Slujitor al bisericii, el zicea: "Omul nu vina din maimuta. De ce nu se mai transforma acuma o maimuta in om? Omul nu este un animal. Omul nu moare, numai corpul lui se intoarce in pamantul din care a fost creat, dar sufletul este o scanteie dumnezeiasca si se duce iarasi la Tatal cel Ceresc". Raspunsul meu era invariabil plin de aroganta si siguranta celui care a preluat o parere de-a gata, fara sa-si fi pus vreodata intrebarea daca nu cumva lucrurile ar putea sta si altfel: "Nu, nici vorba, dupa moarte nu mai exista nimic, in afara de viermii care ne mananca in adancul pamantului. A venit cineva sa spuna ce si cum este Dincolo?". Debitam inca si alte enormitati, pe care, din fericire, nu mi le mai amintesc.
Dintre cei sase, eu eram copilul preferat al tatuchii, si ceea ce gandeam il indurera peste masura, drept care mai relua tema la un rastimp, incercand sa ma lumineze. Dar cum sa luminezi pe cineva gata luminat de "lampa lui Ilici", si aflandu-se la varsta cea mai ingrata, cand trupul este de om intreg, iar mintea numai pe jumatate? Spre norocul amandurora, tata a trait suficient de mult ca sa i se duca de pe inima aceasta nemultumire in ceea ce ma privea. Era un om cu totul special, cu mare charisma, avand multi prieteni, printre care si pe batranul invatator al satului, intelept si stalp de nadejde la granita de nord a tarii, facand parte din scoala lui Dimitrie Gusti. Mare iubitor de drumetii, ii placeau mult afinele. Sa-l insotesti pe munte era un privilegiu, si o forma de superscolarizare: invatai arheologie, istorie, stiintele naturii, ca sa nu mai vorbim de educatia morala si estetica. Desi plecasem din sat pe la scoli mai inalte, elevi de liceu si studenti deopotriva, ne tinea aproape, iubindu-ne ca pe copiii lui. De multe ori, trupa noastra hamesita il lasa fara nici o bucatica de merinde, inca de la primul popas, langa o fantana cu apa curata ca lacrima si rece ca gheata. El nu gusta nimic. Se uita la noi cu bucurie, si vazand ca mancam ca lupii si neparand ca ne-am saturat, ne oferea si feliile lui de paine unse cu miere aurie si parfumata. Fara sa ne gandim o clipa ca astfel ramane flamand, intindeam rapid mainile si topeam tot, pana la ultima firimitura. Nepierzandu-si veselia din ochi, domnul Fodorut se hranea toata ziua cu afine si, spre marea noastra uimire, se afla mereu in capul sirului, la o distanta apreciabila, nereusind sa-l ajunga nimeni, daramite sa-l depaseasca. Era de parca s-ar fi hranit cu ambrozie cereasca si ar fi prins aripi. As putea afirma ca distanta care se instala intre noi si el era proportionala cu diferenta de varsta: el septuagenar, noi, putin peste douazeci. Mai apoi, ne-am cam imprastiat toti prin lume, iar dragul nostru dascal a renuntat la drumetii, si-a plecat pe un drum fara intoarcere. A avut o inmormantare cu multa lume si rauri de lacrimi. Familia a dat o masa de pomana, cum nimeni nu mai daduse pana atunci, cu multe feluri de mancaruri alese, asternute sub brazii din gradina de la marginea satului, unde invatatorul nostru se retrasese, construindu-si o casuta din lemn. Numai afinele lipsisera de la ospat, merindea lui din paduri...
Mai tarziu, dupa cateva saptamani, intr-o noapte am visat ca d-l Fodorut a venit pe la noi si mi-a zis: "Parascuta, da-mi, te rog, un compot de afine din camara ca tare mi-e dor". Dimineata, spunandu-i mamei ce am visat, ne-am dat seama ca in anul acela noi nu facusem nici un fel de compot, fiindca zaharul era rationalizat - mai rau ca pe vremea razboiului - si ni s-a parut ca-i mai bine sa facem dulceturi si gemuri, de care nu ne puteam lipsi. De unde compot de afine? Atunci, mama a gasit o solutie de compromis: "Du-te si cumpara un compot de ce-o fi si da-l de pomana vecinei de peste gard. Ii sarmana si tare s-a bucura". Zis si facut. Dar peste vreo trei zile, voind sa iau de pe stelaja camarii un borcan de dulceata, s-a rasturnat si-am vazut cu uimire ca pe langa celofanul cu care era legat la gura se prelingea o zeama ca de compot. Surprinsa, l-am luat in bucatarie spre verificare, stiam sigur ca-n toamna aceea facusem impreuna cu mama doar dulceturi si gemuri... Dar borcanul acela era cu compot. Compot de afine! "L-ai primit de la cineva?", am intrebat-o pe mama. Nu, nu primise nimic. In camara erau doar conservele facute de noi. "Sa-l dai unui om", a zis mama. "Musai sa fie barbat. O, Doamne, domnu' Fodorut o stiut ca avem in camara compot de afine si noi nu", a adaugat mama. Iar eu am inteles, pentru totdeauna, ca, dupa moarte, sufletul nu se transforma-n tarana, ci dupa ce se elibereaza din trupul de carne si oase, se preschimba intr-o scanteie dumnezeiasca. "De buna seama ca-n lumea lor plina de lumina si de smirna, tata i s-a plans d-lui Fodorut de necredinta si indoctrinarea mea", m-am gandit, "iar bunul sau prieten a venit din cerurile albastre sa ma indrepte pe calea cea buna, dovedindu-mi cat de tare gresesc". Si zambea in vis, ca pe munte, cand ne intindea feliile lui de paine unse cu miere parfumata si lucioasa ca aurul.