E ciudat cand stai si privesti, din Transnistria, catre malul drept al Nistrului. Parca te afli in fata unui zid de cetate. Un mal inalt, de zeci de metri, ce rabufneste din apa, gol si galben. Nu vezi nimic dincolo. Poti doar ghici satele moldovenesti crescute peste cetati dacice si codrii batrani. In linistea dupa-amiezei de vara, pare ca se aude pasul unui pustnic ce striveste menta salbatica sub talpi, coborand de pe spinarea malului. Sunt la Tapova, aproape de orasul Rezina, in judetul Orhei. Aici, Nistrul coteste, primind apele unui parau ce se prabuseste in cascade inalte, ce odinioara puneau in miscare mori. Din veacuri fara numar, malul acesta adaposteste drept in inima lui un mare complex rupestru, unde aerul e mai tare si piatra mai alba de atata rugaciune.
De sus, de pe coama, nu stii ce te asteapta. Insa fosgaiala din jurul meu prevesteste ceva. La manastirea Tapova, in fata unei biserici cu aspect destul de modern, ma intalnesc cu cateva din calauzele mele: un cercetator arhitect, care se ocupa de conservarea acestui loc, un domn elegant, care cum ma vede incepe imediat sa-mi vorbeasca de locul acesta, de care s-a indragostit si in care investeste bani pentru a-l conserva, in sfarsit, o femeie plina de viata, cu obrajii rosii si un ecuson pe piept, care scoate un caiet si un pix, gata sa intervina cu partea ei de povesti, iar ceva mai departe, langa niste tufe de trandafiri, un preot tacut asteapta sa spuna ce are de spus. Mi se pare ca e prea multa lume in jurul meu, cand la picioare, la o suta de metri sub talpi, ma asteapta o taina pe care vreau s-o dezleg singura. Abia la sfarsitul zilei am inteles ca nu as fi putut patrunde niciodata misterul acelui loc, daca nu ar fi fost toti oamenii aceia in preajma mea. Calauze binevoitoare si sigure, initiate in miracolul de la Tapova.
Comoara din pantecele "Leului"
Femeia cu obraji rotunzi si rosii e muzeografa Liudmila Iftodi. E din Lalova, o comuna invecinata cu Tapova. Stie toate povestile locului, iar din felul in care le povesteste pare ca traieste acolo, in basm, in timpul lui Orfeu si al vracilor geto-daci.
"Vedeti malul pe care ne aflam? Priviti mai bine ce forma are!"
Mijesc ochii in soarele amiezii: malul Nistrului pare o spinare puternica, ce se prelungeste intr-un gatlej rasucit. "E un leu!" sare ea sa ma ajute. Un leu in pantecele caruia se afla sapate zeci de grote. De pe spinarea lui porneste cararea ce ne va duce in stanca, pe scari surpate, printre tufe si ierburi al caror nume nu il cunosc. Suntem suspendati intre peretele inalt si haul in care curge Nistrul. Micul oras in piatra este atat de complicat pentru cine il viziteaza prima data, incat poti usor sa te pierzi: mai multe carari se intretaie si se ramifica, unele urca abrupt, parca spre nicaieri, altele coboara periculos spre rau. Din loc in loc, ne oprim sa mai vedem ba o grota rotunda, fost sanctuar dacic, ba un intrand in piatra, luminat de o iconita, pana ajungem la cele doua mari grupari de incaperi.
Unii spun ca in burta acestui deal s-ar afla o mare comoara. O comoara nepretuita, dar nu de aur. Nici vorba de galbeni, de obiecte batute in nestemate ori giuvaeruri... In burta dealului in forma de leu se afla adapostite cunoasterea si intelepciunea geto-dacilor. O comoara spirituala. Unii spun ca ar exista zeci de tablite de lut cu inscrisuri. Altii spun ca acolo, in inima pietrei, la o adancime de doi kilometri, a existat candva un lac tainic, cu apa dulce, unde se putea ajunge printr-o crapatura in munte. Muzeografa chiar imi arata o teribila despicatura in piatra, ca si cum stanca s-ar fi cascat. In fata crapaturii e sapata o grota rotunda, pe a carei podea de piatra se vad urmele unui stravechi sanctuar precrestin. "Un lac in inima muntelui?", ma minunez. Da, se zice ca acolo era loc de refugiu in vremuri grele. Dar in timpul din urma, vazand ca puterea raului in lume a crescut, au venit cinci calugari din cinci capete de tara, au patruns in piatra si au secat lacul cu puterea rugaciunii, pentru a nu putea fi folosit de cei rai. Apoi au surpat intrarea, si-au sapat mormantul si s-au lasat sa moara acolo, in pestera... Recent, au venit niste oameni care au masurat energia pietrei si au detectat ce se afla in inima muntelui. Liudmila imi povesteste despre energii si lucruri oculte cu o seriozitate care ma uimeste. La noi, daca un muzeograf iti pomeneste asa ceva, e luat in ras. In Basarabia insa, astfel de lucruri sunt firesti, ca si la rusi, care au institute in toata regula pentru cercetarea fenomenelor neobisnuite. Nu intamplator, numarul clarvazatorilor si al celor cu puteri dincolo de normal este atat de mare in partea asta de lume. Aici se simte cumva o departare de occidentul plin de spaime si o acceptare fireasca a partii nevazute a lumii.
Apa vie si apa moarta
Cararuia ingusta pe care coboram e marginita de tufe si stanci. La un moment dat, in stanga se deschide un spatiu larg, dominat de bolovani mari. Un altar dacic, un jertfelnic. In sus, malul ametitor, in jos, la fel. Suntem undeva in prima jumatate din drumul parcurs odinioara de o apa numita "Cascada mortii". "Aici, in vremea geto-dacilor, se savarsea o jertfa, o data la patru ani", povesteste muzeografa. "Cel mai vrednic flacau din cetate oprea apa raului pana se savarsea ritualul, jertfirea unui berbec. Apoi se dadea drumul apelor, care se prabuseau la vale, spre Nistru, ducand cu ele jertfa. Daca sangele ajungea in Nistru inaintea victimei, jertfa era primita. Daca victima ajungea prima, era semn rau si trebuiau facute mai multe rugaciuni in cetate. Daca insa berbecul se oprea de stanci si apele cascadei nu il duceau pana in Nistru, iar era semn rau." Dar noi suntem abia in a doua jumatate din traseul cascadei. Pana jos, la Nistru, mai e inca mult. La baza stancii, se spune ca se afla mormantul lui Orfeu, acoperit de o lespede de piatra cu sapte gauri. De pe aceasta stanca s-ar fi aruncat legendarul cantaret trac in Nistru. Acum stancile sunt uscate, dar pana acum cativa ani, impresionanta cadere de apa mai exista. Tot aici, la cascada, traditia spune ca erau doua feluri de apa: apa vie si apa moarta. Cu cea moarta se vindecau unele boli, cea vie dadea vigoare. Amandoua erau la fel de bune. Cu siguranta, apele acestea erau folosite in ritualuri. Si inca o legenda se leaga de locul cascadei: legenda copturilor. Se povesteste ca aici era cuptorul cetatii, unde veneau femeile geto-dace o data in an. Fiecare facea o coptura si o lasa la soare, ca sa o manance pasarile cerului. Si a cui coptura era mancata cea dintai, pana la ultima faramitura, acea femeie era socotita vrednica sa coaca paini pentru intreaga comunitate la marile sarbatori. "De ce alegerea o faceau pasarile cerului?", intreaba Liudmila cu talc. Si tot ea raspunde, zambind larg: "Pentru ca doar pasarile cerului pot fi nepartinitoare."
Povestile Liudmilei curg mai mult soptite, iar eu trebuie sa ciulesc urechile, pentru ca vorbeste tot mai incet, asa cum se cuvine cand e vorba de taine. Toate legendele ne poarta in vremuri stravechi, inainte de era crestina, in vreme ce documentele ne vor aduce mult mai aproape in timp, trezindu-ne din basm, la o realitate la fel de pasionanta.
Muntele dacilor
Eugen Bazgu e arhitect si se ocupa de conservarea si restaurarea complexului rupestru. Stie tot despre locul acesta si are un fel de a spune lucruri grave chiar cand tace, printr-o simpla privire sau un gest. Imi povesteste cu sobrietate despre geto-daci, despre primii crestini, despre abandonarea si redeschiderea schitului, despre lucrarile de restaurare. Seriozitatea lui se topeste din cand in cand, sub cate o izbucnire de umor neasteptat. Se mai contrazice cu ceilalti insotitori ai mei, dar de cele mai multe ori dau cu totii din cap la afirmatiile lui: el este autoritatea de la Tapova.
Ajungem la partea veche a schitului, amplasata mai la nord. Grotele comunica intre ele prin galerii, coridoare si terase. Peretii sunt innegriti de fum, ici si colo, de la vetrele vechi. Cosuri ingenioase, sub forma unor canale in piatra, au dirijat odinioara firul de fum. Se mai vad urmele stalpilor care sustineau "ferestrele" ce au inchis, candva, aceste chilii. Acum, incaperile sunt deschise, aratand o priveliste catre Nistru de nedescris in cuvinte. Din incapere in incapere, ajung spre capatul sirului de chilii. O intrare stramta ma obliga sa ingenunchez, ca sa trec prin ea. Ici si colo iconite si flori uscate, ori cate o scoarta colorata, pe lavitele de piatra. Ajung apoi la o alta intrare, ce trebuie ca pazea ceva important. Este atat de ingusta, incat aproape ma tarasc prin ea, pentru ca apoi sa ma trezesc, brusc, intr-o sala uriasa, strajuita de doua sfesnice inalte, unul de lemn si unul de bronz, si de o multime de iconite. De la inaltimea asta, Nistrul luceste ametitor. In jurul meu, vantul imprastie intr-un dans domol acatiste lasate de cei ce au trecut pe aici inaintea mea.
Tacem cu totii, pentru ca nu ai cum sa vorbesti intr-un asemenea loc. Nu poti decat sa privesti si sa simti. Dupa ce iesim din sirul de caverne si galerii, incep intrebarile. Cine, de ce si, mai ales, cand a scormonit malul atat de sus, pentru a se ascunde. Raspunsurile lui Eugen Bazgu sunt tulburatoare. Complexul a fost folosit, probabil, de primii crestini, in perioada persecutiilor, dar nu a fost construit de ei. Ei doar l-au largit. Autorii acestei capodopere sunt geto-dacii. Ei sunt cei care si-au ridicat o cetate de pamant foarte aproape de aceasta asezare rupestra, pe unul din dealurile de la intrarea in defileul Tapova. Si astazi, se mai pot vedea bastioanele de promontoriu ale cetatii. Ei sunt cei care au sapat in piatra nise funerare, in care isi puneau mortii. Zeci de nise, sapate randuri-randuri, ca un fagure, in care cel decedat era depus ghemuit, cu genunchii la gura, iar nisa era ferecata cu impletitura de nuiele unsa cu lut, obicei ce a mai existat si la indienii din America, si in Siberia. Aceste nise au fost refolosite, apoi, de crestini, care le-au largit. Locul era foarte bun pentru adapost, iar in perioada persecutiilor, primii crestini au putut gasi aici un refugiu foarte potrivit. Apoi crestinismul a prins un suflu proaspat, prin secolele IX-X, si complexul a putut lua amploare, la fel ca cel de la Basarabi-Murfatlar, in Romania. In Basarabia, malul drept al Nistrului este plin de astfel de grote. In afara de complexul de la Tapova, schituri rupestre si pesteri se mai gasesc la Saharna, Butuceni, Japca, Naslavcea, Nicoreni, Holercani-Marcauti si inca multe altele...
Peretii de calcar cochilifer mai pastreaza urme de dalta. Milioanele de scoici din tesatura pietrei s-au macinat cu timpul, lasand goluri marunte in care turistii indeasa banuti. Dar cel mai pretios lucru pe care il pastreaza acesti pereti sunt semnele si inscriptiile. Zeci de semne, abia ghicite, tocite din pricina pietrei moi, insemnau odinioara nume si fapte, ori rugaciuni, sau cine stie ce alte lucruri importante. Sunt semne precrestine, foarte vechi, poate din vremea geto-dacilor, poate de si mai inainte, peste care s-au asezat apoi semne crestine, cruci, litere. Ploile le-au spalat si pe acestea, lasand pe pereti sarade imposibil de dezlegat.
Ale geto-dacilor sunt si altarele de ruga si grotele rotunde, asemenea unor sanctuare. Dovada? Arhitectul nu ezita: toate sunt orientate solstitial, adica spre sud-sud-est, catre solstitiul de iarna, cand era cea mai mare sarbatoare a dacilor. Nu sunt orientate spre rasarit, asa cum sunt altarele crestine, nici macar acolo unde malul permitea aceasta orientare. Incerc sa adun sirul de caverne, dar ma pierd repede: 19 in partea de nord, 11 mai sus, inca neexplorate de nimeni, cele de jos nu mai stiu cate erau, multe, in total cateva zeci, care puteau strange laolalta sute de suflete, un mic oras suspendat in malul de piatra al Nistrului. Iar acum este atata liniste si atata pustiu...
Partea noua a complexului are un aspect mai geometric, piatra e taiata drept si aminteste repede de vremuri mai noi. A fost construita in 1756, cand pamantul schitului a fost daruit de catre Radu Racovita manastirii Dobrovat din Vaslui. Are trei niveluri, pe care sunt repartizate chiliile, biserica si dependintele. Biserica este locul cel mai tulburator. Avea hramul "Adormirea Maicii Domnului", este incapatoare si plina de istorie si ruga. La 1776, monahul Bartolomeu, intemeietorul manastirii Saharna, a reinnoit schitul si l-a extins, largind si caile de acces. In sec. XIX s-au refacut zidurile distruse si s-a construit o galerie exterioara, sustinuta de piloni de lemn. Din anul 1842, pamantul a trecut in grija manastirii Capriana, iar schitul a fost alipit manastirii Saharna. Manastirea a fost inchisa in 1949. Timpul i-a ros peretii si tainele i-au ramas ingropate sub cararile abrupte. In 1994, edificiul s-a redeschis, iar de un an si jumatate, in biserica cea veche se tin din nou slujbe, sub hramul lui Stefan cel Mare si Sfant. In fapt, schitul s-a numit mai tot timpul "Horodistea", dupa numele celui mai apropiat sat, caci satul Tapova s-a intemeiat mai tarziu. Si chiar numele "Horodiste" ne arata ca in preajma sunt ruine stravechi, caci cuvantul este acelasi cu "gradiste".
Cununii de taina
"O sa deviem traseul unor paraie si o sa refacem cascada", imi spune cu avant Anatol Plugaru, fost ministru al securitatii nationale in vremea conflictului din Transnistria. S-a indragostit de acest loc si s-a hotarat sa investeasca in refacerea lui. Din banii lui, pur si simplu. A reparat treptele de piatra care leaga intre ele cararusele, a facut balustrade pe marginea prapastiei, a renovat biserica rupestra. A adus arheologi, arhitecti, geologi. Au analizat apele de pe cele doua parti ale rupturii tectonice: apa de pe o parte nu e la fel cu apa de pe cealalta parte. Apa vie si apa moarta. A sadit cruci uriase pe varfurile din imprejurimi: una a infipt-o in spinarea "Leului", chiar deasupra schitului. O a doua la cotul Nistrului, unde e deschiderea cea mai mare a vaii. Si o a treia pe "Dealul Vrajitoarelor", un loc plin de legende. Dar cel mai aproape de sufletul sau e bisericuta rupestra pe care a renovat-o de curand si unde se slujeste din nou, de un an si ceva. Aici, povestesc oamenii locului, s-ar fi cununat in taina Stefan cel Mare cu Marusca, prima lui sotie, despre care nu se stiu multe. Stefan era foarte tanar, iar din iubirea lui cu Marusca s-a nascut Alexandru, primul sau copil. Umbra Maruscai, invesmantata in alb si cu o marama pana la pamant, bantuie potecile schitului si se arata, uneori, celor ce trec pe acolo. Mai multi sateni povestesc ca au vazut-o. Despre Mariile lui Stefan se stiu multe, dar taina acestei Marusca este nedezlegata. Se spune ca pasii lui Stefan au batut de multe ori potecile acestei manastiri. Aici gasea sfat bun de la pustnici, se ruga cu ardoare ori se odihnea, se adapostea si tesea planuri de lupta.
Biserica are ceva straniu, un amestec de vechi si nou, ca un somn adanc, peste care se asterne o cuvertura multicolora: pereti crapati, acoperiti cu icoane viu colorate, un iconostas lucios din lemn sculptat si urme de pictura veche, o cruce uriasa, din care te priveste ochiul Atoatevazator... Chiliile de piatra au fost amenajate pentru locuire si par chiar confortabile. In capatul lor, Anatol Plugaru imi arata o spartura in zid, de forma unui ochi alungit: "ochiul soarelui". In ziua solstitiului de iarna, prin acest orificiu patrunde lumina si se proiecteaza exact pe altarul bisericii. Nu e o intamplare, cu siguranta. Si apoi, falia aceea in munte, care ne insoteste mereu, apare si dispare, iata, o regasim aici, in spatele altarului, inconjurand cumva biserica. Insotitorii mei presupun chiar ca pe acolo, printre acei pereti de piatra, pe unde poate trece un trup de om, se inconjura biserica in noaptea de Inviere. Privesc haul la lumina lumanarii si mi se pare fara capat, si in sus, si inainte.
Iesim la lumina si, in fata pragului bisericii, vad o groapa proaspata: acolo au fost gasite mai multe oseminte. Acum sunt insirate pe jos, intr-una din incaperile de langa biserica. Oase galbene, ale unor pustnici ce se socoteau atat de umili, incat au vrut sa fie ingropati sub prag, pentru ca toti cei ce trec pe acolo sa calce peste ei. Plecam din biserica si Anatol Plugaru imi tot povesteste despre socul din fata manastirii, despre icoana facatoare de minuni, care exista candva aici, despre disputele lui cu arhitectul pentru restaurarea bisericii... Il intreb cat a cheltuit pana acum. Nu vrea sa-mi spuna. Iubeste acest loc si cand vorbim de iubire, nu punem preturi. Ne odihnim pe o piatra uriasa, in care se vad scoici marunte, incremenite de pe vremea cand aici era fundul Marii Sarmatice. A mai ramas o taina de rostit. "Aici m-am cu-nunat eu, in 1996", imi spune fostul ministru si parul lui argintiu pare sa oglindeasca apele Nistrului. Nu e nevoie sa stiu mai mult. O cununie de taina, asemenea celei a lui Stefan cu Marusca.
In sfarsit, urcam malul abrupt inapoi, pana pe spinarea "leului", de data asta pe alte carari. O scara teribil de abrupta, in melc, sapata in peretele de piatra, este ultima incercare: "scara pacatosului". Scara urca ametitor, apoi se termina brusc, lasandu-te prins intre doi pereti inalti, in care sunt sapate sapte nise mici. Deasupra e cararea. Dar ca sa ajungi sus, trebuie sa te cateri, sprijinindu-te cu mainile si varfurile incaltamintei in acele gauri. Se spune ca multi sunt cei care nu reusesc, si aceia au pacate grele. Dupa multa rugaciune, pot incerca din nou. Anatol salta cu usurinta deasupra stancii, desi pare sa aiba un trup greoi. Liudmila nu sta pe ganduri nici ea. Ma opintesc cu greu si eu, desi mi se pare un urcus imposibil. Dar dupa primul pas, parca ceva ma trage in sus, si nici nu stiu cand ma trezesc deasupra. Ma bucur! N-am pacate prea grele! Mai avem mult de urcat pe carare, iar fostul ministru alearga la deal, cu o energie pe care numai in locurile astea o gaseste.
Apus de soare pe Nistru
Alecu Renita, prietenul nostru cel drag, e cel ce ne-a strans pe toti laolalta si a facut ca povestea Tapovei sa se scrie. E ziarist si conduce miscarea ecologista din Basarabia. Un barbat organizat, sobru, dar care simte si vede miezul lucrurilor. Iubeste pamantul Moldovei si ii cunoaste toate tainele. M-a insotit intreaga zi, in tacere, pe cararile abrupte ale Tapovei. M-a adus aici pentru ca stie ca este unul dintre cele mai mari ansambluri monastice rupestre din intreaga Europa. Dar mai stie si unele lucruri, dincolo de statistici: unde se mai aud pasii lui Stefan sau unde pamantul e plin de povesti. Stie ca aici exista douasprezece altare si ca intr-o vreme liturghia se tinea incontinuu, 24 de ore, fara sa se opreasca nici o clipa. Unde mai exista un astfel de loc? Alecu Renita m-a adus cu masina de la Chisinau si are in plan sa ma duca in dupa-amiaza asta si la Saharna, sa vedem un alt schit si niste vestigii geto-dacice. Cu putin noroc, l-am putea intalni acolo chiar pe arheologul Niculita, nepotul lui Vasile Parvan. Ii multumesc din suflet, dar dupa povestea traita la Tapova, pentru mine nu mai poate urma nimic. Nu mai pot primi alte senzatii si informatii. Imi trebuie timp mult ca sa se aseze cele de aici. Pentru Saharna imi trebuie o alta calatorie, in alta zi, dupa ce acordurile lirei lui Orfeu or sa mi se aseze in cotloanele sufletului...
Dupa despartirea de gazdele din Tapova, mergem la cotul Nistrului, unde privelistea iti taie rasuflarea. E dupa-amiaza, lumina e mai moale si culorile mai grele. Liniste si miros de ierburi salbatice. Doar un suierat usor se aude, in timp ce scrutez zarea. Poate o sageata ratacita din arcul lui Stefan, care inca nu si-a gasit tinta? Poate fosnetul lasat de faldurile Maruscai? Are locul acesta un "ceva" ce e greu de pus in cuvinte. Un freamat linistit, o densitate de fiintare. Aici simti puternic miresmele atator veacuri stranse laolalta in clipa prezenta. Alecu sta la cativa pasi in spate si ma lasa sa sorb in tacere frumusetea din jur. La un timp, ii aud glasul aproape soptit: "Te duc la hotel, nu-i asa?". Ii multumesc in gand si fac o plecaciune catre Nistru, in asfintit.
Foto: ANDREI CHERAN, CLAUDIU TARZIU, ALECU RENITA