Se implinesc trei ani de cand am trecut printr-o ciudata suferinta. Am fost la un mic pas de moarte. M-a apucat asa, dintr-o data, la masa, intr-o zi de vineri. Senzatia a fost de inec. Am crezut ca o coaja de rosie s-a lipit pe orificiul caii aerului. Cu ajutorul unei doamne de la Bucuresti, venita la casa ei de la tara, si cu ajutorul sotului meu, am ajuns la Spitalul din Valenii de Munte, apoi la Spitalul Boldescu din Ploiesti. Mi-am lasat mama si copiii plangand la poarta si nu pot sa va explic ce am simtit, gandindu-ma ca-i vad pentru ultima data. I-am speriat pe toti cei din jurul meu: familia, medicul de familie, chiar si pe deosebitul parinte Sofronie de la Crasna, duhovnicul meu, pentru ca aveam fata schimbata inspre negru. Inainte sa mi se declanseze aceasta stare de rau, am avut unele simptome (cu cateva saptamani inainte) care s-au manifestat destul de ciudat; prin amortirea corpului, incepand de la picioare, pana in varful capului. Chiar si fata, nasul, limba imi amorteau. Chiar si dintii. Uneori, simteam cum se plimba ceva pe coloana vertebrala.
Asa am dus-o o perioada de timp: noaptea ma lua Salvarea, iar dimineata ma intorceam acasa. Am facut tot felul de teste si analize si toate au iesit bine, ceea ce l-a facut pe un asistent de la spital sa ma indemne sa o iau si pe calea bisericii, pentru ca ar fi fost posibil sa mi se fi facut ceva rau de catre cineva care ma dusmanea. Parintele Sofronie nu mi-a dat voie sa cred acest lucru. Dupa cum spune, unui om cu adevarat credincios nu i se pot intampla lucruri de felul acesta, nu se leaga de el farmecele. Am ajuns chiar si la psihiatru, unde am fost certata ca sunt inconstienta daca inca mai alaptez copilul (fetita mea cea mica are noua luni), cand un prunc se alapteaza doar pana la 6 luni... M-am conformat ordonantei, spre disperarea copilei, care de dorul laptelui matern a facut febra, noaptea ofta in somn si tremura.
Pe mine m-a luat un frate la el acasa, ca sa am linistea necesara sa ma refac, dar gandul meu era tot la copii. Criza cea mare am facut-o intr-o seara, cand gustand dintr-o felie de mar, starile acelea de inec insuportabile au revenit. Dureri cumplite imi strabateau tot corpul.
Atunci mi-am adus aminte de Sfantul Nectarie. Primisem acatistul de la o doamna asistenta care imi cunostea necazul, spunandu-mi ca Sfantul Nectarie e grabnic ajutator la boala. Durerile au tinut de la ora 7 seara pana dupa ora 24.00. Am citit plangand rugaciunile, alaturi de copiii mei, de mama si de sotul meu, care nu ma lasa sa ma opresc, obligandu-ma sa citesc pana la capat. Am promis atunci Sfantului ca ii voi da inelul meu de logodna si-i voi picta o icoana daca ma va ajuta sa scap de necaz. Aceasta promisiune am reinnoit-o intr-o seara cand am ramas acasa doar cu fetita cea mica si pe cand ceilalti erau la biserica. Mititica avea temperatura. Am zis: "Sfinte Nectarie, stiu ca e putin lucru, dar nu ne lasa sa ajungem la spital". In acea seara, am incercat sa ma odihnesc langa micuta mea, cu gandul sa nu adorm intr-atat, incat sa nu simt in caz ca i-ar creste temperatura. Si am adormit.
Visul
Se facea ca sunt intr-o bisericuta si aratam cuiva o icoana pictata de mine. Apoi am iesit in amvon; eram cu micuta Mihaela in brate si priveam icoanele. In stanga era icoana Mantuitorului, in dreapta icoana unui sfant (probabil a Sfantului Nectarie), iar deasupra usilor, o icoana mai mare a Maicii Domnului. Deodata s-au deschis usile si au aparut doi preoti: parintele meu de botez, cu un potir in mana, si alt parinte, mai carunt, cu un paharut plin cu miere aurie. Am crezut ca e vreo sarbatoare si au venit sa ne puna si noua potirul pe cap. Parintele cu paharutul a luat din miere pe deget si s-a indreptat spre fetita. Micuta a mancat cu pofta, parintele a zambit si a vorbit ceva cu ea. S-a apropiat apoi de mine, a luat din nou pe degetele sale din acea miere si mi-a oferit-o. Vedeam cum mierea se prelinge pe mana parintelui, dar nu stiam cum sa o primesc, si ca sa nu se risipeasca pe jos, am intins mana. In clipa aceea, mi-am adus aminte ca sunt bolnava si am dus mana la cap, cu gandul sa imi ung capul si fata cu miere. In acel moment, m-am trezit. Sotul meu, care tocmai se trezise si el, a fost foarte surprins sa ma vada zambind, dupa atatea zile de groaza. S-a inchinat. I-am povestit visul. Simteam o bucurie dulce in suflet. Sfantul Nectarie intervenise... De atunci, raul a disparut... Dar s-a mai petrecut o minune: propunandu-i d-lui director al Palatului Culturii din Ploiesti, Constantin Manolache, sa dam numele scolii din satul in care lucrez "Sfantul Nectarie", el a acceptat pe loc. Primaria, la fel. Acum, scoala noastra, venita in sprijinul copiilor talentati care nu au posibilitatea sa mearga la Ploiesti, poarta numele acestui mare sfant. Eu nu intru in clasa pana nu ma rog Sfantului Nectarie sa ma lumineze si sa ma invete exact ce trebuie sa fac, cum sa predau copiilor cu folos pictura.
Darurile sfintilor sunt adevarate comori. Dar ei tin cont de fagaduintele pe care le facem, fie ele oricat de mici. Nu ca ar avea nevoie de darurile noastre, dar tinandu-ne promisiunile, avem ocazia sa ne schimbam in bine, sa ne schimbam atitudini si comportamente... Cred ca un preot ar sti sa explice cu mult mai bine lucrurile acestea.
V-am povestit aceasta intamplare, in speranta de a veni in ajutorul unor persoane deznadajduite si spre cinstea sfantului acestuia vindecator, Sfantul Nectarie de la Eghina. Cu deosebit respect,
CAMELIA POPA (34 ani)