"Asuma-ti infirmitatea"
(Raspuns la scrisoarea: "Ajutati-ma sa am incredere in mine", F. AS nr. 841)
Draga Florica,
Cred ca diagnosticul pe care ti-l pui e gresit: nu e vorba de neincredere, ci de nehotarare. Un om atat de constient cum esti tu de calitatile pe care le are nu trece prin viata cu mana goala. Din cate scrii, esti sigura de frumusetea si de inteligenta ta. Or, constiinta acestui fapt reprezinta un capital moral exceptional, datator de incredere in sine si siguranta. Incurcaturile tale au un alt izvor: esti o faptura lucida, preponderent cerebrala, trasatura de caracter care de obicei se instaleaza la femei ceva mai tarziu. Prin excelenta, adolescenta e o varsta senzoriala, un fel de baba oarba prin lume, in care directia e dibuita prin simturi. Asa se si explica labilitatea sentimentala, usurinta cu care unele fete sunt in vesnica aflare de iubiti. Prin comparatie, mintea ta este clara si judecatile juste, raul si binele sunt principii morale ferme, intarite si de credinta in Dumnezeu. La varsta ta, iti controlezi deja energic viata, pandindu-te neincetat... De-aici si sarcasmul. Paznicii nu sunt oameni amabili. Pe scurt: in momentul de fata, luciditatea ta trage mai tare in balanta decat dorinta erotica. "Ai face-o, dar nu te-nduri." Uneori mai "gresesti", cum s-a intamplat in cazurile pe care le povestesti. Dar te repliezi rapid. Starea aceasta de nehotarare obositoare se va termina de la sine, in ziua cand te vei indragosti. Atunci, te asigur, paznicul ascuns in faptura ta va atipi si toate barierele vor cadea. Imi permit sa-ti dau un sfat: faciliteaza mai degraba o asemenea intamplare, decat experimentele erotice ocazionale, care pe langa faptul ca iti dau mustrari de constiinta, iti vor strica si reputatia (asa cum te temi). Ba, Doamne fereste, si la vreo agresiune erotica alimentata cu alcool. Contextul in care se produce debutul erotic conteaza enorm. Toata viata afectiva a unei femei se sprijina pe calitatea primei iubiri. Deci, daca simti ca ea se apropie, ridica mana si fa-i un semn. In ce priveste lipsa ta de incredere, mai mult ca sigur ca ea e subrezita de infirmitatea pe care o ai. Nu se vede prea tare, dar ea exista si te nelinisteste: ar putea sa devina o piedica in fata fericirii la care visezi. Si atunci te-ai decis s-o ascunzi, desi asta iti creeaza tensiune si teama. (Chiar si faptul ca vorbesti despre piciorul cel scurt abia la finalul scrisorii, dovedeste ca este o frustrare pe care iti e greu sa o recunosti.) Drumul e, insa, invers: asuma-ti infirmitatea. Vorbeste deschis despre ea, inca de la-nceput. N-o transforma in surpriza. S-ar putea termina cu o ruptura umilitoare si dureroasa. Iubirea adevarata nu se impiedica in asemenea bariere. Infirmitatile morale sunt mult mai grave. Iar tu nu le ai. Ai in schimb frumusete sufleteasca si fizica, inteligenta si clar de minte. Dumnezeu ti-a dat mult mai mult decat ti-a luat. O zestre pentru toata viata!
"Vanataile sufletesti se vindeca greu"
(Raspuns la scrisoarea: "Sunt foarte singura, la 16 ani", F. AS nr. 841)
Draga Luiza,
Adevarata ta suferinta nu este singuratatea, ci lipsa de afectiune. De fapt, una o cheama pe cealalta. Ne simtim singuri, atunci cand din lumea exterioara nu vin nici un fel de semne de dragoste catre noi. Ori cand nu stim sa le percepem. Asta este una din marile probleme ale vietii: de ce nu suntem in stare sa daruim dragoste, cand ea este atat de simplu de daruit! In occident, medicii le indeamna pe femeile insarcinate sa le dovedeasca afectiune pruncilor lor, pe cand se afla inca in pantec: sa le vorbeasca, sa-i dezmierde, sa le spuna cuvinte de dragoste. Fetii nu inteleg vorbele, dar afectiunea da! E sprijinul cel mai important pe care parintii trebuie sa-l acorde copiilor. Numai sub atingerea binefacatoare a iubirii, copiii cresc sanatosi si puternici. Afectiunea ii intremeaza. Ea e aracul de care faptura lor plapanda se agata si se sprijina pentru a se inalta. Iar tie, forta aceasta de sustinere sufleteasca ti-a lipsit. Mai exact, s-a manifestat discontinuu. Intai a disparut tatal, pe urma mama. Sigur, au revenit in cele din urma, primul ca musafir, cealalta definitiv, dar "abandonul" este o suferinta care loveste crancen, si vanataile sufletesti se vindeca cel mai greu. Fireste, timpul a trecut, ai crescut mare, esti o fata frumoasa si inteligenta, dar faptura ta tanjeste si-acum dupa imbratisarile care au lipsit. As putea sa te mint, spunandu-ti ca le vei recupera: niciodata! Iubirea reincalzita are gustul focului stins. Oricat de bune vor deveni relatiile cu mama ta - si ar fi bine sa progresezi pe drumul acesta - nostalgia si tristetea aceea de copil amarat care adoarme singur, fara zambetul si imbratisarea dumnezeiasca a mamei, s-a transformat intr-o rana. Cicatrizata, dar dureroasa! Mult mai tarziu, atunci cand vei deveni femeie matura, maternitatea, nasterea primului tau copil, te va implini afectiv. Raul de dragoste care va izvori din tine va fi atat de puternic, incat vei darui tu si ceea ce ar fi trebuit sa ti se daruiasca, si abia atunci si abia astfel, sufletul tau se va insenina. Asta nu inseamna ca trebuie sa pastrezi relatiile incordate care sunt intre tine si mama ta, mai ales ca ai un spirit autocritic atat de dezvoltat. Foloseste-l pana la sfarsit. Incearca sa indrepti ceea ce ti se pare stramb. Ajut-o pe mama ta sa-si ispaseasca greseala de a te fi parasit. Are tot atata nevoie de ajutor ca si tine. Generozitatea cu care iti implineste dorintele e un semn de cainta, o incercare de indreptare a trecutului. Iar exigenta fata de tine (strictetea, controlul) e urmarea faptului ca tu esti tot ceea ce i-a mai ramas. Dupa atatea esecuri si suferinte, tu, fiica ei, esti singurul rost si singura justificare a vietii ei neimplinite, si teama ca ar putea esua pe ultima palma de pamant care i-a mai ramas sub picioare o face sa exagereze si sa pretinda prea mult. De ce nu vorbesti cu ea? De ce nu ii povestesti intr-o buna zi despre suferintele tale din anii cand ea a lipsit? Nu va fi usor, dar va fi extrem de tamaduitor. Numai inlaturand piedicile sufletesti care te despart de ea, o vei putea regasi, mai ales ca o iubesti. Si poate ca asteapta si ea prilejul sa-si justifice "dezertarea". In sufletul ei, probabil ca singuratatea e mult mai mare decat singuratatea ta. Tu ai toata viata in fata; viata ei este deja la trecut. In ce-l priveste pe prietenul pe care-l astepti, un adolescent de 17-18 ani nu poate sa suplineasca foamea ta de afectiune, el nu poate sa fie si mama si tatal care tie ti-au lipsit. Indragosteste-te, dar nu cere atat de mult. La varsta asta, baietii simt ei nevoia sa fie iubiti. Sunt mult mai imaturi decat fetele. Mult mai tulburi si nedecisi. Nu le cere ceea ce nu pot sa dea. Prietenul pe care-l astepti trebuie sa mai creasca, cel putin doi-trei ani. Si tu la fel. Pana atunci, uita-te cat mai mult in oglinda, bucura-te ca esti frumoasa si inteligenta si concentreaza-ti atentia pe idealul tau profesional. Crede-ma: o meserie facuta cu pasiune e cel mai bun antidot impotriva singuratatii. Si Dumnezeu! Dar pe El, oamenii il descopera mai tarziu si mai greu. Iti multumesc pentru scrisoarea ta atat de sincera si de frumoasa, si-n care, pe alocuri, m-am regasit.