La inceput a fost un singur sat si o singura credinta - cea ortodoxa. Al doilea sat (cel nou) a aparut tarziu, in 1762, cand Maria Tereza i-a silit pe romani sa treaca la greco-catolici. In Sinca, langa Fagaras, doar patru familii au acceptat biserica unita. Restul satenilor au preferat sa plece in exod, pentru a nu-si trada credinta in care au fost botezati. Furisandu-se la adapostul intunericului, cu femeile si copiii aburcati in carute, sincanii au renuntat la tot si au pornit in cea mai scurta si dureroasa bejenie din cate se cunoaste - atat cat sa treaca o vale, o apa si un palc de padure.
Despartite de un singur deal, cele doua sate ardelene stau si acum certate, cu spatele intors cumva unul la altul. De o parte e Sinca Veche - vatra si matricea, locul primordial de pornire. De cealalta parte, linistita ca un cioban sprijinit in boata, sta Sinca Noua - locul odraslit, satul de-al doilea, ridicat acum 250 de ani, in jurul unei manastiri ortodoxe ascunse intr-o padure. Din sfasierea si amarul anului 1762 nu a mai ramas mare lucru - o prafuita amintire batraneasca, un regret nu tocmai clar dupa locul de obarsie si un clopot miraculos, despre care se spune ca alunga grabnic si salvator ploi furioase, vijelii, incendii si alte primejdii de moarte. Durerea oamenilor fugiti din sat s-a risipit de mult; a ramas undeva, departe, la vama nevazuta a dealului despartitor. Chiar daca se mai inteapa uneori, spunandu-si unii altora "mocani" sau "catanoi", supararea trebuie sa fi trecut de mult. A devenit istorie si mit, poveste numai buna de ascultat iarna, la gura sobei.
*
Orice inceput e monumental si grav. Scena despartirii unui sat de el insusi pare desprinsa cumva dintr-un film legendar, epopeic, cu mii de figuranti. Parca il si vezi. Asupra Sincai tacerea sta ca o lespede grea, de mormant. Dupa obiceiul lor ciobanesc, batranii si intreaga familie isi fac rugaciunea in casa, pe muchia patului si cu icoana alaturi, punandu-si ordine in ganduri si cugetand la bunul Dumnezeu, asa cum se cuvine inainte de a porni la orice drum important si plin de primejdii. In ulita, carele trase de boi asteapta randuite in liniste, alaturand de-a valma oameni, copii si animale de curte. Momentul plecarii e aproape. Nimeni nu se mai uita inapoi - la casa, la acareturi, la nucul din gradina. Privirea e atintita doar spre turla bisericii ce va fi parasita si, de acolo, mai sus, spre tronul Imparatiei ceresti - singura salvare. Cu prapurii si crucea dreptei credinte in frunte, oamenii s-au impartit deja in doua cete. Una e a femeilor care plang pe furis in basma; cealalta e a barbatilor tineri si vanjosi, ce poarta pe umeri corpul pantecos si alamit al clopotului, intr-o ciudata procesiune religioasa, pregatiti sa urce muchiile colturoase ale padurii si sa se abata oricat din drum, ca miraculosul lor clopot sa fie dus numai "pe uscat", fara sa traverseze (Doamne fereste) o apa sau un firicel de izvor, si astfel sa-si piarda tainuita sa putere asupra ploii, a norilor, a vijeliilor starnite din senin. In spate, cei trecuti la greco-catolici (Balan, Strambu, Neaga si Urs) privesc cu inima ranita, printre ulucile gardului. E un moment greu, apasator ca o pedeapsa. Au ramas doar ei si un sat fantomatic, golit brusc de viata. Au ramas doar ei, casele parasite si mortii din cimitir.
"Cu totii "ne-am spalat" in apa parintelui Arsenie Boca"
Aproape uitata, povestea Sincai doare si acum ca o rana indaratnica, greu de inchis. Tot Ardealul e plin de asemenea sate despartite religios, ce se ascund acum in toponime pereche: Ludsor, Crascior, Sercaita, Cisnadioara. Oricum ar fi, trecutul nu mai poate fi schimbat. Fara sa se mandreasca cu ce nu e al lor, sincanii "noi" nu-i judeca pe cei "vechi", ramasi dupa deal. Continua sa se tina cu dintii de dreapta lor credinta si sa mearga cuminti la bisericuta din lemn, unde pastreaza singura avere luata la plecare din satul vechi: clopotul alamit, harnic si miraculos, care pana acum i-a ferit de inundatii, furtuni si seceta, de paguba sau alte nenorociri.
Scara calugareasca
Sincanii nu au nevoie de atestari sau documente. Istoria e chiar satul in sine, clopotul, padurea lazuita de ciobani, cele doua vai pe care s-au asezat marile familii fondatoare (Itu si Flucus), cimitirul si bisericuta de pe locul vechii sihastrii monahale, ocolita ciudat si fara nici o explicatie de tunurile generalului Bucow. Spre ea au pornit cu sute de ani in urma sincanii. Scapata cu viata, ascunsa in adancul padurii, ii ajutase sa-si pastreze religia in care fusesera botezati. In jurul ei, satul cel nou a prins radacini si-a crescut mai puternic decat cel parasit... "Asa a fost voia lui Dumnezeu"...
Inflacarat parca de iuteala unui gand anume, parintele Sorin Suciu explica si lamureste intamplarile vechi. Se grabeste sa ne prezinte istoria locului, aratand cu degetul intins spre turla bisericutei de lemn, spre barnele rostuite dupa grosime, intrerupte doar de fereastra ingusta si alungita pana sub tavan, prin care monahii recluzi de altadata primeau hrana si apa de la satenii asezati in bordeie, imprejurul sfantului locas. Nimeni nu i-a vazut pe calugari vreodata, oamenii multumindu-se cu sfaturile si cantarile lor psaltice, strecurate pe sub usa de stejar, pana cand, intr-o singura noapte, cei patru sihastri au disparut, "s-au mutat cu credinta" si s-au retras in adancul padurii, deranjati ca li s-au stricat linistea si randuiala rugaciunii. Au disparut fara urma, ca un abur sau ca un vis frumos de vara, lasandu-le sincanilor, asa cum lasasera si ei, in marea lor bejenie de la 1762, toata agoniseala de-o viata: icoane si carti, odoare sfinte de argint si o scara calugareasca sapata de-a dreptul in trunchiul unui singur salcam secular, cu trepte mari, grosolane si abrupte - o scara materiala si simbolica totodata, in dreptul careia parintele Suciu se opreste si cugeta indelung, ori de cate ori il incearca necazul sau indoiala. E chiar urcusul intrupat al duhovniciei si al rabdarii. La capat, nevazut si totusi aievea, se prefigureaza rasplata si nadejdea.
Doi mari duhovnici au zabovit si s-au minunat in fata acestei scari, ce pare ca urca in cer: Teofil Paraianu de la Sambata si marele Arsenie Boca, sfantul fagarasenilor si protectorul sincanilor. De cate ori venea in Sinca Noua, parintele Arsenie statea numai in bisericuta. Acolo isi facea pravila calugareasca de drum, acolo discuta cu oamenii si isi cauta gandurile printre icoanele naive pictate pe sticla, repetand cu o bucurie usor uimita si plina de speranta, in stilul lui inconfundabil: "Fagarasenii mei... Poporul meu in picioare". Din toate amintirile si aparitiile in vis ale parintelui au ramas dragostea lui aspra si protectoare, promisiunea ca dupa moarte, din adancul rasturnat al norilor, va tine mereu satul sub binecuvantarea sa. Inca tanar, abia trecut de 30 de ani, parintele Suciu nu l-a vazut niciodata, dar l-a avut de duhovnic, prin chiar ucenicii lui. Nu-i stie nici chipul falnic de haiduc si nici vorbirea apasata, grea si rascolitoare, prin care iti citea toate pacatele si ascunzisurile inimii, dar stie ca, asemenea tuturor celor din sat, si el "s-a spalat in apa parintelui Arsenie Boca si acum sta sub obladuirea lui". Ca o agheasma sfintita, "apa" parintelui ramane vesnic curata, in timp ce cuvintele lui continua sa rasune la vreme de necaz si incercare, asemenea clopotului miraculos din turla. In 1762, cand si-au parasit satul de bastina, sincanii nu banuiau ca pribegia lor va mai dura cateva generatii, pana in ziua in care marele Arsenie va intra in biserica lor modesta si, incremenind in fata scarii taiate dintr-un singur bustean, va zice poporului ca o porunca: "Iata singura cale de a va mantui... Luati aminte. Nimeni nu urca la cer decat pieptis".
Crucile "fara zbor"
Istoria satului sta scrisa ciudat si aparte, cu altfel de litere, in icoane si lucruri, in mai toate ipostazele migalite ale lemnului: in sita solzoasa a casei, in usi si chenare, in crucile din cimitir - cruci superbe, nemaivazute in alte locuri, deosebit de simple si smerite, cu bratele aduse cumva spre sinele trupului, nedepasind niciodata latimea lemnului din care sunt facute.
Asemenea crucilor neavantate si "fara zbor" din cimitir, casa sincanului nu-si desface bratele, ci se restrange cumva in ea insasi, intr-un ghem oarecare de incaperi succesive, ce pornesc din cerdac, trec in tinda, apoi in celar, in odaia de dinainte si cunie, pentru a se opri la "casa mare", camera de primire si "coltul lui Dumnezeu", in care stau randuite icoana numelui si a sfantului familiei, candela mereu aprinsa si Maica Domnului, vesnic veghetoare. Pentru parintele Suciu, e un model de "casa crestina", un spatiu progresiv si spiritual, prin care iesim treptat din cele lumesti, pentru a regasi intr-un sfarsit chipul lui Hristos, duhul lui de pace. Invartosati in credinta, sincanii refuza sa plece din sat, rascolind precum altii drumurile Europei straine. Cum foarte frumos spune parintele, oamenii raman sa-si grijeasca viii si mortii, dintr-un motiv cuminte si sfant. "Un motiv personal, desenat in cercuri, precum varstele unui copac, alaturate puternic, de neclintit: eu, familia mea, satul meu, neamul si tara".
Desi venetic, venit de peste Olt, din Boholt, parintele Suciu a prins drag de sincani. Si acum se emotioneaza ca un copil cand ajunge in munte, la casa unui batran, si il gaseste cu cartea de rugaciuni in mana si cu fotografia lui Arsenie Boca pe masa, amintindu-si vorbele de foc ale marelui duhovnic: "Nu locul, ci credinta te mantuie. Nu-ti pune nadejdea in ziduri. Pentru tine, Ierusalimul poate fi si pomul din mijlocul gradinii". Batranii sunt cu adevarat formidabili. Aruncati pe dealuri, la mare distanta de centrul satului, bolnavi si betegi de picioare, sufera grozav daca intr-o duminica se intampla sa nu vina la biserica, cad pe ganduri si-si fac probleme din orice, intrebandu-l pe pa- rintele cu inocenta unui prunc nevinovat daca e pacat sa inveti pe de rost Psaltirea sau sa te rogi pe drum, vorbindu-i lui Dumnezeu de-a dreptul, asa cum iti vine, cu vorbele tale. In fiecare zi de sarbatoare, biserica e plina. Sincanenii si-au ridicat o biserica noua, frumoasa, de zid. Nu mai incapeau in bisericuta de lemn de pe deal, in care acum se aduna doar la cate o sarbatoare mare din calendar si la slujbele pentru mortii din cimitirul plin de cruci fara aripi. Daca ai sta la poarta de cu dimineata, privind atent si cu rabdare, ai observa ca ordinea sosirii oamenilor la slujba copiaza mereu aceeasi miscare - de la marginea satului spre centru, din departe spre aproape. Primii si cei mai harnici sunt cei indepartati, cei care vin de la 4-5 km distanta, peste vai si podete. Ultimii locuiesc chiar peste drum. Se scoala mai greu, lenevesc in pat si mereu ajung mai tarziu, facandu-l pe parintele sa cugete cu ingaduinta si putin umor: "Vina nu e a lor. Pricina o reprezinta turla bisericii. Se intampla ca turla sa fie prea inalta si astfel chemarea clopotului trece de fiecare data peste primul rand de case".
Oricum ar fi, sincanii raman foarte credinciosi. Oameni simpli, curati si fara ascunzisuri. Oameni pe care nu-i intorci pe degete, dupa cum vrei, dupa cum bate vantul. Odata au venit in Sinca niste americani baptisti. I-au imbiat pe sateni cu de toate. Au oferit case si terenuri. Au adus masini de cosit iarba si au inceput sa-i ajute pe tarani la munca campului. Nimeni nu i-a luat in seama. Nimeni nu si-a parasit religia, nici macar de forma, incat, dupa un timp, americanii au plecat dezamagiti si fara sa inteleaga ce se intampla, gasind o scuza oarecare, de moment: "Cu oamenii astia nu se poate discuta. Sunt indaratnici din cale-afara... Nu vor sa se mantuiasca".
*
De curand, Sinca Noua a trait un eveniment nemaiintalnit. Parintele Suciu, impreuna cu primarul Dumitru Flucus si alti cinci sateni, au mers la muntele Athos sa se roage pentru sincani, pentru binele si sporul comunei. Fara o pricina anume de necaz sau suparare, satenii au pus mana de la mana si au trimis o mica delegatie la Dumnezeu, in locul cel mai aspru si mai spornic rugaciunii.
Transfigurati de emotie, cei cinci au povestit satenilor toate cate le-au vazut in Athos, insistand mai ales pe intalnirea cu un sihastru roman, Iosif, fost aviator militar, care avea in chilia lui modesta doua lucruri: o icoana a Sfantului Ioan Iacob Hozevitul si, pe peretele opus, o tunica militara cu insemnele aviatiei pe ea, dimpreuna cu inscrisul unei interogari simple si fundamentale: "Esti pregatit pentru ultimul zbor?". Intrebat de un vecin daca s-ar mai intoarce in Athos, daca nu se gandeste sa ramana acolo pentru tot restul vietii, mos Tretiu Gheorghe (unul din cei cinci) a suras blajin si a raspuns cu raspunsul parintelui Arsenie Boca, al carui ucenic a fost: "Ce sa fac printre straini? De ce sa-mi caut ortodoxia in alta parte? Nu ca n-ai unde sa te duci (lumea e larga si incapatoare), dar numai aici e sinele meu. Aici mi-e cald si bine. Aici sunt chiar in causul palmelor lui Dumnezeu".
Fotografii de DIA RADU