- Desi ai fost prezent de mai multe ori in paginile revistei noastre, nu te-am intrebat niciodata daca vocea ta cu totul deosebita e un dar de la ursitoare sau e mostenita pe linie de familie?
- Adevarul e undeva pe la mijloc. Am crescut intr-un mediu muzical, dar nu in aceeasi masura cu alti copii, care au beneficiat de o educatie temeinica in domeniu. Si tatal meu a cantat in tinerete, dar numai la nivel zonal. Daca fac sapaturi pe-acasa, mai gasesc si-acum afise cu el si Dan Spataru sau Puiu Calinescu. Cand se organizau spectacole in Craiova, tata era si el chemat, in special pentru deschidere. Eu l-am vazut o singura data la televizor, in 1977, cand aveam 5 ani: canta la acordeon, intr-un grup. Istoria asta artistica a incheiat-o in 1981. Iar el a fost singurul membru al familiei care are legaturi cu muzica. De-asta probabil ca, in sufletul lui, si-a dorit sa se mai gaseasca macar o persoana care sa-i duca pasiunea mai departe. Si tot nu intamplator a insistat ca pe langa numele de Cornel si Radu, sa ma mai cheme si Aurelian. Ca pe el.
- Ai luat-o si tu la drum de mic, folosind peria drept microfon?
- Bineinteles! Eu imi legam ata de surubelnita si cantam de zor prin casa. Dar nu am crescut cu credinta ca asta e drumul meu in viata. Doar ca la 17 ani, fara sa ma intrebe nimic, tata m-a luat de mana, m-a dus la Bucuresti si m-a inscris la concursul de preselectie pentru festivalul Mamaia. Din 300 de copii, in festival am intrat 26: 11 baieti si 15 fete. Iar eu am luat Premiul Tineretii.
- Asa, pur si simplu?
- Eu o luasem spre sport, facusem fotbal, iar la momentul respectiv eram handbalist, iar mai departe de microfonul improvizat de acasa nu avusesem nici o atingere cu muzica. Doar cu destul de putin inainte de "marea plecare", tata a inceput sa ne testeze pe mine si pe sora mea: el canta un refren si pe noi ne punea sa-l reproducem. Cine canta mai bine primea zece lei. Cine era plina de bani? Sora mea! Eu chiar am reusit performanta ca in clasa a IV-a sa fiu dat afara din corul scolii, asa de prost cantam! Iar in clasa a VII-a, in trimestrul al doilea, am ramas corigent la muzica... Deci, aveam antecedente "promitatoare". Tata a avut insa incredere, a mizat pe mine, m-a inscris la Scoala Populara de Arta, c-asa se facea inscrierea in festivalul Mamaia, si uite cum mi s-a schimbat viata! Ala a fost trenul meu. Daca nu-l prindeam atunci, in '89, dupa aceea se putea sa fie deja prea tarziu.
- Ce-ai luat cu tine de-acasa in valiza, care sa-ti fi fost mai tarziu de folos?
- Am primit o educatie simpla. Puterea exemplului a fost cea care a primat. Nu mi-a tinut nimeni lectii in mod special, in schimb, am vazut lucruri bune la parintii mei. Si-apoi, au fost si sfaturile pe care le-am primit de la ei cand am plecat de la Craiova la Bucuresti. De exemplu, tata mi-a zis: "Vezi ca lumea muzicii e ca o paine alba bine crescuta, care miroase foarte bine si te ademeneste, dar care are miezul cam negru si mucegait. Incearca si nu musca din ea pana la capat. Multumeste-te cu coaja". Venind in Bucuresti, am realizat ca tata a avut dreptate. Si nu numai in ceea ce priveste lumea muzicii. Am scos sfaturile din sac si tare bine mi-au prins!
- Ai o educatie simpla, in schimb, o eleganta desavarsita in comportament. Un tip discret si cu maniere...
- Stiu, sunt cam desuet. Da' nu pot sa fiu altfel. Eu nu mi-am vazut parintii niciodata certandu-se, daramite sa se bata, nu i-am vazut angrenati in scandaluri cu vecinii sau cu oricine altcineva. De la sora-mea am inteles ce inseamna discretia si ce-i aia sa tii un secret. Desi noi ne-am sicanat, in joaca, toata viata, cand era vorba de vreun secret, apoi secret ramanea! Si, peste toate astea, mai e si acel bun simt nativ. Intotdeauna am considerat ca daca vrei sa fii respectat, trebuie sa te respecti tu pe tine si sa-i respecti si pe ceilalti, sa tii cont de acele limite ale bunului simt si sa nu sari calul gratuit. Cum poti sa ceri respect de la un om, daca tu nu-l tratezi cu respect?
Capra raioasa tine coada sus
- Sa revenim la momentul debutului: 1989, 17 ani. Festivalul de la Mamaia. Succes fulminant! Cum ti-a fost drumul dupa ce reflectoarele s-au stins, dupa ce elogiile s-au epuizat?
- Debutul a fost pentru mine absolut incredibil. Nu numai ca nu ma gandisem sa fac muzica, dar am mai luat si premiu! M-am intors acasa, la Craiova, umflat in pene nevoie mare. Noroc cu Renato, cel mai bun si mai vechi prieten al meu cu care ma stiu de la sase ani. Vreo doua luni de zile, nu l-am mai vazut. Cand l-am cautat, mi-a zis: "Pai, eu ... ce sa mai caut? Nu mai ai tu timp de mine!". Palma asta simbolica m-a trezit la realitate. Apoi, intr-adevar, am inceput sa vad ca lumea muzicii e o lume murdara, plina de invidiosi si de sabotori. Dupa ce ca suntem doar o mana de oameni, in loc sa ne ajutam, noi ne injunghiem pe la spate. Eu am crezut tot timpul ca alerg pe culoarul meu, ca nu imbrancesc pe nimeni ca sa-mi fac drum, ca publicul meu e publicul meu si ca singura solutie ca sa pot sa ma simt bine in pielea mea este sa-mi vad de treaba si sa nu ma amestec in tot felul de "ghivece". Dar, lasand la o parte dusmaniile, care pe mine ma intristeaza chiar si atunci cand nu ma vizeaza, pot sa spun ca am fost ocrotit de soarta si nu m-am lovit de obstacole prea mari.
- Ai avut o perioada destul de lunga in care ai tacut, in care ai disparut. De ce?
- N-a tinut neaparat de mine. Nu m-am vazut ancorat in moda muzicala a acelei perioade, m-am simtit vulnerabil si-atunci am zis ca mai bine imi conserv imaginea si ma rezum doar la mici aparitii: o emisiune, un film... Sigur ca lipsa de activitate a generat si-o lipsa de bani. Dar am preferat sa stau cu capul la cutie, decat sa-mi fac singur deservicii, numai de dragul banilor. In 1991, imi mergea chiar greu! Debutasem cu succes, dar nu ploua cu solicitari pe adresa mea, iar eu niciodata n-am dat buzna nicaieri. Tin minte ca odata m-a sunat domnul Cornel Fugaru si m-a chemat pe la el. Imi scrisese o melodie si voia s-o ascult. I-am raspuns: "Cu placere, da' vin peste cateva zile. Azi plec in turneu dar, cand ma intorc, vin direct la dumneavoastra." Ce turneu? Nu era nici un turneu. Eu n-aveam bani nici sa ies din casa. L-am sunat pe tata la Craiova si l-am rugat sa-mi trimita niste bani. Am primit "donatia", am luat un taxi si m-am dus la domnul Fugaru. De ce cu taxiul? Pentru ca in lumea asta, eticheta e esentiala. Vorba ceea: capra raioasa tine coada sus. N-aveam bani de nici unele, dar eu, din '90, n-am mai mers cu transportul in comun. Sa nu crezi insa ca sunt singurul care a trecut prin momente din astea. Asa sta treaba cu imaginea. Si asa sta treaba cu lumea muzicii: mananci paine cu ketchup, dar te tii fudul. Apoi, ca sa revin la intrebarea ta, situatia s-a schimbat la 180 de grade: din 30 de zile ale lunii, 27 eram plecat in turneu. Sunt perioade si perioade.
O Leoaica si-un Geaman
- In anii din urma, te-ai manifestat ca un artist complet: ai prezentat emisiuni de televiziune ("Noaptea erorilor", "Sunt roman, deci ma distrez"), iar acum faci parte din echipa "O-la-la" (unde faci o demonstratie fenomenala de abilitati vocale!), ai jucat in serialul "Clanul Spranceana", dar ai facut si film ("A doua cadere a Constantinopolului"), chiar teatru ("Chicago", la Teatrul National din Bucuresti, "Micul Paris", la Circul Globus, etc). De ce ai simtit nevoia sa-ti desfaci evantaiul atat de larg?
- Pentru ca sunt atatea valente intr-un om! Putini oameni indraznesc sa se caute pe de-a-ntregul. Eu am indraznit si-am incercat sa ma "exploatez" cat m-am priceput mai bine. Dupa 1999, am simtit, chiar si strict muzical, ca vreau sa ma exprim altfel, si-am scos un album de rock alternativ, "Fortareata". Nu multa lume m-a recunoscut. Apoi m-am lansat in toate proiectele pe care le-ai enumerat si altele. Imi plac testele.
- Care e cheia unei vieti profesionale reusite pentru un artist?
- Sa stii sa selectezi, sa stii sa alegi ce ti se potriveste. Poti sa experimentezi, dar intre niste limite. Sa te feresti sa cazi in derizoriu, in facil sau in ridicol. Asta e cheia mea. Nu am curajul de a da sfaturi altora. Fiecare om isi stabileste propriile scopuri in viata, propriile reguli si se foloseste de unelte proprii. Unii, de pilda, nu vad nimic rau in a accepta compromisuri majore. Merg probabil pe principiul ca scopul scuza mijloacele. Eu nu sunt asa. De-asta ma feresc sa dau sfaturi.
- Dar care e cheia vietii pentru un barbat familist, asa cum s-a dovedit a fi Aurelian Temisan? Tu si Monica Davidescu formati un cuplu de mai bine de zece ani.
- Se fac 14 ani pe 13 ianuarie. Anul asta am avut o petrecere frumoasa si-am scris pe tort: "13 ianuarie 95 - 13 ianuarie 08: 13 ani!". Si-am inserat si-o poza cu noi doi, fata in fata, din spectacolul "Chicago". Cheia reusitei pentru un barbat familist?... Multi m-au intrebat: da' nu esti gelos cand o vezi pe Monica pupandu-se cu un coleg sau altul pe scena? Raspunsul meu a fost: eu am avantajul ca am trecut prin experiente similare, deci inteleg altfel lucrurile. Pricep ca e vorba de episoade impuse de profesie. Iar profesia si viata personala nu-s totuna. Probabil avantajul asta, ca amandoi suntem artisti, ne-a si legat foarte mult si ne-a facut sa ne respectam munca unul altuia, ne-a ferit de conflicte pe tema asta. Conflicte care pot sa macine o familie. Si chiar si atunci cand nu ne bucuram de prea mult timp petrecut impreuna, din cauza angajamentelor profesionale, stim sa-l pretuim. Cred ca asa se explica longevitatea cuplului nostru. Si-apoi, mai e probabil si-o chestiune de compatibilitate personala. Ea e Leoaica, eu Geaman. Monica e genul care pune totul la inima, despica firul in patru si se consuma grozav din orice. Eu, nu ca sunt mai superficial sau neserios, ci poate mai cerebral, in sensul ca am inteles ca trebuie sa-ti respecti organismul si ca trebuie sa te protejezi putin, si psihic, si emotional, ca altfel te ruinezi. Si, nu in ultimul rand, cred ca relatia noastra dureaza pentru ca asa e scris.
La "Prieteni"
- Amandoi sunteti persoane publice, deci lupa prin care sunteti priviti e dubla. Cum va aparati de invazia curiosilor, a nepoftitilor?
- Prin discretie. Niciodata nu ne-am exhibat relatia intima. Nu am cautat publicitatea cu orice pret. Nu ne-am batut cu caramida-n piept, apropo de cat de mult ne iubim, nu ne-am laudat cu vacantele noastre mai mult sau mai putin exotice sau cu cadourile mai mult sau mai putin de firma pe care ni le facem unul altuia. Daca ne-am exprimat public, a fost fie prin intermediul gesturilor noastre artistice, fie in legatura cu ele.
- Aveti amandoi niste programe extrem de incarcate, mai ales acum, pe sfarsit de an. Dovada ca n-a fost tocmai usor sa stabilim intalnirea aceasta. Mai este loc, printre punctele de pe agenda, sa mai visati la Craciunul care-i aproape?
- Ei, cum sa nu?! Ne-am pastrat sufletele de copil. (rade chiar ca un copil) Craciunul si Pastele sunt, pentru noi, sarbatorile cele mai emotionante, alaturi de aniversari. Si ne pregatim pentru fiecare in stilul nostru. Adica din timp. Eu nu alerg niciodata dupa cadouri pe ultima suta de metri. Daca in august am vazut ceva potrivit pentru un cadou, l-am si cumparat. Apoi il tin ascuns pana cand vine momentul si-l asez sub brad. Si apropo de brad: Monica e, mai curand, adepta simplitatii, eu, in schimb, sunt mai flamboaiant, sunt innebunit sa-mpodobesc casa. Imi place sa atarn globuri si luminite, sa asez ghirlande, nu numai in brad, ci si prin restul apartamentului. Pe unde mi se pare mie c-ar merge. Abia astept sa vina Craciunul, sa ma pun iar pe treaba!
- Care e cel mai pretios dar pe care ar putea sa ti-l aduca Mosul?
- Cel mai mult imi doresc ca Mosul sa-mi dea echilibru si luciditate. Echilibru, pentru ca am nevoie de el in fiecare zi, ca sa intampin toate situatiile cu care ma pot confrunta, si luciditate, ca sa pot sa iau cea mai buna decizie in fiecare dintre aceste situatii. Si ce inteleg eu prin cea mai buna decizie? Acea decizie care mi-e favorabila, dar prin care nu-i lezez nici pe cei din jurul meu.
- Aurelian, am realizat interviul acesta intr-o cafenea care se numeste "La Prieteni", si pe care o detii impreuna cu doi... amici de-ai tai. E o simpla intamplare sau prietenii sunt importanti pentru tine?
- Din punctul meu de vedere, prietenul este oglinda ta. Eu ma bucur ca am cel putin un prieten pentru care pot sa bag mana-n foc. Si ma refer la cel mai vechi prieten al meu, Renato, despre care am vorbit. El reprezinta una dintre principalele masuri ale echilibrului meu in viata. Am plecat amandoi de la acelasi nivel, dar am urmat drumuri diferite: eu am intrat in muzica, el a luat-o pe un cu totul alt culoar. Or, tocmai aceste drumuri diferite l-au transformat pe Renato intr-un soi de contra-greutate. De fiecare data cand ma intorceam dupa un succes mare - un spectacol, o filmare - gaseam in el omul care ma tinea cu picioarele pe pamant, unul dintre cei datorita carora succesul nu mi s-a urcat niciodata la cap. Prietenii ar trebui sa fie intotdeauna cele mai sincere si mai dezinteresate fiinte: sa te laude, cand e cazul, dar sa te si critice, atunci cand ai zbarcit-o intr-un fel sau altul. Din pacate, oamenii de aceasta factura sunt rari. De asta nu pot sa ma laud ca am multi prieteni.