- Esti unul dintre cei mai pretuiti oameni de televiziune din Romania. Emisiunea "Focus", de la Prima TV, ale carei fraie le tii cu mana de fier, rezista cu brio de ani de zile. Ce mai inseamna stirile pentru tine, dupa atata timp petrecut in bransa?
- "Focus"-ul pe care il moderez la Prima TV nu e doar produsul meu, ci al unei echipe, un produs pe care eu il girez moral. Si profesional, desigur, dar nu integral. Mai sunt si altii! Merg pe incredere, pe mana lor. Trebuie sa le acorzi credit colegilor cu care lucrezi. Tot ce se vede pe micul ecran este opera unei echipe si nu a unui singur om. Daca unul singur greseste, produsul nu va fi cel pe care ti l-ai propus. E bine si nu e bine. Recunosc ca atunci cand apar greseli, as prefera sa pot sa fac totul de una singura. Nu ca as fi eu perfecta, dar asa, macar mori pe limba ta, vorba ceea! Dar asta e televiziunea! Astea sunt riscurile ei, dar asta ii este si frumusetea! Ca multe alte profesii frumoase, si televiziunea este paradoxala! Stirile, recunosc iarasi, nu prea mai sunt o provocare pentru mine, adica le fac cu prea putin efort intelectual fata de ce mi-as dori. Pe de alta parte, a devenit un fel de a doua mea natura sa fac televiziune, sa fac stiri, dar tot timpul imi doresc sa fac si altceva. Uneori pot, alteori, fatalmente, nu pot! E vorba de conjuncturi, de ce fel de emisiuni are nevoie postul la care lucrezi, de capacitatea de a intelege ca uneori, in viata, trebuie sa faci ceea ce au nevoie altii sa faci si nu neaparat ce ti-ar placea tie. E vorba, in ultima instanta, si de loialitate.
- Intr-un context profesional destul de bizar, in care stiristele de pe micul ecran se masculinizeaza in exces, incercand sa o faca pe durele, tu iti pastrezi neatinsa gratia si feminitatea. Nu risti nimic prin oferta ta emotionala?
- Eu cred ca sunt un jurnalist sentimental prin excelenta. Nu ma deranjeaza eticheta asta, ba chiar cred ca mintea fara suflet poate naste monstri. Nu sunt deloc genul de jurnalist care analizeaza rece, detasat, c-o minte ascutita ca un brici neiertator. Si cand sunt severa, o fac tot din ratiuni sentimentale. Nu cred insa ca asta ma face mai putin logica sau realista. Doar ca traiesc altfel lucrurile despre care scriu sau vorbesc. Ma duc ata intotdeauna spre subiecte dramatice, care-i vizeaza pe napastuiti, ma revolta saracia, neputinta si indiferenta celor care o provoaca sau o intretin, fara sa lupte cu-adevarat cu cauzele care stau la originea ei. Pot fi foarte aspra cu cei care gresesc, indiferent daca o fac cu buna stiinta sau doar din incompetenta. Greselile lor ii costa pe prea multi oameni, pe prea multe fiinte nevinovate. Eu, una, nu-mi pun doar mintea, atata cata e, in meseria asta, ci si sufletul. Ma incapatanez sa cred ca asta nu-mi umbreste nici judecata si nici sortii de izbanda in demersul jurnalistic pe care-l fac. Exista insa jurnalisti cu minti sclipitoare, care practica genul acela de rationament rece, exact si foarte eficient, la care ma uit cu mare admiratie. Jurnalistii sunt, pana la urma, de mai multe soiuri, conform naturii lor umane. Ca-s reci si lucizi, ca sunt sentimentali, important e sa fie buni profesional. Adica sa produca materiale de presa care sa ne mai lumineze, intr-un fel sau altul, pe toti cei care consumam produsele cu pricina. Eu ma straduiesc sa evoluez in sensul asta, dar mai am inca de lucru. Mintea mi-o pot educa, temperamentul si sufletul mai greu.
"Cred in ingeri"
- Cum eviti rutina si blazarea, care apar inerent in orice meserie?
- Facand lucruri diverse, nelimitandu-ma doar la un gen, doar la stiri, facand si interviuri, corespondente, reportaje... Rutina, da, apare! Dar blazarea, nu! Nu pot face ceva impovarata de plictis. Pot avea frustrarile mele profesionale. Cine n-are?! Dar blazata nu pot fi. Nu e in natura mea. Pot sa ma "blazez" o zi-doua, sa zicem, dar si atunci incerc sa functionez cat mai bine pe pilot automat, ma ridic repede si-mi vad de treaba. Sunt atatea lucruri pentru care merita sa lupti in meseria asta! In viata, in general! Iar eu refuz sa ma resemnez. Nu pot sa nu ma mai interesez de ce se intampla in jurul meu, nu pot sa traiesc doar pentru mine. Nu poti sa traiesti doar ca sa-ti faci case, sa-ti cumperi masini si haine frumoase sau ca sa calatoresti. Nu poti nici macar sa traiesti doar pentru copiii tai - cand ai norocul sa-i ai. Trebuie sa faci ceva si pentru alti copii. Nu-ti poti iubi doar mama, tatal, sotul si fratii. Trebuie sa dai iubire si altora, care au nevoie de ea. Avem atata iubire in noi ... cei care avem! Desi cred, de fapt, ca toti avem, dar cine stie din ce ratiuni nu stim ce sa facem cu ea. Poate pentru ca noi insine nu ne simtim iubiti? Suntem niste bieti oameni, care nu stiu sa dea daca nu primesc. Nu suntem Iisus, dar putem privi spre El. Pe iubirea Lui putem conta tot timpul! Si, sigur, sa nu-l uitam pe Dumnezeu si pe mesagerii lui, ingerii, pe care daca-i chemam, vor veni de fiecare data! Da, recunosc, cred in ingeri si mai cred ca trebuie sa-i chemam. Ei vin!
- Televiziunea si, mai ales, stirile sunt extrem de solicitante, te tin permanent sub un bombardament informational. Cum rezisti? Cum te aperi? Ce mai inseamna viata ta in afara studioului de televiziune?
- Asta e problema: ca nu ma prea apar, nu ma deconectez! Sunt inca stiri care ma dau peste cap. Cum poti sa comunici mecanic o informatie, o stire despre o femeie care si-a legat copilul cu un bolovan si l-a aruncat in apa, de viu?! De multe ori reusesc sa-mi stapanesc lacrimile de revolta si de mila, doar pentru ca stau in fata camerelor de filmat de mic copil si am invatat sa fac fata in orice situatie. Sau aproape in orice situatie. Pentru ca firea imi joaca, totusi, feste uneori. E greu! Plec acasa cu sufletul greu, toate nenorocirile despre care vorbesc ma incarca, ma intristeaza, ma dor si ma umplu de manie. Stiu ca mania e un pacat mare. Sunt insa oameni care nu se pot numi oameni, nu se pot numi nimic: cei care chinuie fiinte inocente, care nu se pot apara! Mi-e rusine ca apartin aceleiasi specii si, pe zi ce trece, imi scade increderea in rasa umana. Drept care si viata mea, in afara televiziunii, e o lupta continua cu rautatea, cu primitivismul si cruzimea. Mai e mult pana sa traim intr-o tara civilizata! Oameni buni si rai sunt peste tot, dar noi, in plus, suntem si primitivi. Combinatia e letala, crede-ma! Nu pentru ei, ci pentru victimele lor! Indiferenta, dupa parerea mea, neimplicarea, sunt aproape la fel de grave. Nu vreau sa plictisesc cititorii explicand acum ce cred eu ca inseamna statul deoparte, dar cei care asista impasibili nu sunt cu mult mai buni decat cei care fac rau. Asa cred eu, daca-mi e ingaduit.
- De unde iti gasesti energia, imboldul de a merge mai departe? Modelul tatalui tau, Cristian Topescu, are vreun rol de sustinere in astfel de situatii?
- Ereditatea, materialul genetic cu care vii pe lume, educatia si tipul de personalitate, de temperament pe care-l ai, cam astea alcatuiesc, in mare, natura unui individ, nu? Cum sunt, am incercat sa-ti arat. Cat despre educatie si ereditate, si tu si multi dintre cititorii "Formulei As" stiti cum e tatal meu. Mama mea e si ea un om bun si onest. Cel putin asa ii vad eu pe parintii mei. Bunicii ardeleni, dragii de ei, au fost la fel. Bunicul celalalt, cavaleristul si calaretul Felix Topescu, era asijderea. Ce vreau sa spun e ca toti m-au educat in valorile lor. Care sunt: sa incerci sa faci cat mai bine ce faci, sa nu faci nimic de mantuiala, sa fii modest, sa-i lasi pe altii sa te laude, sa nu astepti asta, sa lupti pana la capat pentru lucrurile in care crezi, sa-i ajuti pe altii, sa ai cuvant de onoare, sa ai onoare si tot ce presupune ea. Asta au incercat ei sa ma invete si-n toate lucrurile astea cred si eu, azi, cu toata fiinta mea. Ca toate imi ies sau nu, nu pot spune eu, cert este ca ma straduiesc sa-mi iasa. Cand clachez, faptul tine, cu siguranta, de simtul masurii, de prudenta, de tact, intelepciune, puterea de stapanire si multe altele. Dar chestiunile astea au deja legatura cu natura mea. Mai putin fericita, iata! Momente de cadere interioara am destule. Dar culmea e ca putinta de a ma ridica si de a merge mai departe i-o datorez tocmai naturii mele incapatanate.
- Esti cunoscuta drept o mare iubitoare de animale. Ce mai fac cainii tai? Dar nefericitii de caini ai strazii? Esti implicata in mod direct in activitati de protectie a animalelor?
- Sunt implicata zilnic. Toata viata mea e marcata de cruzimea celor care chinuiesc animalele, fie ca sunt caini, cai sau alte animale. Viata mea e mult mai convulsiva si mai putin comoda din cauza asta. Fiecare avem insa o cruce de purtat. Traim intr-o tara in care nu exista pic de respect fata de viata: fata de viata copiilor, a batranilor care ne-au crescut, daramite fata de cea a bietelor animale! Nu simtim nici un strop de compasiune. Trecem zilnic pe drumuri si sosele pe care zac caini si cai loviti de masini - unii cadavre, altii in agonie. Multi dintre noi nu avem nici macar impulsul de a intinde un os sau o bucata de paine unui catel vagabond, de a-l mangaia macar sau de a-i spune o vorba buna, de a-i da putina apa, cand afara sunt peste 40 de grade. Asistam zilnic la acest spectacol al suferintei lor si al cruzimii noastre. Toate astea fac parte din peisajul cotidian. Nu ne misca. Nici macar nu tresarim. Cat despre cateii mei... fac foarte bine. Sunt niste catei ingrijiti, iubiti si fericiti acum, dupa ce au patimit multe. Ce ne facem insa cu cei de pe strada, batuti, chinuiti, infometati? Ce ne facem, mai nou, cu caii abandonati iarna pe campuri si aiurea, in plin ger, si impiedicati la picioare ca sa nu se poata misca? Ce ne facem cu copiii aruncati la gunoi de femei-monstri, cu cei chinuiti prin orfelinate, ce ne facem cu toate astea? Unii ne zbatem, incercam sa facem cat putem, dar drama e ca nu reusim sa facem nici a mia parte din cat ne dorim. Si asta e o suferinta cu care trebuie sa traiesti in fiecare zi.
- Cum ti-e sufletul in toamna asta, Cristina? Impovarat de neguri si brume sau luminos precum soarele?
- Am din toate cate putin: manie, regrete, tristete, dar nu ma simt impovarata de ele, o unda de optimism si de speranta ma mai strabate suficient de des ca sa-mi pot mentine inca spatele drept si incordat. Altfel nu as mai supravietui. Optimismul si speranta se impletesc in singurul meu colac de salvare. Asa ca iata: lupt si cu mine, nu numai cu cei rai. Lupt sa nu-mi pierd speranta! Si-n general, nu-mi place sa pierd. Tatal meu mi-a spus intotdeauna ca in viata trebuie sa inveti si sa pierzi. De data asta, nu-mi permit sa pierd. Lumina interioara pe care o purtam fiecare din noi e cel mai de pret dar. N-o putem lasa sa se stinga. De altfel, nici cand plecam din lumea asta ea nu moare, de fapt, nu-i asa?
- Faci parte dintre femeile care-si identifica existenta cu profesia. Mai este loc si pentru iubire in viata ta? Te-ai autodefinit drept o persoana sentimentala...
- Un om sentimental e limpede ca nu poate trai fara dragoste. De altfel, cine poate trai fara ea, ma intreb... Stiu ca oamenii, in general, cred ca daca o femeie nu e maritata, e ceva in neregula cu ea, nu e iubita sau nu e ea in stare sa iubeasca. Dar cititorii revistei "Formula AS" sunt mai sensibili, mai profunzi si au o judecata mai nuantata. O sa va spun ceva ce n-am mai spus pana acum in mod public: si eu ma intreb, uneori, daca nu e vina mea cumva ca nu am inca o familie. Ma intreb insa si in ce masura o familie are nevoie neaparat de un act scris. In conditiile in care casatoria in ziua de azi nu mai e ce-a fost odata. Adica se produce si din multe alte ratiuni decat dragostea, si rezista, cand rezista, mai curand din inertie sau din motive care tin de eternii bani. Pe urma, increderea mea in casnicie a fost zdruncinata de copil, cand oamenii pe care-i iubeam cel mai mult s-au despartit, desi se iubisera atat de mult, desi eu ii iubeam si imi doream sa cresc cu amandoi langa mine. Ma mai intreb in ce masura casatoria mai este azi un garant al iubirii. Daca nu cumva o anuleaza! Ca orice femeie, am trait povesti frumoase, complicate, am avut si o mare iubire. Am ajuns insa la concluzia (iata, macar aici cred ca am devenit mai inteleapta) ca iubirea nu poate rezista si nu poate capata adancimi imune la trecerea timpului, decat atunci cand omul cu care iti imparti viata e din acelasi aluat cu tine, dar are alte defecte decat ale tale. Daca ele coincid, ma tem ca relatia e pecetluita. Relatia dintre un barbat si o femeie e atat de complexa, atat de delicata si de fragila... In ritmul nebun in care traim, uitam sau nu mai putem, pur si simplu, sa avem rabdare, toleranta si tact intr-o relatie de iubire. Daca peste iubire nu vin toate astea, iubirea se pierde sau, chiar daca nu se pierde, nu poate rezista inlauntrul unei casnicii. Ma intreb uneori daca nu cumva oferind atata dragoste in jur, asa cum ma pricep eu, in sufletul meu mai e loc acum de dragostea fata de un om, un singur om. Ma intreb si daca el ar fi dispus sa ma imparta cu atatea alte fiinte care au nevoie de mine. Poate ca in sufletul meu nu mai e loc acum de alta iubire, nu stiu... poate ca inca nu a venit momentul sau poate ca asta e planul lui Dumnezeu cu mine. Poate ca menirea mea e alta, poate ca fericirea personala nu mi-e harazita in viata asta, sau poate ca da. Eu nu ma rog ca Dumnezeu sa-mi dea ceva anume, ci doar ce crede El de cuviinta. Sunt de putin timp singura, dar faptul ca nu m-am simtit in stare sa raman intr-o relatie pentru tot restul vietii, ca exigentele mele sunt atat de multe, nu stiu inca daca e din vina mea sau daca asa trebuie sa se intample. Ma mai consolez uneori cu gandul ca - se spune - numai oamenii puternici pot trai si singuri. Ei nu fac compromisuri, nu se resemneaza in relatii mediocre si prefera sa infrunte singuratatea, iubind in continuare oamenii si sperand ca, daca le e sortit, vor gasi in cele din urma omul langa care sa ramana cu tot sufletul pana in ultima clipa. Le doresc asta tuturor oamenilor, si imi doresc si mie! Deciziile astea s-ar putea sa se ia, insa, in alta parte.
Foto: Prima TV (2)