Sunt nenumarate motive pentru care m-am decis sa va scriu, insa cel mai important dintre toate este faptul ca fara Dumnezeu si fara credinta, suntem un urias nimic. Aceasta este concluzia la care am ajuns, dupa un sir de evenimente pe care as vrea, efectiv, sa le sterg din memorie. In primavara anului trecut, intr-o noapte de martie, tatal meu, in varsta de 75 de ani, care fusese toata viata un om sanatos si activ si caruia nu-i ajungea niciodata timpul pentru cate avea de facut, a paralizat. Intamplarea, venita pe neasteptate, ca lovitura unei securi, mi-a sfaramat sufletul in mii de cioburi. Aveam creierul gol si inima pustiita. Am mers la spital, unde cadrele medicale de la sectia neurologie, carora, disperata, incercam sa le smulg cate un raspuns, imi spuneau ca e prea in varsta ca sa-si mai revina. Durerea care ma sfasia era mai reala si mai agresiva decat mi-as fi imaginat. Nu existau prea multe sperante, iar eu eram cu atat mai speriata, cu cat in salon era un tanar cu semipareza pe dreapta, ca si tatal meu, care, desi internat de doua saptamani, era inca imobilizat si nu-si putea folosi decat mana. Am stat cu tata in spital 10 zile, timp in care m-am rugat, ori de cate ori reuseam sa alung cascadele de ganduri stranii care ma bantuiau, la Maicuta Domnului si la Milostivul Dumnezeu. Intr-o zi, am spus impreuna cu tata rugaciunea (nu putea vorbi prea bine, dar eu il intelegeam): "Cuvine-se cu adevarat...". Citeam o carte de rugaciuni, pe care o luasem in graba, cu mine, cand am plecat, si ma rugam, cu sufletul sfasiat, sa se faca bine. Stiam ca rugaciunile ma aduc in preajma lui Dumnezeu si ca El e singurul care ma poate asculta, intelege si indruma. Intr-o zi, pentru ca era Postul Mare, iar mie imi era teama de ce va urma, am chemat preotul spitalului, care l-a spovedit si l-a impartasit pe tata. In seara aceleiasi zile, a inceput sa miste, abia vizibil, degetul mare de la picior, apoi, in fiecare zi facea progrese, pana cand, in dimineata zilei cand trebuia sa plecam acasa, s-a intors de la exercitii fara carucior. Miracolul i-a uluit si pe medici. Dumnezeu, caruia nu voi reusi niciodata sa-i multumesc, ne ascultase rugaciunile disperate, dar cred ca cel mai mult m-a ascultat pe mine, chiar daca sunt extrem de pacatoasa. Acum, tatal meu este sanatos, schioapata un pic, dar toata ziua gaseste cate ceva de facut si nu sta nici o clipa.
In iarna acestui an s-a imbolnavit mama. Pur si simplu nu s-a mai putut ridica din pat. Diagnosticul initial - sindrom vestibular. A doua zi, medicul mi-a spus ca e foarte grav, ca are diabet si o forma ciudata de meningita. Am incremenit de spaima, pentru ca stiam ce presupune acest diagnostic, insa nu am incetat sa ma rog la Dumnezeu si la Maicuta Domnului pentru ea. Ajutorul ceresc nu a intarziat. Mama si-a revenit mai repede decat m-as fi asteptat. Bunul Dumnezeu mai facuse o minune pentru mine, chiar daca nu o meritam.
Evenimentele respective m-au determinat sa constientizez faptul ca mi-am amintit atat de tarziu si atat de rar de Dumnezeu, incat acum mi se pare un miracol si faptul ca soarele rasare pentru mine in fiecare dimineata. Sunt fericita ca am inteles ca e nevoie doar de o clipa in care sa-mi ridic sufletul spre Dumnezeu, sa fac doar un singur pas, incet si nesigur, catre El, si El sa ma ierte si sa-mi aline suferintele. Si am invatat ca nici o satisfactie nu se compara cu bucuria care iti inunda sufletul atunci cand dai un banut unui sarac, sau cand, zambind, intinzi o mana unui batran singur. Bucurii derizorii, la prima vedere, dar unicele capabile sa-ti lumineze si sa-ti incalzeasca sufletul.
Uneori imi e teama ca am sa-L pierd din nou, printr-o greseala oarecare, pe Dumnezeu, si aceasta teama "intrece iadul". Imi e teama si ca in intelepciunea Lui ma va pedepsi cumplit pentru toate pacatele pe care le port ca pe o povara imensa, dupa mine, dar sper, totusi, ca bunatatea lui este nemarginita si ca ne iubeste deopotriva, si pe cei drepti, si pe cei pacatosi, si atunci nadejdea incolteste din nou. Fara Dumnezeu as innebuni cate putin in fiecare zi, alunecand, ireversibil, in prapastia neagra a deznadejdii.
Va multumesc si as vrea ca Cel de Sus sa va calauzeasca pasii pretutindeni si sa va daruiasca dvs. si cititorilor acestei reviste minunate sanatate si un izvor nesecat de bucurii.
Cu profunda admiratie pentru ceea ce realizati,
MARIA BOGDAN - comuna Hangu, jud. Neamt
"Sfantul Nectarie asteapta doar sa fie rugat, pentru ca viata noastra sa se schimbe in bine"
Va scriu pentru prima data, cu speranta ca imi veti acorda atentia dvs. pentru cateva minute. Povestea mea este simpla, dar sunt convinsa ca in ea se vor regasi multi romani, care, la fel ca mine, se confrunta cu o multime de greutati si de necazuri, ajungand la o disperare atat de mare, incat nu mai stiu ce sa faca, la ce usi sa mai bata, pana nu le mai ramane decat Dumnezeu, doctorul tuturor. Atunci te opresti si te intrebi: cu ce am gresit? Ce trebuie sa schimb in viata mea? Eu am primit raspunsul la aceste intrebari, cand mi-a cazut in mana o carte. O carte cu viata Sfantului Nectarie Taumaturgul. Atunci am inteles cate greseli am facut, cat l-am maniat pe Dumnezeu cu nestatornicia mea la rugaciune. Nu mergeam regulat la biserica, nu-mi spovedeam pacatele, viata mea devenise tot mai trista, povara tot mai greu de dus, glasul rugaciunii mele (atunci cand o faceam) nu mai urca la cer, din pricina negurii pacatelor. Dar Sfantul Nectarie este cel care m-a primit atunci cand toti m-au dat afara, cel care mi-a auzit glasul deznadejdii atunci cand nimeni nu ma auzea si cel care m-a ajutat atunci cand nu mai vedeam nici o solutie. Insa cel mai important lucru e ca nu meritam nimic din tot ce mi-a daruit. Recunostinta si speranta mi-au umplut sufletul atunci cand m-am rugat Sfantului Nectarie sa-mi ajute sa-mi gasesc un alt loc de munca, pentru ca acolo unde lucram era groaznic, nu aveam duminica, nu aveam sarbatori, nimic. Se muncea 12 ore cu 24, neintrerupt. Nu mai stiam de e luni sau joi, de e zi sau e noapte. Intr-o duminica am cerut ajutorul Sfantului, iar luni am primit un telefon de la o firma unde-mi depusesem CV-ul in urma cu cateva luni. Erau sute de CV-uri. Cum m-au ales pe mine, dupa atata timp, si chiar la o zi dupa ce ma rugasem Sfantului Nectarie? Sunt sigura ca doar el stie. I-am promis ca nu va mai trece nici o zi fara sa-mi citesc canonul primit la spovedanie si acatistul Sfantului. Asta fac, si darurile lui nu inceteaza sa se reverse asupra mea si a familiei mele.
Schimbandu-mi serviciul, mi-a fost greu cu banii. Pierdusem din luna de lucru, dar banca trebuia platita, gazul, lumina, baiatul meu incepuse scoala... Dar am simtit ajutorul Sfantului Nectarie zi de zi si ceas de ceas. Parca toti prietenii, cunostintele, rudele, se intelesesera sa ma ajute, care mai de care. Oameni pe care nu-i cunosteam m-au ajutat fara sa pretinda nimic in schimb. E o minune? Pentru mine, da! Mare de tot. Pentru ca acum, in sufletul meu, in loc de deznadejde este speranta, in loc de tristete este bucurie. De cine sa ma tem, cand un Sfant atat de placut lui Dumnezeu ma apara si ma ajuta, exact atunci cand am nevoie?
Sa va povestesc inca ceva. Aveam doar o singura tristete: ca din cauza banilor nu voi putea sa merg in insula Eghina din Grecia, sa ma inchin moastelor Sfantului meu drag. Dar o revista despre care nu stiam pana atunci ca exista, "Formula AS", mi-a fost adusa de o vecina si prietena draga, cu indemnul sa citesc un articol in care se spunea ca la Manastirea "Radu-Voda" din Bucuresti a fost adusa de un arhiereu grec o cutiuta cu o parte din moastele Sfantului Nectarie. O intamplare? Nu! O alta minune pentru mine si pentru toti oamenii care, daca vor, pot sa se inchine Sfantului si sa-i ceara ajutorul. Il vor primi cu siguranta.
Acum, din tot sufletul, va rog, mai publicati un articol cu Sfantul Nectarie, cu minunile Lui, pentru ca sunt atatia romani in nevoie, in suferinta, iar Sfantul Nectarie asteapta doar sa fie rugat, pentru ca viata noastra sa se schimbe in bine. Sfintia Sa este atat de iubit de bunul Dumnezeu, incat obtine iertarea pacatelor noastre si, deci, si ajutorul necesar. De cate ori nu a spus Domnul nostru Iisus Hristos celor pe care i-a vindecat: "Du-te si nu mai pacatui!". Asa sa facem si noi, dragi semeni, sa cerem mijlocirea Sfantului Nectarie pentru iertarea pacatelor noastre, sa ne rugam, sa mergem duminica la biserica, sa incercam sa fim mai buni, si toate celelalte se vor adauga noua.
Slavit fie Dumnezeu si toti Sfintii Lui, in veci. Amin!
MUNTEANU ANGELA - Cugir, jud. Alba
"Minunea s-a implinit. Fiul meu este azi vindecat"
Rugati-va neincetat si cu toata increderea! Sfintii ne aud! Am promis in momentul cand ma rugam Preasfintei si de viata facatoarei Treimi, Maicii Domnului si tuturor sfintilor, ca daca ma vor auzi si copilul meu se va vindeca, voi face publica aceasta minune in "Formula AS", pe care o citesc si este prezenta in casa mea inca de la aparitia ei.
Iata povestea: in postul Pastelui anului 2007, intr-o vineri, am aflat de boala copilului meu, o boala necrutatoare, care la ora actuala bantuie lumea, secerand fara mila batrani si copii, anume - cancer Hodkin gr. III. Doctorii i-au dat trei saptamani de viata dupa ce i-au facut biopsia, dar iata ca bunul Dumnezeu nu a vrut acest lucru si a hotarat altfel, intarindu-ma, inainte de toate, pe mine. In momentul cand am auzit diagnosticul, in loc sa ma prabusesc in disperare, am spus: este o incercare de la bunul Dumnezeu. Cauta-ti un duhovnic, spovedeste-te si, daca e cu putinta, sa te si impartasesti. Apoi ia drumul bisericii cu copilul de mana, ca sa participi la tainele Sfantului Maslu. Asa am facut. Primul Maslu la care am participat impreuna a fost la biserica Sfantul Antonie cel Mare, mare facator de minuni, care se tine martea. Urmatorul pas, inainte de a incepe tratamentul cu citostatice, a fost sa mergem la un mare si dumnezeiesc duhovnic al nostru, al romanilor, care inca mai este printre noi si pentru care trebuie sa-i multumesc bunului Dumnezeu, anume parintele Iustin Parvu, de la sfanta manastire "Petru Voda". Cand am ajuns acolo, pentru a putea lua o binecuvantare de la dansul, l-am intrebat: "Credeti ca baiatul meu se va vindeca?". Iar dansul a raspuns: "Numai o minune dumnezeiasca il mai poate vindeca". Acest cuvant spus de dansul mi-a dat cea mai mare speranta si am crezut din acea clipa in minuni. Baiatul a inceput tratamentul, iar eu nu am incetat a ma ruga, a merge la sfinte manastiri, a trimite acatiste. Intr-un tarziu, am ajuns la inca un mare duhovnic al nostru, si anume, parintele Calistrat de la manastirea Barnova. In cele din urma, s-a intamplat si minunea de care mi-a spus parintele Iustin Parvu, si anume: am ajuns cu totul intamplator si fara nici un ban la Eghina, in Grecia, la Sfantul Nectarie, chiar de ziua lui, datorita unei prietene care stia de boala fiului meu. L-am rugat pe sfantul Nectarie, cu lacrimi fierbinti, sa ma ierte daca am gresit, dar sa-l vindece pe fiul meu. Iar rugaciunea mi-a fost ascultata. Acum, dupa 18 luni, cand fiul meu a facut o noua analiza pe un computer tomograf, boala nu mai exista. Si oare nu este aceasta o minune? Ba este, si din cauza asta doresc sa spun lumii intregi: rugati-va, oameni buni, rugati-va si iarasi rugati-va sfintilor, ei va aud si va indeplinesc cererile, drept dovada, fiul meu este vindecat prin puterea sfintilor lui Dumnezeu si al sfintilor pe care inca ii mai avem printre noi.
Doamne, slava Tie si tuturor sfintilor Tai din cer si de pe pamant.
ELENA E. - Azuga, jud. Prahova