"Simt caldura caminului in casele romanilor si de aceea iubirea mea pentru ei este nemasurata"
- Tom, cum a inceput povestea de dragoste dintre tine si Romania?
- Eram fotograf, pasiune si meserie pe care le dobandisem in urma unui eveniment extrem de dramatic din viata mea: un accident de masina. Am suferit trei ani in urma lui, nu am mai putut munci, eram cumplit de deprimat, cand, ca o minune, am descoperit o terapie extraordinara pentru sufletul meu: fotografia. Ea mi-a readus fericirea, linistea, m-a apropiat enorm de mult de oameni. Treptat, pasiunea s-a transformat in meserie, iar in urma unor cursuri pe care le-am terminat primul din 10.000 de studenti (cred ca este singurul lucru cu care imi place sa ma laud) am devenit fotograf profesionist. Si tocmai datorita apropierii de oameni am decis, acum cincisprezece ani, sa ma dedic total lor, si asa am inceput sa lucrez pentru organizatii umanitare. Aceasta ar fi pe scurt povestea mea pana in 1994, cand din nou, viata mi s-a schimbat intr-un mod extraordinar: am ajuns in Romania, tara ce mi s-a lipit de suflet inca de la prima vedere, m-am indragostit, pur si simplu, de romani. M-au uimit profund omenia lor, ospitalitatea, felul in care m-au primit si m-au "adoptat". Prima data am stat in Romania la o familie in Mogosoaia. Stiam ca nu aveau cine stie ce posibilitati financiare, dar de fiecare data cand veneam, parca ar fi economisit doua luni inainte, numai ca sa am tot ce-mi trebuia, cea mai buna mancare... Erau tot timpul veseli, ma alintau, pur si simplu, am fost profund miscat, pentru ca in Norvegia nu mai este de mult asa.
- Traim vremurile globalizarii, in care europenii se amesteca tot mai mult, in incercarea de a deveni un singur "popor", si totusi, continuam sa fim atat de diferiti... La fel e si intre romani si norvegieni, nu-i asa?
- In afara de faptul ca suntem cu totii oameni pe acest pamant, nu cred ca sunt prea multe asemanari (rade). Norvegia este o tara rece, cu oameni reci, in care totul se masoara in eficienta, o strangere de mana si gata. Romanilor, in schimb, le place sa vorbeasca, sa fie prietenosi, sa-si ofere pauze, momente pentru lucrurile marunte si placute ale vietii. Le place sa guste viata, sa o traiasca din plin. Afectiunea romanilor este un lucru pe care norvegienii si alti "vestici" ar trebui sa o invete sau, mai degraba, sa o reinvete. Astazi, in Norvegia se lucreaza sapte ore pe zi, cinci zile din saptamana, salariile sunt mari, dar oamenii nu mai vorbesc deloc intre ei, nu mai trec in vizita pe la matusi si bunici, nu mai primesc prieteni acasa. Ciudat este ca atunci cand se lucra zece ore pe zi, sase zile pe saptamana, cand nu se descoperise petrol in Norvegia si nu eram bogati, intotdeauna gaseam timp pentru familie si prieteni. Este uimitor si trist in acelasi timp cum schimba bunastarea sufletul omului. Cand vine iarna, norvegienii pur si simplu nu mai vorbesc cu vecinii de alaturi. In noiembrie ne luam la revedere de la ei, iar in aprilie spunem "salut" din nou. Unde sa pomenesti asa ceva in Romania?! Chiar daca la un anumit nivel poate se intrevad astfel de schimbari si la romani, omul de rand nu este asa si sper sa nu ajunga niciodata. As vrea ca lumea sa-si dea seama ca o viata de succes nu se masoara in masini si case. Este foarte usor sa construiesti o casa, dar mult mai dificil sa ai un camin. Iar eu inca simt caldura caminului in casele romanilor si de aceea dragostea mea pentru aceasta tara si oamenii ei este una nemasurata.
"S-au schimbat multe in Romania, dar oamenii au ramas la fel. Nu si-au pierdut sufletul"
- Cum vezi Romania de azi, in comparatie cu cea din 1994, cand ai facut cunostinta cu ea?
- S-ar spune ca s-au produs multe schimbari in Romania in acesti aproape cincisprezece ani, dar daca intri mai in amanuntul lucrurilor, daca pandesti putin dupa colt, nu este chiar asa. Oamenii au ramas in esenta aceiasi, nu si-au vandut sufletul. Totusi, sunt niste puncte esentiale, in care romanii s-au schimbat in bine. Cand am venit prima data aici si am mers la un orfelinat, am vrut sa ma apropii de copii, sa-i strang pur si simplu in brate, dar cu totii erau atat de salbatici, fugeau, le era, saracii, frica de oameni. Acum sunt extrem de prietenosi, iar mie asta nu imi spune decat un singur lucru: sunt mult mai bine ingrijiti. O schimbare in bine, fenomenala. Un alt aspect pe care l-am observat este ca, atunci cand am venit eu prima data in Romania, nu existau decat oameni foarte bogati si oameni extrem de saraci. Atat. Acum, am impresia ca, in sfarsit, creste o clasa de mijloc, iar de aceasta clasa are nevoie Romania cel mai mult, pentru a se ridica. Bineinteles ca aveti in continuare o foarte mare coruptie, dar in Norvegia este la fel. Nu crezi? Ba da, este adevarat. Chiar am fost intrebat la un moment dat, la un post de televiziune norvegian, daca este multa coruptie in Romania. Le-am raspuns ca da, ca este la fel de multa ca si in Norvegia, diferenta e ca in Romania coruptia e la vedere, iar in Norvegia este in spatele usilor inchise. Eu rad acum, cand vorbesc, dar ei n-au ras deloc atunci. Dar asta-i adevarul. Sa nu credeti ca sunteti singura tara cu oameni corupti, ei exista peste tot in lume, pentru simplul motiv ca majoritatea celor ajunsi la putere devin foarte hrapareti.
- Se stie in Norvegia ceva despre Romania?
- Nu mare lucru. Daca incepi sa le insirui norvegienilor nume celebre, precum Ilie Nastase, Nadia, Hagi, Ceausescu, te intreaba: "Ah, toti acestia sunt romani?". La fel se intampla si cu Dracula; se stie enorm despre asta, dar cand le spui ca legenda e din Romania, din nou se mira. Ei cred ca Transilvania este o tara in Europa, nu o regiune a Romaniei. Dar ignoranta e azi flagel mondial, nu are nici o legatura cu Romania. Am vorbit cu americani care cred ca Norvegia este capitala Suediei (rade). Gluma sau nu, tocmai aceasta ignoranta m-a determinat pe mine sa incep anumite schimburi culturale intre Romania si Norvegia. Eu cred ca prin arta, oamenii (chiar si cei eminamente diferiti) ajung sa se cunoasca mai bine, sa se intereseze mai profund unii de ceilalti.
Fata de pe computer
- Oare simpatia ta pentru Romania n-are si ceva pricini sentimentale? Umbla vorba ca dragostea ta e si ea de pe-aici.
- Asa e (rade). Sunt casatorit cu Alina din 2004. Cum ne-am cunoscut? Avem, intr-adevar, o poveste. Un prieten roman, caruia ii gasisem ceva de lucru in Norvegia, m-a intrebat intr-o zi daca poate sa-mi foloseasca computerul. Voia sa trimita niste mail-uri prietenei lui in Romania. Dupa ceva vreme a primit fotografii de la iubita lui si m-a chemat sa le vedem impreuna. Intr-una din ele, fata era impreuna cu o prietena de-a ei. Am ramas incremenit cand am vazut-o si i-am cerut pe loc numarul de telefon. M-am indragostit de un chip dintr-o fotografie, desi aveam peste patruzeci de ani si patru copii dintr-o alta casnicie. Am sunat-o pe fata, dupa doua luni ne-am intalnit si dupa un an eram casatoriti. La ceremonia religioasa din Bucuresti, m-am convertit la ortodoxism si mi-am adaugat prenumele Nicolay, la numele meu. Locuim in Norvegia. In acesti patru-cinci ani, Alina a invatat norvegiana la perfectie. Sunt profund impresionat si mandru de ea, pentru ca nu este o limba usoara. Vorbeste fluent si lucreaza in Norvegia, la randul ei cu copii mai putin norocosi, ca educator la o clasa speciala. In schimb, eu nu vorbesc romaneste, nu prea m-am straduit sa va invat limba, pentru ca absolut toata lumea cu care am contact in Romania vorbeste engleza, este de-a dreptul impresionant. Ma rog, rup cate ceva in romaneste, in schimb, inteleg totul. Socrii mei imi zic "banditul", pentru ca, desi par ca nu particip la conversatiile lor in romana, din cand in cand intervin brusc si isi dau seama ca trag cu urechea si pricep totul. Ne intelegem foarte bine, sunt atat de calzi, ii iubesc enorm. Chiar ieri am fost cu prietenul meu Trond Holter pe la ei, am luat masa impreuna: tuica fiarta si mici. Dar cred ca unul dintre cele mai dragi momente ale vietii mele de acum este sa merg la bunicul Alinei. Are o casuta langa Bucuresti si la dispozitie tot timpul din lume. Vorbim, stam, iar vorbim, radem... Ce fericire! De la romani am invatat importanta acestor momente si sper din toata inima ca ea sa nu se piarda niciodata.
- As vrea, in final, sa le transmiti un mesaj cititorilor "Formulei AS", care tocmai au avut ocazia sa cunoasca un om deosebit.
- Ah, multumesc. Stiu multe despre revista voastra, stiu despre impactul pe care il are in Romania, dar si asupra vorbitorilor de romana din afara tarii, stiu despre tenta umanitara a "Formulei AS". Cu atat mai mult sunt onorat ca m-ati invitat in paginile revistei. Vreau sa le spun romanilor doar atat: sa-si pastreze caldura sufleteasca si sa fie mandri de tara lor frumoasa.
Multumesc Danei Cristescu (Prom'Art) pentru inlesnirea acestui interviu.