Zidul lui Hadrian
In Northumbria ai senzatia c-ai ajuns la capatul lumii. Un zid urias, de peste 100 de kilometri, taie insula Marii Britanii in doua, despartind Scotia de Anglia. Construit la marginea de nord a Imperiului roman, pavaza impotriva barbarilor, zidul lui Hadrian trebuie sa fie aproape. Ii presimti puterea si maiestatea. Parca intreg relieful se schimba inainte de intalnirea cu Marele Zid. Asezarile omenesti devin tot mai putine, mai mici. Ici-colo cate un satuc scotian, cateva ferme zgribulite, adunate in jurul unei piatete cu doua-trei pravalii, apoi iarasi pamanturi nesfarsite, inconjurate de ziduri din piatra milenara. Piatra si pasuni verzi - asta e tot ce vezi in aceste locuri, in apropierea celei mai grandioase frontiere construite vreodata pe pamanturile Europei... si oi. Mii. Zeci de mii de oi pascand la intamplare, pana in departarile cu nori albastri-plumburii. Sfarsitul sfarsitului. Si-apoi, dintr-o data, zidul lui Hadrian! Un perete enorm, de 120 de kilometri, serpuind peste dealuri si vai, inaltat de imparatul roman pentru a-si desparti imperiul de barbarii din nord. O poveste de necrezut spune ca de-a lungul lui, undeva, exista o cetate care a fost locuita de daci: Banna, fabuloasa asezare antica, unde niste stramosi de-ai romanilor au facut istorie, lasand amintiri de nesters. Banna - cel mai mare si mai vechi fort din cele saisprezece insirate de-a lungul zidului, cel mai bine pastrat, cu cele mai multe vestigii, singurul locuit, si dupa destramarea imperiului roman, mult dupa aceea, de catre urmasii acelor soldati veniti din indepartata Dacie. Banna!... Birdoswald, cum l-au botezat englezii... Il rostesc intruna, in gand, privind curios in jur, prin fereastra deschisa a masinii, scormonind orizontul, spre ramasitele de fundatii ce se intrevad printre ierburi, trag adanc in piept aerul rece al Scotiei sau al Angliei, cine stie, caci suntem la hotar, mereu la hotarul imperial, inaltat, in urma cu peste doua milenii, intre cele doua tinuturi ale Marii Britanii. Aici, langa zid, toate asezarile poarta numele strabunelor forturi. Vindolanda, Carvoran (cu un templu inchinat zeului Mithra), Rudchester, Halton Chester, Ebchester, Great Chester, Rochester, Chester... Mereu acest Chester, inscris pe toate tablitele acelea cafenii, avand in paranteza denumirea veche: Deva. (Tocmai orasul nostru din tinutul Hunedoarei si-al Sarmizegetusei), nume provenind din dacicul dava, cu semnificatie de "cetate". Deva, Chester... Simpla coincidenta? si totusi, sunt prea multe Chester aici, la fel cum sunt o multime de "dave" la noi, in celalalt capat al continentului: Singidava, Piroboridava, Ramidava, Petrodava, Buridava, Sargidava, Pelendava... Toate nume de cetati pur dacice.
Mergem mai departe. Drumul e ingust ca un fir, incadrat de ziduri din piatra veche, luata tot din ancestralele fortificatii. Ploua incet, cu soare si curcubeu, trecem prin cateva cranguri blande, in fata masinii se zbenguie soareci grasani de camp, o multime de vulpi roscovane, iepuroi... Trebuie sa oprim mereu ca sa-i lasam sa treaca. E frumos aici, ploaia, salbaticiunile, curcubeul, oile si vacile plimbandu-se printre zidurile aurite de soarele palid, mirosul de iarba amestecat cu cel de ruine vechi... Deodata, ajungem. Prin parbrizul udat de ploaie, vad clar numele pe care il visasem saptamani intregi. Cobor sa imi fac o fotografie langa sageata de tabla: "Hadrian's Wall. Birdoswald" (Zidul lui Hadrian, Birdoswald). Nu-mi amintesc sa fi vazut vreodata curcubeu care sa apara dimineata. Ma aflu in cea mai indepartata asezare dacica descoperita vreodata pe pamant.
BANNA, fortul dacilor
Banna! Fortul dacilor de pe zidul lui Hadrian. Dincolo de hotarul de piatra se vad temeliile unui intreg oras, cu strazi si zeci de cladiri uriase, inconjurat de alte ziduri impozante si turnuri de aparare, fundatiile adanci ale unei cetati fantastice, despre care se credea ca nu va putea pieri in veci, ca e nemuritoare... Banna este, fara indoiala, cea mai indelung locuita asezare dintre toate forturile Zidului. Chiar casa cea veche in care-i adapostit azi muzeul este o veche "ferma de oi fortificata" din veacul 17, ridicata peste alta ferma de oi fortificata din veacul 14, si peste alta, si alta, si-n cele din urma, peste aceleasi temelii ale asezarii daco-romane. Inca din secolul 12, hrisoavele amintesc de un anume Radul, mare stapan de oi la Birdoswald, care facea daruri bogate unei manastiri din apropiere. Ferma peste ferma, veac peste veac, soldati rasplatiti cu pamanturi si ranguri mari, pastori la origine, in asezarile lor din Carpati, ramasi pe pasunile de pe dealurile Britaniei, impamanteniti acolo, oieri bogati pana azi. Cu totii pastrand langa casa, ca pe un insemn de noblete si o amintire de pret, fundatiile vechiului fort, ocrotindu-le ca pe ceva sfant, falindu-se cu ele, platind cu banii lor arheologi, sa vina si sa sape.
COHORS I DACORUM - cei mai buni luptatori de pe Marele Zid
Ghizii nostri - "curatorii", cum li se zice pe aici - sunt un barbat batran si o femeie maruntica, cu ochelari, amabila, dar parca mereu intrebatoare din priviri. Stam la niste mese de lemn din curtea vechii ferme-muzeu, iar cei doi nu stiu cam nimic. Se uita unul la altul, nedumeriti, cand ii intrebam despre daci. Batranul se duce pana inauntru, incet, ca sa aduca o carte. Apoi iarasi intrebam. Iarasi si iarasi. si, abia intr-un tarziu tresarim, cand batranul ne spune ca fortareata asta a fost ridicata si locuita de 1000 de soldati din Cohors I Dacorum, recrutati de Hadrian pe la 120-125, ca sa lupte impotriva scotilor, iutilor si pictilor de la miazanoapte. Ca dacii au fost cei mai numerosi si cei mai buni luptatori din toate natiile aduse aici, pe Marele Zid, ca sa-l apere. Ca au construit cetatea Banna cu niste tehnici "ciudate", mai ingenioase decat la restul forturilor, si s-au bucurat de mari onoruri militare. Ca au continuat sa traiasca aici, fiindca s-au inteles bine cu localnicii celti, datorita unor asemanari de cultura, "probabil". si ca au lasat o multime de inscriptii in urma lor, dar pietrele acelea nu mai exista, pentru ca au fost duse la muzeele din Carlisle, din Newcastle, din... Le multumesc celor doi curatori si ma duc sa vad fortul. Dezamagit de putinatatea stiintei lor, nu le mai explic ce inseamna Cohors Primae Aelia Dacorum, de unde au venit soldatii aici. N-are rost sa le spun nici despre acele "probabil asemanari de cultura" dintre celti si daci, despre care s-a scris enorm, au curs rauri de cerneala, chiar si din condeiele multor istorici englezi, vorbindu-se chiar, uneori, de radacini comune spirituale si lingvistice. Ma indrept catre fort, dar inainte de-a pleca am o presimtire ciudata si deschid cartea pe care mi-a daruit-o batranul ghid. Ma uit la cuprins si primele cuvinte pe care mi se opreste privirea sunt cat se poate de clare: "cohors I Aelia Dacorum, the Dacians from modern Romania...". Femeia face ochii si mai mari decat ii are. "Da, e extraordinar...", murmura. Apoi, pe aceeasi pagina, mai gasesc inca o cohorta de la Banna: "Cohors I Thracum". Si apoi altele: "Cohors VII Thracum, Cohors III Thracum, Cohors IV Thracum...". Cei doi curatori carora le citesc din cartea pe care mi-au dat-o in dar sunt pusi in locul asta ca sa vorbeasca unei lumi intregi. Sa le vorbeasca milioanelor de oameni care vin aici, pentru a vedea un sit dacic de Patrimoniu Mondial UNESCO, considerat azi una din cele mai mari Minuni ale Lumii.
Sunt in mijlocul cetatii, cocotat pe fundatia fostelor granare ale dacilor. Privesc in jur, peste capetele turistilor ce misuna curiosi printre pietrele milenare si ma simt putin mandru. Nu stiu de ce. Poate pentru ca, desi e inca dimineata, racoare, deja sunt atatia oameni pe pasunile verzi, abia scuturate de roua. Poate fiindca vad scris, pe una dintre placutele ce insotesc "traseul" turistilor, numele Daciei, in cele mai vorbite limbi ale lumii, chiar si in chineza. E un peisaj atat de tihnit, acesta, cu puzderia de oi albe preumblandu-se molcom pe pajisti, cu legendarul rau Irthing, caruia ii simti curgerea straveche si molateca, cu toata istoria asta mare si vie, pe care o ai la indemana, care te copleseste... Pasesc printre ruine si constat miracole. De pilda, ca dacii si-au ticluit hambarele de piatra cu un ingenios sistem de ventilatie pe sub podea, pentru ca granele sa nu mucegaiasca. Astfel, aceste granare au fost ridicate putin deasupra pamantului, suspendate pe piloni, iar dedesubtul lor au fost sapate niste intortocheate canale prin care sa ruleze aerul rece, pana la cateva gauri cu gratii din afara zidurilor. Se vad canalele acelea, poti intelege vazand. Acest "aparat de racire" nu-l mai gasesti la nici unul din celelalte forturi romane. si-mi vin in minte vorbele unui renumit istoric englez, Derek Williams, cercetator atent al zidului lui Hadrian: "Mai ales in ce priveste cresterea animalelor, romanii au fost mai degraba invataceii decat profesorii dacilor. Superioritatea tehnologica a romanilor a fost intotdeauna supraevaluata...".
Nu e insa, nici pe departe, singurul lucru "ciudat" din fortareata asta. Chiar in fata fermei-muzeu sunt radacinile unei cladiri unice in tot Imperiul Roman. "Basilica exercitatoria", "biserica de exercitii militare" cum s-ar zice, o zidire cu fata spre rasarit, asemeni bisericilor de la inceputul crestinismului. Trebuie spus ca toate castrele romane aveau o structura standard, in toata lumea, indiferent de ce neamuri erau locuite. Acelasi fel de cladiri, dupa aceleasi reguli arhitectonice. Ei bine, fortul asta al dacilor este altfel. Niciunde in Imperiu nu gasesti aceasta biserica in care ostasii se antrenau sub protectie divina, pregatiti sa-si dea viata prin batalii, atat de departe de tara lor. Pentru ei, lupta era sfanta, la fel ca si moartea. In zidul sanctuarului s-a gasit incrustata una din cele mai importante inscriptii de la Banna, datand din anul 219. O dovada ineluctabila a trecerii dacilor prin aceste taramuri nordice. O relicva istorica de care noi, romanii, putem fi mandri. Nu pot sa vad decat o fotografie a inscriptiei. Ghizii iarasi nu stiu unde a fost dus originalul, la care muzeu. Inscriptia este dedicata marelui "tribun dac" Menander, rang acordat rareori unui strain "auxiliar". Tribunul avea puterea sa adopte legile Romei. Avea drept de "veto" in senatul roman. Ei bine, tribunul acesta dac a tinut sa-si decoreze piatra de mormant cu o "sica", sabia curbata, o marca a Daciei, arma etnica a tuturor luptatorilor danubieni. A facut asta tocmai pentru a-si sublinia originea dacica, mandria de-a fi facut parte din neamul lui Decebal. E, intr-adevar, uluitor: sica, falx-ul dacic, in Scotia! Cea mai temuta arma a antichitatii romane! E plina Columna de asemenea sabii. Insusi Traian, Imparatul, marturisea ca "soldatii lui incercati nu se sinchiseau de loviturile de sageata ale dacilor, dupa grozavele rani care le-au fost pricinuite de sabiile incovoiate ale acestora". Pe langa piatra tribunului Menander, la Banna au fost gasite inca aproape 20 de asemenea inscriptii, "cu sica si frunza palmata", lasate de cohortele dacice. Nici una n-a mai ramas la Birdoswald, in acest sit de patrimoniu mondial. Nici una! Voi afla, de asemenea, ca nici una nu e expusa azi in vreun muzeu englez sau scotian, ci zac uitate prin beciuri de arhive. Pe aceste placi de piatra, dacii marturisesc zeilor ca "si-au indeplinit cum se cuvine juramantul". Juramantul lor sfant, de luptatori pentru o tara straina. Trei veacuri si-au dat sufletul pentru apararea Britaniei si a Romei. Ei, stramosii romanilor, care astazi au fost uitati. Inaintasii acelor romani care azi, in Britania si la Roma, sunt socotiti "scursurile Europei". Macar un capitolas de istorie li s-ar cuveni si lor. Macar un jurnalist care sa vina sa le caute urmele. Macar ceva...
Dintre toate inscriptiile, cel mai mult m-a miscat o anumita piatra de mormant, inchinata memoriei a doi copii nascuti aici, in cetatea de la Banna. Piatra nu e intreaga, dar se poate citi. "Spiritului celui plecat, Decebal (...) care a trait (...) zile si a fratelui sau Blaes, care a trait 10 ani (...)". Cine sa fi fost acesti copii daci? De ce au murit ei asa de mici? Ce sa se fi intamplat atunci, in cetate? Cine poate sti... Privind fotografia inscriptiei, tocmai aici la Birdoswald, atat de departe de tara, n-ai cum sa nu te infiori. In urma cu doua milenii, un copil mort inainte de vreme a lasat, in schimb, o mostenire nepretuita: Decebal. Nume dacic, nume de rege, dovada istorica certa a prezentei dacilor in Britania.
Pelerinaj la hotarul magic
"Prima cohorta dacica sta acolo de doua secole", scria Andr Maurois despre Banna. "Soldatul, prinzand radacini, devine colon. Putin cate putin, legiunile uita de legaturile lor cu Roma..." Intr-adevar, exista o continuitate de locuire fantastica a dacilor acolo, in lumea celtica. O mana de soldati care au reusit sa sadeasca in Britania un sambure de istorie...
Adio Banna. Ma despart de cetatea dacilor ca de un loc care ar mai avea inca multe sa imi spuna, dar nu poate. Sunt iarasi in fata zidului, la poarta cetatii. Plec spre alt fort, Vindolanda, acolo unde se afla Muzeul Armatei Romane, singurul loc in care am putea vedea cateva urme gasite prin forturile locuite de daci. La Vindolanda il voi intalni pe arheologul Robin Birley, conducatorul lucrarilor de la Marele Zid, cel care a facut descoperiri incredibile. E trecut de amiaza si constat ca numarul vizitatorilor s-a marit. Multi dintre ei merg de-a lungul intregului zid, 120 de kilometri... pe jos! Un adevarat pelerinaj s-a nascut aici, la grandiosul hotar din piatra. Oamenii merg linistiti, privesc, iau aminte. Nu se grabesc, au timp. Am intalnit acolo, langa fortaretele lui Hadrian, in doua locuri diferite, doi barbati tineri care scriau ceva intr-un carnet. Isi lipisera caietele de piatra peretelui stravechi si scriau. Un fel de jurnal, poate. L-am intrebat pe unul din ei, un ins blond si inalt, de ce merge pe jos atata amar de drum. "Ca sa ma regasesc pe mine insumi", mi-a raspuns, simplu. Doi oameni in varsta, sot si sotie, domnul si doamna Bowman, vin si ei pe jos, de la Marea Irlandei, de la primul fort numit Bownes. si vor merge, pe langa zid, amandoi, tocmai pana la Marea Nordului. Pana la cel din urma fort, numit South Shields. Vor innopta pe la ferme, pe la casele oamenilor care ii vor gazdui. Nu conteaza. Nu se gandesc la confort. Important este ca vor merge impreuna, ca vor vorbi amandoi si vor fi impreuna... Imi spun ca cel mai "bogat" dintre toate forturile vazute pana acum este Banna. Ar vrea sa stie mai multe despre daci. Pot eu, oare, sa le spun ceva? Ar vrea sa merg impreuna cu ei, pana la Vindolanda, sa marsaluim impreuna, sa le spun tot ce stiu despre neinfrantul rege Decebal, despre frumosii nostri munti din preajma marelui oras al Sarmizegetusei de odinioara. Le-as spune, dar nu mai am timp. Mai sunt vreo 25 de kilometri de parcurs si atunci va fi seara. Ne indepartam cu masina, incet, privind mereu inapoi...
N-ai ce spune, e frumos aici, la Vindolanda. Un fel de parc-muzeu in aer liber, cu gazon fin si mici lacuri peste care se arcuiesc podete elegante, cu turnuri si cladiri romane reconstruite dupa modelul celor antice, cu un muzeu modern, adapostit intr-un superb conac englezesc, la capatul aleilor umbrite de-o padurice atent ingrijita, odihnitoare... Intr-adevar, aici s-au adunat cele mai multe vestigii romane, atatea cate n-au fost duse inca pe la alte muzee. Romane, numai romane, chiar daca unele dintre ele te fac sa exclami uluit. De pilda, o pereche de opinci veritabile, cu gurgui si nojite pentru infasuratul obielelor, dedesubtul carora scria cu litere de o schioapa: "incaltaminte militara romana"... Din nefericire, nici una din cele aproape 20 de inscriptii cu sica, descoperite la Banna, nu se gasesc aici. Absolut nimic din ceea ce-a fost gasit in fortul locuit de daci. Toate acele tezaure au fost coborate in depozite si lasate acolo. De cativa ani, Birdoswaldul a fost trecut, si el, in grija celor de la "English Heritage", un organism guvernamental preocupat mai degraba de turism si protectia mediului, decat de cercetare, istorie si patrimoniu. Vestigiile autentice au fost inlocuite cu papusi imbracate in costume romane, care "mimeaza" viata de altadata, siturile arheologice cu machete fistichii si trasee turistice aducatoare de bani. Practic, desi e muzeu, toate obiectele proprii ale sitului au fost instrainate. Au si englezii lipsurile lor, gandesc, dar gandul acesta nu ma consoleaza deloc.
"Au fost stralucitori: brilliant!"
Profesorul Robin Birley este cu siguranta un geniu. Citisem despre el. Stiu cine este, ce-a scris. E o onoare ca ne-a primit, fie si pentru 40 de minute, ca sa ne acorde un interviu. Unul dintre cei mai mari arheologi ai Marii Britanii si chiar ai lumii. Pentru toate cartile lui despre zidul lui Hadrian iti trebuie o biblioteca. De aproape 60 de ani face sapaturi aici, necontenit. Intr-o fotografie din muzeu apare el, copil de 8 ani, in pantaloni scurti, cu bretele, bucurandu-se la descoperirea unui vas de ceramica. La 14 ani, era deja profesionist in ale arheologiei. Tatal sau, Eric, a fost arheolog al zidului, fratele sau, Anthony, la fel. Fiii sai, Andrew si Patrick, sunt si ei arheologi aici. Conacul muzeului a fost cumparat din banii personali ai neamului Birley, doar pentru ca ei sa aiba unde arata lumii comorile descoperite. Fara familia asta ilustra nu s-ar fi stiut despre Zidul lui Hadrian, nici un sfert din cat se cunoaste astazi. Dar dintre toti, el, Robin, este neindoielnic cel mai important. El a descoperit aici cele mai vechi scrieri din Britania. Scrieri romane pe... lemn! Gasite in adancul pamantului, aproape 1500 de documente scrise pe foite subtiri de lemn, cele mai timpurii documente romane din intreaga Europa. Documente militare, contabile, scrisori intre oameni obisnuiti, cu semnatura si destinatar, desfoliate foita cu foita din bucati de lemn ingropate la cativa metri sub pamant. O munca de vrajitor. De om innascut sa scormoneasca in adancuri. Pe baza descoperirilor sale, s-a putut reface viata de zi cu zi a locuitorilor acestor vechi forturi. O munca teribil de grea, de istovitoare. De aceea ma previne, dintru inceput, sa nu ma astept din partea lui la speculatii ori povesti. El nu poate vorbi decat despre ceea ce a gasit: dovezi, descoperiri clare, certitudini. Fapte. Doar fapte. Acum, la varsta lui, "nu mai are dreptul" sa bata campii. Tocmai de aceea, atunci cand il intreb despre daci, imi raspunde prompt: "Au fost stralucitori. Brilliant! Atat ca luptatori, ca loialitate, dar si ca civilizatie. Romanii se temeau de ei. S-au temut enorm inainte de a-i cuceri, dar s-au temut chiar si dupa, cand i-au chemat sa lupte in legiunile lor. Erau luptatori remarcabili. Se bateau fara teama de moarte si mureau razand, deoarece credeau ca sufletele lor sunt nemuritoare. Insusi titlul "Aelia" era o mare onoare, caci deriva din numele intreg al imparatului Hadrian, denumire care putea fi castigata numai datorita unui serviciu militar sau cultural iesit din comun. La inceput au fost trimisi in fata Zidului, intr-un avanpost numit Bewcastle, ca sa se bata primii cu triburile barbare. Trimisi, oarecum, la sacrificiu. La un fort aflat intr-o zona deschisa, pustie, fara zid, fara paduri, fara nimic in jur. Asta, tocmai fiindca se cunosteau curajul si devotamentul lor in lupta. Se credea ca vor muri, insa ei n-au murit. Apoi au venit aici, la Banna, si aici au trait pana la sfarsit. Au primit pamanturi, drepturi, ranguri. Au ramas pentru vesnicie acolo, in cetatea lor. Da. Au fost, fara indoiala, dintre cei mai buni luptatori adusi sa lupte aici, la zidul lui Hadrian. Acestea sunt fapte, certitudini", imi spune arheologul Robin Birley. si nici nu ii cer sa imi spuna mai mult.
Soarta Scotiei, decisa in Dacia
Acelasi Robin Birley recunoaste, apoi, ca primele sale descoperiri importante le datoreaza, indirect... tot dacilor! Nu celor de aici, ci celor "de acolo, din tara lor, de pe actualul teritoriu al Romaniei". si este, intr-adevar, fascinant sa asculti povestea asta, din gura acestui barbat de 74 de ani, inalt, masiv, cu parul alb, inca foarte puternic la trup si la spirit, care spune zambind despre sine ca "mai are inca foarte multe de gasit pe sub pamanturile astea" pana ce va inchide ochii pentru totdeauna. Merita sa-i auzi povestea, de la inceput la sfarsit, si sa iei aminte: "Era in primavara anului 105, chiar inaintea celui de-al doilea razboi al lui Traian in Dacia. Dacii pusesera pe jar tot Imperiul, faima lor ajunsese tocmai pana aici, la ultimele hotare. In vremea aceea se afla la Vindolanda o super-garnizoana, cohorta a IX-a Bataviorum, toti luptatori profesionisti si nobili, recrutati din Belgia. Unul din regimentele "de top" ale Zidului, supranumit si "Regimentul Sageata". Erau specialisti in asalturile pe apa, stiau sa lupte inotand in plina viteza, pe ape involburate, de aceea erau primii aruncati in razboaie atunci cand era vorba de trecerea unui mare fluviu. Acest regiment a fost cel dintai chemat in Dacia, Romania de azi, special pentru trecerea Dunarii, si cantonat apoi la Buridava, in actualul judet, numit Valcea. Exista acolo, in vechea Dacia, dovezi clare ale prezentei acestor soldati, placute de marmura in care se povesteste plecarea lor din Britania catre Dacia, inclusiv pe monumentul de la Adamclisi. Ei bine, acest regiment a fost nevoit sa paraseasca Zidul urgent, pentru a ajunge la Dunare. Intreg Imperiul era preocupat atunci numai de razboaiele dacice. De aceea, ei au ars in mare graba, chiar inainte de plecare, toate tablitele "nedorite", mai ales pe cele din arhiva comandamentului, care contineau si informatii militare. Acesta a fost marele nostru noroc, al arheologilor: ca le-au ars! O ploaie torentiala a cazut peste fortul parasit, imediat dupa plecarea lor, asa cum se intampla atat de des aici, in Northumbria. Ploaia aceasta a inabusit focul, "calind" tablitele de lemn, acoperindu-le cu o crusta de carbon si oferindu-le astfel conditii anaerobe de pastrare, fara ca bacteriile sa le poata ataca, pana astazi. Mi se par niste documente importante chiar pentru istoria Daciei, care ar trebui, poate, sa fie bagate in seama si de arheologii romani. Noi am deschis aceste bucati de lemn ingropate, le-am desfacut strat cu strat, "foaie cu foaie"... O munca intr-adevar foarte grea, migaloasa, pentru ca nu stii unde sa cauti, la ce adancime, sau le gasesti sparte, iar daca nu descoperi acolo macar cateva litere dintr-un nume - de oameni, de forturi, macar ceva! -, atunci ele nu mai au nici o valoare, raman doar cateva fragmente de scrisori despre lucruri banale. Apoi, cand le scoti, risti ca scrisul sa se risipeasca imediat la atingerea cu aerul si bacteriile, de aceea le aducem imediat la laboratorul nostru de aici, le cufundam 6 saptamani intr-o anumita substanta de prezervare si abia apoi le fotografiem in infrarosu, pentru a putea fi citite. E dificil, dar poate fi si fascinant totodata. Asa am putut descoperi un adevarat "secret militar", o scrisoare neobisnuita adresata prefectului Flavius Cerialis, comandantul acelui regiment batav din Vindolanda, semnata in comun de catre doi buni prieteni de-ai sai, tot nobili, prefecti si ei la forturile vecine. Acest secret era tocmai plecarea grabnica a batavilor in Dacia, spre luptele de la Dunare. Cei doi ii scriu lui Cerialis: "Ne rugam, frate, ca ceea ce este pe cale sa faci sa fie incununat de succes. Si, asa va fi, pentru ca este deopotriva in acord cu dorintele noastre, ale amandurora, sa faci asta, dar si in interesul tau, caci tu esti cel mai demn de respect. Il vei intalni cu siguranta pe Guvernatorul nostru cat de curand". si semneaza. Era ca un fel de scrisoare de ramas bun. Pentru ca, intr-adevar, la putin timp dupa scrisoarea asta, in primavara lui 105, guvernatorul Britaniei chiar a venit la Vindolanda, pentru o discutie cu Cerialis. Rezultatul: abandonarea fortului si plecarea in goana catre Dacia. Se pare ca n-a fost singurul regiment de la Zid plecat sa lupte acolo, in Romania de azi. Razboaiele dacice au absorbit energii mari, zguduind Imperiul pana la ultimele hotare ale sale. Va dati seama, daca au fost trimise cele mai bune legiuni tocmai de aici, de la 2500 de kilometri departare!... Dacii acestia au reusit, de fapt, sa schimbe istoria. Daca ne gandim numai la cate puteri erau atunci adunate aici, langa Zid... Zau, nu stiu ce s-ar fi ales de scotii, pictii si restul triburilor din Caledonia, daca aceste super-regimente de belgieni nu ar fi fost nevoite sa plece"... In timp ce profesorul Birley isi urmeaza pledoaria, imi vin in minte vorbele altui istoric britanic, Derek Williams, din recenta sa carte "Romans and Barbarians" (Romani si Barbari). Acesta spune si mai raspicat: "Soarta a ceea ce noi stim ca e Scotia a fost decisa in tara numita astazi Romania". Se referea tocmai la abadonarea Scotiei de catre armatele plecate spre razboaiele dacice. si se pare ca a avut dreptate.
Ii arat lui Robin Birley "inscriptia cu sica" a tribunului dac Menander. "Da, intr-adevar...", murmura arheologul, zambind parca a amaraciune. Imi face semn cu mana sa astept. Dupa cateva minute, se intoarce cu o carte neagra, veche, groasa. Un fel de "biblie" a arheologilor britanici romanisti. Insa, de data aceasta, se aseaza chiar langa mine. Scaun langa scaun, umar langa umar, de aceeasi parte a mesei. Amandoi cu cartea cea mare in fata, pe care vad alte si alte asemenea inscriptii, una sub alta. "Uite, toate sunt dacice...", zice, dand fila dupa fila, incet. "Uite, inca un falx, o sica... Da... Uite, inca una... si inca una..." Ma simt bine langa omul acesta. Ma simt, nu stiu cum... ocrotit. "Oh, iata inca una!", exclama dupa cateva pagini. si radem amandoi, ca intre prieteni vechi, ca intre tata si fiu, de parca am descoperi toate comorile astea chiar acum, pentru a doua oara, in pamanturile mangaiate de ploi de la capatul lumii...
Foto: ANDREI CHERAN