Imi place sa cred ca visul nu este asa, un fel de hoinareala metafizica nocturna, in urma careia ramai cu niste imagini bizare, cu temeri, cu sperante. Consider ca este o stare de agregare a energiilor nevazute din noi, inca necontrolata stiintific, dar care ne aduna pe toti intr-un creuzet, dincolo de timp si de spatiu, supunandu-ne transfigurarilor specifice unei alchimii a spiritelor si a instinctelor, deopotriva. Iar daca, din acest potir al miracolelor, Marele Alchimist ne-a scos si ne-a asezat pe fiecare sa umplem un anumit "gol", trebuie sa fim siguri ca nu a facut-o intamplator.
De ce am ales sa vorbesc despre un asemenea subiect, aici? Pentru ca noi, oamenii, visam mult mai mult decat ne inchipuim si o facem mai cu seama atunci cand ne aflam in stare de veghe. In clipa pe care o numim prezent, eu visez, iar tu - cititorul acestor randuri - imi visezi visul in felul tau. Dar nu vreau sa ma aventurez prea departe pe aceste nisipuri miscatoare, unde psihanalistii si vrajitoarele par a fi suverani...
De fapt, voiam sa-ti spun ca am invatat sa visez "cum se cuvine" la Parscov - satul buzoian al marelui Vasile Voiculescu, incarcat de o magie greu de cuprins in vorbe omenesti, unde m-am nascut candva si eu - adica locul pe care intotdeauna il voi numi ACASA, acum si pururea si-n arderea-arderilor din clipa Trecerii. I-as putea evoca, in primul rand (si pe merit), pe parinti, "casa veche" si "casa noua", potecile spre padure, scoala, prietenii, primele iubiri si primele deziluzii - elemente mai mult decat suficiente, in bogatia lor nemasurata, pentru a realiza crochiul unei copilarii cu plete de aur, ochi de senin si cirese la urechi. Dar o sa va spun altceva. O intamplare poate putin bizara, poate putin semnificativa pentru altii, oricum, insolita si ramasa astfel in mine, ca un jalon al copilariei. Acea copilarie - ehei, de demult! - care parca n-a fost a mea, dar de care nu ma voi desparti nici in somnul cel fara de vise.
Sa fi avut vreo 6 ani, mutat de curand cu familia in "casa noua", cladita de parinti, cum se spune, pornind de la lingura si furculita. Dincolo, in "casa veche", cea a primei mele copilarii, locuia un vestit tigan lautar, insa mai mereu plecat sa cante pe la nunti si botezuri, pe Valea Buzaului. Intr-o vreme, prin gradina noastra isi facuse carare un catelandru in care am gasit tovaras de joaca, pentru cateva zeci de minute pe zi. Cand ai mei erau plecati la fabrica din sat, la serviciu, iar sora-mea trebuia sa-si faca lectiile, recunosc ca sterpeleam cate un coltuc de paine si, urmand cararea croita prin balarii, ma duceam sa hranesc amicul patruped, lasat uneori zile intregi sa-si vada singur de viata. Si, intr-o zi, am fost oprit la un colt al "casei vechi" de o melodie ce mi s-a parut dumnezeiasca. Nu stiu ce sa spun si ce intelegea copilul din mine, ascultand acea tanguire prelunga, fara vorbe, dar ceva scurma adanc, din adanc, in sufletul meu. Va va parea poate ciudat sa aflati ca era vorba despre "Balada" lui Ciprian Porumbescu, pe care o canta - nu, nu la vioara, ci la... acordeon - un tiganus de vreo 15-16 ani, cocosat.
Era singur. Imi amintesc ca m-am apropiat fara sa-i adresez vreun cuvant si am stat cu ochii pe el, fascinat, pana cand a terminat. Atunci m-a privit si el si mi-a zambit (sunt convins, azi, ca stia ca ma aflu acolo), dar avea un zambet trist, tinea in el o suferinta la fel ca aceea pe care o ghiceam in cantec. M-a intrebat daca mi-a placut, i-am facut semn din cap ca da, mi-a placut mult, si el a inceput din nou sa-si plimbe degetele pe clapele acordeonului, asupra caruia destinul si nevoia il aplecasera, ca si cum ar fi trebuit astfel sa poarte povara unor pacate nestiute. Am revenit de atunci deseori la "casa veche" si, de fiecare data, baiatul cocosat imi canta "Balada" si-mi zambea trist, in vreme ce eu il priveam tacut si fascinat, insa nestiind ce puteam sa fac mai mult. Intr-o zi, nu l-am mai gasit, catelandrul a disparut si el si n-am stiut sa-ntreb (Pe cine? De ce? - aveam doar vreo 6 ani) nici macar cum se numea...
A fost un vis? Poate ca da, desi stiu ca acele intamplari chiar le-am trait. Totusi, zic din nou: poate ca da, a fost un fel de vis-realitate, pentru ca ma intorc uneori la el si el ma primeste cu multa lumina si iubire, la fel cum satul acesta cu nume ciudat si casa parinteasca si toti ai mei m-au primit intotdeauna, ca si cand ar fi vestit taierea vitelului cel gras, pentru fiul ratacitor. De mai multi ani, cand revin de prin lume acasa, ma insoteste Teodor-Nicolae (fiul meu, Nicolae al patrulea ii zic, fiindca am pastrat in familie, timp de mai multe generatii, acest nume). L-am luat cateodata cu mine spre padure, sa-i arat locuri dragi mie, locuri pline de istorie si de taine - gorganele, "Comoara Manciului", stejarul batran de la locul numit "La icoana". M-am bucurat in sinea mea ca, dupa atata vreme, cararile astupate de frunze ale padurii nu mi-au fost straine si ca am regasit pe ele o parte din hoinarelile de odinioara.
Stejarul batran insa nu mai era. Pe locul lui, o buturuga uriasa, plina de aschii, ramasese ca semn ca falnicul arbore se luptase mult sa fie lasat in viata. Nu stiu cine si de ce l-a rapus - pesemne ca volumul lui strict fizic insemna o suma de bani bunicica -, dar mi s-a parut o crima. Candva, demult, intre ramurile sale statuse, prinsa in cuie groase de fier, o icoana. Poate ca asemenea "schimbari de peisaj", care pe cei mai multi nu-i ating cu nimic, reprezinta, totusi, simboluri ale vremurilor si ale lumilor in care ne-a fost dat sa traim. Dar e un univers unic, la care nu as renunta nicicum, pentru ca vechiul dicton "Ubi bene, ibi patria" - in fond, o deviza de mercenariat - ar trebui reformulat, pentru sufletul nostru de-acum si de peste un mileniu: "Unde este iubire si este lumina, acolo este acasa".
...Am luat cateva aschii din trunchiul retezat al batranului stejar si le tin intre lucrurile cele mai dragi mie. Cateodata, cand vartejul zilelor imi acorda ragaz, le mangai cu privirea si ma intorc aici, acasa. In vis, desigur!
Pacatul unui copil
Unii, desigur, ma vor condamna pentru indrazneala de a atribui unui copil ideea de pacat. Dar acel copil am fost eu. Am descoperit ca lumea povestilor nu e ceea ce crezusem, intr-o noapte de iarna adevarata, cu troiene si fulgi mari de zapada, cand toti ai mei, impreuna cu prieteni de familie, se pregateau de trecerea intr-un nou an, plini de buna-dispozitie. N-am inteles niciodata cum s-a intamplat, dar dintr-o data, am stiut ca Mos Craciun si toate personajele din basme sunt naluci cu trupuri de fum. Aveam vreo sase-sapte ani si, privind afara la ninsoarea de vis, am izbucnit intr-un plans de neoprit. Tin minte ca mama, ingrijorata, a vrut sa stie ce e cu mine, iar eu, nu stiu de ce, foarte rusinat de gandurile mele, am mintit-o, invocand o cearta imaginara cu Lia, sora mea mai mare. Cum sa-i spun ca plang pentru ca Mos Craciun nu exista? In clipa aceea, da, consider si azi ca am pacatuit. Numai ca greseala de atunci m-a dus mai tarziu pe alte cai inselatoare, cand ratiunea nu mai voia sa se supuna fanteziilor copilaresti de odinioara, considerand ca povestirile din carti nu sunt altceva decat pacaleli... Era vremea cand l-am descoperit pe Vasile Voiculescu, in satul caruia m-am nascut si eu, insa la distanta de multi ani, cand viata lui deja se pregatea pe tacute sa intre intr-o alta dimensiune.
Felina uriasa, blanda si lenesa, satul Parscov se rasfira peste dealurile Buzaului peste paduri, ape si stanci golase, din al caror varf taios poti vedea intinderi nesfarsite din lumea pamanteasca. Candva, desisul codrilor se va fi aplecat cu indrazneala deasupra undelor sarate ale Balanesei, paraul ce spinteca-n doua satul, limpede si firav la vreme de seceta, dar aprig si distrugator, de indata ce zagazurile cerului se rup peste muntii inalti de la orizontul dinspre miazanoapte. Chiar Voiculescu evoca, in versuri grele de o iubire adunata parca din sufletele unui intreg sir de generatii trecute, pasnica invecinare a casei parintesti, aflate pe malul garlei, cu o margine de padure, unde "chiaburele albine" isi aflau spatiu nesfarsit pentru raidurile lor dulci. Era atunci - odata ca niciodata - o vreme cuibarita inca in nisipul unei clepsidre arhaice, susurand vorbe tainice despre taramuri magice, solomonari, eresuri, animale mitice si locuri fabuloase, ce numai in mintea curata a unui copil pot incapea in toata splendoarea lor fascinanta. Pana cand timpul s-a ridicat degraba dintre oameni, ca manat de amenintarea unor furtuni nemaivazute, si fraiele lumii n-au mai putut fi strunite, lasand sa se pravale in uitare amintirile molcome de demult. Tacuta si infranta, oastea codrilor s-a retras pe un varf de deal, unde cerul incearca zadarnic sa mai sarute pamantul, iar oamenii s-au lasat prinsi in panza de paianjen a unui inselator joc de lumini si umbre, inrobiti mirajului de a cladi vatra noua pe temelii de fum, lasand in paragina vechiul "ostrov de cuiburi".
Dupa ce l-am descoperit de unul singur pe povestitorul Vasile Voiculescu, pe chipul caruia imi staruia deseori privirea, vrajita si totodata intrigata de aura lui de schimnic, am inceput sa-i devorez gandurile brodate in carti. Am crezut mai intai ca nu fac altceva decat sa ma scufund intr-o lume inchipuita, ce va fi vietuit la inceputurile ei doar in mintea scriitorului-mag. Apoi, treptat, am descoperit ceea ce pentru copilul care inca eram parea de necrezut: totul, de la chipurile simple zugravite in vorbe indelung cioplite in cremene, pana la intamplarile desprinse din vremurile mitice, era real! Si, an dupa an, drumurile de rataciri adolescentine prin aceleasi locuri calcate candva de scriitor mi-au dezvaluit crampeie din acel trup etern al Parscovului, pe care pana si el le credea acoperite de colbul uitarii. Erau acolo toti: si solomonarul culegator de ploi dintre gheare de balauri ceresti, si duhul drumetului ucis, intrupat in pasare de seara, si orbul Zahei, cel cu lumea ascunsa indaratul ochilor stinsi, si ruinele schitului blestemat ori dangatul indepartat de clopot, din manastirea de peste deal...
Astazi, ma invinovatesc ca trec tot mai rar prin satul meu natal, Parscov. Al nostru, de fapt... De mult nu se mai aude dangatul dumnezeiesc al clopotelor nevazute, de dincolo de deal. Casele seculare, cu prispa de lemn si beci racoros de piatra, s-au surpat, parasite; povestile cu mosul vrajitor, priceput sa adune aurul apelor in blanuri de oaie, au fost uitate, iar umbra pasarii crepusculului s-a topit in intuneric. Casa parinteasca, recladita dupa un model neinteles de schimbat, contempla parca intristata viermuiala pestrita a targului saptamanal, in urma caruia ramane o paragina mai dureroasa decat cea mai cumplita boala, iar putin mai departe, prundul garlei, acum napadit de gunoaie, nu mai pastreaza nici macar amintirea corturilor negre ale tiganilor nomazi, pe care Voiculescu i-a cunoscut si pe care odinioara i-am contemplat si eu, din departare. Va vorbesc despre o lume ce pare sa fi murit, si la capataiul careia nimeni n-a ridicat cruce de lemn ori de piatra. Dar nu este asa: ea se afla acolo, poate ascunsa intr-un crang de rachita, ori in barlog de salbaticiune, ori doar acoperita de nisipul clepsidrei. O poti descoperi oricand si ea chiar asta asteapta. Atata doar: inchide ochii si viseaza-mi visul in gand!
ADRIAN-NICOLAE POPESCU