ADRIANA BITTEL
"Cred ca melancolia autumnala e o tristete de lux"
Cred ca un om cu obligatii si responsabilitati, cu viata ritmata de "munci si zile", nu prea aluneca in reverii melancolice, fiindca simtul datoriei e un antiderapant eficace, te tine cu picioarele pe pamant. Taranii, de pilda, nu cunosc aceste stari maladive, motivele lor de tristete nu sunt atat de inefabile. Melancolia este pentru cei care au timp de stat degeaba, pentru singuratici si egoisti. Sigur ca suntem dependenti de lumina, ca zilele scurte si mohorate, vantul inghetat, lipsa culorilor naturii ne influenteaza dispozitia, dar cand esti preocupat de cei care depind, intr-un fel sau altul, de tine si de munca ta, cu atat mai mult te mobilizezi impotriva impulsului depresiv. Chiar daca trezitul pe intuneric, ploile monotone, disconfortul frigului nu-ti dau tocmai o buna dispozitie, prioritatile nu tin cont de vreme, ci de vremurile la care esti nevoit sa te adaptezi, mobilizandu-ti toata energia. Oamenilor le place grozav sa se planga mereu. Vara - de canicula, iarna - de frig, de zapada, de alunecus. Buletinul meteo e un subiect comun si etern de nemultumiri impartasite, uitandu-se un lucru esential: sa-ti fie frig sau cald, sa dardai sau sa nadusesti, sa umbli prin zloata sau arsita inseamna sa fii viu. O sa vina si momentul cand nu ne va mai fi nicicum. Nimeni nu e scutit de asta. Abia din perspectiva sfarsitului capeti intelepciunea de a te bucura de fiecare zi, de fiecare anotimp, chiar si de melancolia toamnei, cu gustul ei de descompunere in vederea renasterii, peste doar cateva luni.
Si apoi, chiar melancolia sfarsitului de toamna are dulceata ei, ca o suferinta din dragoste, ca o tanjire a sufletului, ca o promisiune iluzorie de fericire. Ea ne face sa coboram mai adanc in noi insine, acolo unde rezoneaza muzica si poezia, spre miezul de amintiri si sperante al unui timp regasit.
OTILIA TEPOSU
"Doua toamne"
Trebuie sa va spun de la inceput ca eu traiesc doua toamne. Una, prima, care e doar un fel de vara mai coapta, mai matura, mai obosita un pic, dar de o frumusete aparte, care se intinde pana pe la mijlocul lunii octombrie, de obicei. Uneori mai este inca destul soare si vreme buna, cat sa nu-ti para foarte rau de vara care tocmai a trecut. Schimbarea lina a anotimpurilor, lumina aceea aurie care se lasa peste lumea intreaga ca un clopot protector, bogatia de culori grele, de catifele orientale, multimea de fructe si legume, mirosurile si parfumurile care sunt parca mai iuti si mai puternice, toate acestea fac parte din toamna aceea care ma farmeca si-mi place. E toamna care predispune la melancolii creatoare. Si-atunci incerci, si chiar simti ca-ti cresc aripi cu care poti, daca-ti pui mintea, sa treci peste cealalta toamna, a doua, aceea cenusie, cu frig si ploi reci, cu ceata si noroaie, cu oameni zgribuliti, luati parca intotdeauna pe nepregatite. Nu mi-a placut niciodata aceasta a doua toamna. As da orice ca sa pot trece peste luna noiembrie, care mi se pare cea mai grea din tot anul si nesfarsit de lunga. Noiembrie este luna in care mi-e intotdeauna frig, chiar daca as sta langa o soba in care duduie un foc urias. Melancolia din aceasta parte a toamnei este mai degraba tristete si predispune la insingurare. E perioada in care refuz sau aman cat pot orice intalnire. Perioada in care, uneori, e-atat de greu, incat simt cum ma invaluie o platosa din solzi uriasi, o carapace tare, care parca creste zilnic din carnea mea.