- Te afli intr-un moment fericit pentru cariera ta cinematografica: o interpretezi pentru marele ecran pe Regina Maria a Romaniei, intr-un film regizat de Sergiu Nicolaescu. Cum ai reusit sa obtii rolul? Am inteles ca ai avut concurente redutabile.
- Asa e. Numai ca eu am aflat despre asta abia dupa ce am ajuns la probe. Nici nu m-am dus la casting. Totul a venit pe neasteptate. Eram in oras cu sotul meu, si urma sa luam copiii de la gradinita, am primit un telefon de la domnul Nicolaescu, care ne-a invitat sa-i facem o vizita. Ne-am dus, ne-am asezat la taclale si, in mod cu totul bizar, d-l Nicolaescu intrerupea dialogul, punandu-ma sa-i arat profilul, cand pe cel stang, cand pe cel drept. Abia dupa asta am primit explicatia reala a invitatiei: domnul Nicolaescu voia sa ma testeze pentru rolul Reginei Maria. Normal ca am zis: "Sigur, incerc", si m-am dus la machiat, la coafat, mi-am pus coroana si m-am prezentat inapoi. Mi s-au pus in fata cateva fotografii cu Regina Maria si domnul Nicolaescu mi-a spus: "Nu trebuie sa faci nimic altceva decat sa surprinzi cat mai fidel expresia Reginei Maria". Si asta am incercat sa fac. Nu s-au dat decat probe foto, fiindca pentru domnul Nicolaescu cea mai importanta era expresia. Am facut pozele, apoi dansul a coborat cu echipa intr-o alta incapere, unde au incarcat fotografiile pe un calculator. S-au uitat la ele si la un moment dat l-am auzit, ca prin vis, zicand: "Asta e!". Nu-mi venea sa cred ca poate sa fie adevarat. De altfel, cand mi s-a spus "verde-n fata", a fost un soc pentru mine. M-am emotionat teribil. Insa a trebuit sa-mi revin si sa intru in priza rapid: castingul l-am dat joi seara, a doua zi am si mers la proba de costume, iar duminica am plecat la Peles, pentru prima zi de filmare.
- Deci, timpul de pregatire al rolului a fost foarte scurt.
- Da. Sunt prima care recunosc ca n-am avut timp sa ma pregatesc temeinic pentru rol, sa fac documentare. Am plecat la drum cu ceea ce stiam din scoala si cu informatiile pe care am mai reusit sa le culeg de pe Internet. In rest, toata constructia personajului s-a bazat pe ceea ce am prins la fata locului - la Peles si la Pelisor - si din explicatiile domnului Nicolaescu. Am vrut sa-mi cumpar de la Sinaia carti legate de perioada surprinsa de film - perioada in care Maria a fost principesa, deci pana la moartea lui Carol I, atunci cand ea devine Regina Romaniei -, insa n-am gasit decat scrieri legate de epoca ulterioara. Si acelea, greu de procurat. Ceea ce ma face sa cred ca exista un interes foarte mare pentru acest personaj istoric.
- Regina Maria este una din figurile marcante din istoria moderna a Romaniei. Englezoaica de origine, nepoata a reginei Victoria si a Tarului Alexandru al II-lea al Rusiei, a fost o femeie frumoasa, inteligenta, activa, cu o personalitate puternica si independenta si, nu in ultimul rand, a fost o patrioata adevarata. A fost greu sa incarnezi un astfel de caracter?
- Cu siguranta, orice personaj istoric e foarte greu de interpretat. Dar cu-atat mai mult un caracter atat de puternic si de special cum a fost Regina Maria. Si asta, mai ales in conditiile in care eu nu seman deloc cu ea. In sensul ca eu nu as fi fost in stare sa-i spun copilului meu: "Du-te si mai bine mori de glont dusman, decat sa stai acasa". Eu sunt romanca get-beget si ma consider si patrioata, dar nu pana la un asemenea nivel. N-as fi in stare sa dau dovada de atat altruism. E un sentiment covarsitor. Pe parcursul filmarilor, i-am cercetat personalitatea cat am putut mai mult si am aflat o serie intreaga de detalii surprinzatoare. De pilda, ca era si o pictorita cu har si ca adora Orientul (asta se vede si din felul in care a decorat Pelisorul). Apoi, m-am straduit sa aflu amanunte din astea, care-l ajuta pe actor: atitudine, tinuta, fel de a vorbi... Domnul Nicolaescu m-a sustinut aici foarte mult. A fost principala mea sursa de informatii. In plus, ceea ce m-a ajutat, dar m-a si incurcat putin, a fost machiajul. Pentru ca am avut un machiaj foarte elaborat. Mi s-a schimbat fizionomia in mod sesizabil. Pornind de la sprancene, pentru ca Regina Maria avea niste sprancene deosebite. Celebrele ei sprancene! Care mie mi-au fost desenate, si-atunci erau destul de dificil de controlat. Mi-ar fi trebuit mai mult timp in care sa port acest machiaj si sa-l studiez in oglinda, in asa fel incat sa gasesc exact nuantele. Situatia a fost salvata, din nou, de domnul Nicolaescu, care mi-a spus exact cum si cat sa zambesc, cat sa ridic din sprancene sau cat sa le incrunt. Din acest motiv, la filmari, am stat destul de mult in tensiune. Apoi, pentru mine, filmul asta a fost si o scoala extraordinara din punctul de vedere al stilului de filmare. S-a lucrat in regim de film artistic. Or, noi, astia mai mici, care n-am apucat sa facem filme cum se faceau candva, cu o camera care se muta din loc in loc, cu unghi subiectiv si asa mai departe, avem ce invata dintr-o astfel de experienta. Fiindca noi lucram mai mult in televiziuni, unde suntem obisnuiti cu trei camere care trag simultan si cu regimul de banda rulanta. La un film artistic, situatia sta altfel: filmarile dureaza mult mai mult, oboseala e mai mare, nu stii niciodata cand termini o secventa, pentru ca intotdeauna mai apare cate-un unghi... Si ca sa fiu sincera, marturisesc ca am avut si emotii uriase legate de personaj, in sensul ca una e sa te plimbi pe coridoarele Pelesului in jeansi, ca turist, si alta e sa te preumbli in rochii lungi, asemenea unei Regine. Dintr-o data se schimba atmosfera si totul capata o alta greutate. Noroc c-am fost nevoita sa uit si de tensiune si de emotii, fiindca trebuia sa ma concentrez pe lucru: n-a fost timp nici de haiosenii, nici de farse, nici de bancuri. Toti am tras tare.
- Pana la urma, crezi ca ai scos-o la capat, ai reusit sa te achiti de datoria acestui rol atat de important?
- Eu zic ca da. Mai ales ca in cinci din cele sase zile de filmare ale mele, domnul Nicolaescu m-a strigat Maria si abia in ultima zi, in sfarsit, mi-a spus Andreea si m-a gratulat cu un "Foarte bine". Nici daca luam Oscarul n-as fi fost atat de multumita! Pentru ca domnul Nicolaescu nu e genul de regizor care-si complimenteaza gratuit actorii. Privind retrospectiv, mi-ar fi placut, totusi, ca rolul meu sa fi fost de o mai mare intindere. Ca sa pot sa ma desfasor. In prima zi ti-e frica si ai senzatia ca fiecare pas pe care-l faci e gresit. N-ai frisonul ala care-ti spune: "Hai, ca mi-a iesit!". De-a doua zi abia incepi sa te mai relaxezi, sa intri in stilul de filmare si-ncepi sa dai din tine. De-asta spun ca mi-ar fi placut sa fie rolul de mai mare intindere: cand m-am ambalat si eu, in adevaratul sens al cuvantului, s-a terminat. ( rade )
- In cariera ta de pana acum, rolul acesta este un varf profesional?
- Cu siguranta! Nu stiu ce-ar putea sa fie mai sus. Sper, din suflet, ca in urma lui regizorii sa capete mai multa incredere in mine. Uneori am senzatia ca s-au format asa, niste grupuri, in care nu poti sa mai patrunzi, orice-ai face. De pilda, am fost colega cu Radu Muntean. Colegi de scoala generala, de liceu si de facultate. Si cand ne-am intalnit o data, i-am zis: "Ia-ma si pe mine in filmele tale". La care el mi-a raspuns: "Ma, pai tu nu esti fata de-asta, de cartier, de care am eu in filme. Tu esti o doamna!". Abia am scapat, cu chiu cu vai, de eticheta de ingenua, ca acum vad ca m-am procopsit cu asta, de doamna. Si stii cat de mult mi-as dori sa fac si altceva in afara de drama, de ingenue si de doamne?! Uite, am jucat in "Vocea Inimii", la Antena 1 - o telenovela, o drama. Mie mi-e usor sa fac drama. Acum am fost chemata la "Nimeni nu-i perfect", la Prima TV - un sitcom. Ii multumesc lui Razvan Savescu ca mi-a acordat incredere si ca mi-a oferit una din rarele sanse de a demonstra ca pot sa fac si alt gen de roluri, altceva decat cele din telenovele, unde plang si ma dau cu capul de pereti. Realmente, daca lumea ar avea mai multa incredere in mine, cred c-as putea sa arat si eu mai mult.
- Regreti, cumva, ca te-ai apucat de actorie?
- Nu. Cred ca asta mi-a fost destinul. Parintii mei au fost amandoi actori. Tata la Piatra Neamt, mama la Timisoara. Pentru mine, actoria n-a existat ca optiune, pana la terminarea liceului. Si chiar si atunci, eram decisa sa dau la Limbi Straine. Numai ca intamplarea a facut ca in '89, cand am terminat eu liceul, la sectia de italiana sa nu se scoata nici un loc la concurs. Cum nu voiam sa stau un an pe bara, i-am zis tatei, mai mult in gluma: "Tata, stii, m-am gandit sa dau la Teatru". Raspunsul lui m-a interzis: "Da? Sa stii ca si eu m-am gandit." A fost o surpriza uriasa, fiindca pana atunci tata nu facuse decat sa-mi repete tot timpul ca: "Daca te prind ca dai la Teatru, iti rup picioarele". Ei, m-am intalnit cu cineva care mi-a creionat un repertoriu si gata! Asta a fost toata pregatirea mea. Plus romana, care era materie de examen, si unde, intr-adevar, eram toba de carte, ca de romana aveam nevoie si la Limbi Straine. Am dat examenul si-am intrat din prima. Desi locuri au fost foarte putine. Cred ca vreo patru. Si-apoi, am prins drag de actorie. De-aia zic ca probabil asta a fost destinul meu.
- Un destin fericit, care nu numai ca te-a facut actrita, dar ti-ai scos in cale si un sot actor: Cristian Sofron.
- Da, m-am maritat cu un actor pe care il iubesc foarte mult, desi el nu crede. (rade) Am jucat amandoi in spectacolul "Cerere in casatorie". Probabil ca mi-a placut prea tare cum imi statea cu rochia de mireasa din piesa.
- Mariajele cu actori si actrite nu sunt prea usor de indurat. Mereu plecati in turneu, mereu indragostiti pe scena si-n filme de altcineva, actorii par sortiti sa se casatoreasca intre ei, ca sa aiba liniste in viata...
- Sa stii ca nici mie nu mi-ar fi usor sa-mi vad sotul in bratele unei alte femei, chiar si pe o scena de teatru sau intr-un film. Si actorii sunt oameni ca toti oamenii: au suflet, sufera, sunt gelosi... Din fericire, nici Cristian n-are inima de piatra si mi-a spus deschis ca nici lui nu i-ar pica bine sa ma vada in astfel de ipostaze. Asa ca amandoi avem grija ce si cum jucam. Eu stipulez mereu in contracte: nu fac asta, asta si asta. Poate tine si de educatia pe care amandoi am primit-o de-acasa. Nici unul, nici celalalt, n-am fost si nu suntem genul libertin. Ne vedem de ale noastre, de familie. Eu, cand termin treaba la teatru sau prin televiziuni, nu ies cu fetele in haladuieli, la cafele. Abia astept sa ajung acasa, la copii si la Cristian. Sara implineste cinci ani si Luca trei ani. Sunt foarte atasata de notiunea de familie, de camin, sunt o mama super-protectoare. Probabil si pentru ca n-am crescut alaturi de parinti. Si-atunci, visul meu de copil asta a fost: sa-i am pe mama si pe tata cu mine, ei sa ma duca la scoala, ei sa ma duca la muzica, ei sa-mi faca masaj la maini, cand am auditii la pian... Cred ca de-asta am devenit o mama asa de "disperata". Dar revenind la ideea de cuplu: mie mi-e bine cu un actor. Dar cred ca e o chestiune de potriveala personala si mai putin de ceva legat de meseria noastra. Noi doi ne-am inteles bine intotdeauna, ne-am si ajutat, ne-am si sfatuit... deci, am facut ceea ce face orice om intr-o casatorie normala, n-am trait mai altfel, numai pentru ca suntem actori. Perceptia asta ca actorii au o viata mai boema, mai libertina, nu cred ca este intemeiata. Aparentele inseala. In teatru exista o multime de cupluri perfecte, care rezista alaturi de o viata. Frivolitatea tine de fire, nu de meserie. Boem si libertin poate sa fie si actorul, si profesorul, si oricine. E o alegere personala.
- Si daca o sa te trezesti, la un moment dat, ca Sara sau Luca te anunta ca vor sa dea la actorie? O sa le faci o surpriza placuta, asa cum ti-a facut tatal tau, sau o sa te opui cu disperare?
- Eu sper din suflet ca pana cand copiii mei vor ajunge sa-si aleaga profesia, lumea asta a teatrului o sa se mai lumineze. Dar oricum, de-a curmezisul n-o sa ne punem, nici eu, si nici Cristian. Fiindca noi am convenit ca important e ca fiecare dintre ei sa faca exact ce-si doreste. Ca sa le fie drumul cat mai lin si mai placut. E adevarat ca in teatru, cel putin deocamdata, salariile sunt mici si e imposibil sa intretii o familie doar dintr-un astfel de venit fix, dar daca asta o sa fie ce-or sa-si doreasca copiii, noi tot n-o sa ne impotrivim.
- Viata de familie iti mai ingaduie si altfel de planuri?
- In general, am ajuns in acel punct al vietii in care nu-mi mai fac planuri mari si incerc sa traiesc clipa. Inclusiv in ceea ce priveste profesia. Nu ma mai gandesc "Mama, ce-as vrea sa joc... " nu stiu ce. Am depasit etapa asta a visarilor. Sau, mai degraba, viata m-a obligat s-o depasesc. Cand vezi in ce furtuna traiesti la modul cotidian, ca nici nu mai stii daca ajungi sanatos acasa, iti spui ca e mai bine sa te bucuri de ceea ce ai in fiecare zi. Sigur, acum sa nu se inteleaga ca sunt o depresiva. Sper din tot sufletul ca vor veni si peste mine roluri multe, de actrita matura, roluri variate ca gen, roluri complexe si ample. Am inca pofta sa ma "lupt" cu personajele, sa le scormonesc pana in ultimul cotlon si sa le reconstruiesc. Inca nu mi-am pierdut de tot efervescenta si entuziasmul tineretii. Sper... Si pana atunci, ma bucur de rolurile din serialele de televiziune si de cele de la teatrul Nottara, din "Titanic Vals" (suntem la a saptea stagiune) si din "Retro" (cu care am avut premiera in stagiunea trecuta, deci e inca un spectacol proaspat). Mi-s tare dragi rolurile astea doua. Cu atat mai mult cu cat din distributie face parte si sotul meu, deci tot in familie "valsam".