu totul asupra pacatului savarsit. Maica il poarta altcumva. Il poarta cu ea, in inima si gand, regasindu-l la tot pasul - in batrana bisericuta calatoare adusa de la Stana, in palcurile colorate tomnatic de mixandre si dumitrele, in braul de torsada si "aripile de arhanghel", care pazesc larg deschise singura manastire a Salajului, recladita chiar pe jarul unei biserici ortodoxe incendiate la 1730 de generalul Bucow.
P.S. Cine doreste sa ajute sfanta manastire o poate face la: BancPost, Agentia Simleul Silvaniei nr. 7032106194474 RON 01 si Cod IBAN nr. RO70BPOS32106194474 RON 01.