La 34 de ani, pare actorul preferat al regizorilor romani, fiind prezent, in doar cativa ani, in distributia a aproape 40 de filme. Cinematograful autohton are nu doar regizori de mare calibru, ci si tinere vedete de exceptie.
Mansarda cu vise
- S-a tot vorbit ani de zile despre criza de "cadre" din teatru si cinema. Dupa generatia de aur a lui Rebengiuc si a Valeriei Seciu parea sa nu mai urmeze nimic. Cand colo, o noua constelatie de tineri actori bate extrem de convingator la portile consacrarii...
- Cred ca e un curs firesc. Chiar remarcam si eu ca nu prea avem actori de 40 de ani. Intre generatia mea si cea a lui Rebengiuc e un mare gol, explicabil poate si prin evenimentele istorice care s-au petrecut. Tot ce pot sa spun este ca-mi doresc ca aceasta generatie careia ii apartin sa fie o generatie frumoasa peste ani. Inca nu e destul de mediatizata, dar sper ca va fi in viitor.
- Cum ai ajuns in teatru si film?
- Am ajuns... fiindca era cat pe ce sa raman corijent la romana. Ca sa fiu trecut, a trebuit sa invat o poezie, si fiindca i-a placut cum am spus-o, profesoara m-a chemat la cenaclul de teatru. Mi-a placut si am facut apoi si Scoala Populara. Intre timp, dintr-o prostie, am trecut sa fac liceul la seral. Aveam zile libere, trebuia sa le umplu cu ceva, asa ca m-am angajat la o brutarie, sa descarc faina. Parintii mei se despartisera, eu aveam vreo 16 ani si stateam singur intr-o mansarda. Cand terminam cu faina si cu scoala, ma retrageam sus, in camera mea, si visam la teatru. Am invatat singur, dar mi-a fost frica sa dau la Stat, asa ca am dat examen la o facultate particulara. Dupa un an, mi-am facut curaj si am intrat la Stat. Apoi m-am lasat de munca si m-am concentrat total numai pe teatru. Intalnirea cu filmul a fost un noroc. Eram in anul trei si Catalin Mitulescu mi-a propus sa joc intr-un scurtmetraj de fictiune. Atunci am inceput sa invat cam ce e cu camera. Am filmat apoi "Bucuresti-Wien", am luat doua premii si am mers sa dau probe si pentru "Furia". De acolo, lucrurile au inceput sa curga. Cred ca e si chestie de noroc.
- Astazi, esti un favorit al regizorilor tineri. Cum iti explici succesul de care ai parte?
- E drept ca joc mult. Sunt foarte norocos. Am continuat sa fac multe scurtmetraje, desi ma afirmasem deja in filme lungi. Am continuat sa merg sa joc in filmele studentilor, pentru ca mi-am dat seama ca inca nu stiu multe lucruri, iar ei aveau prospetimea de care aveam eu nevoie. Ei credeau ca am experienta si aveau asteptari foarte mari de la mine, iar asta ma responsabiliza, ma forta sa caut sa fiu creativ. Apoi, timp de cativa ani, am lucrat cu o trupa de teatru din Liceul Lazar. Acolo am trait cele mai frumoase momente din viata mea de actor. Am intalnit o generatie foarte frumoasa de copii care s-au aruncat total in teatru, ca niste adevarati cautatori de sine. Si incercand sa le explic lor lucrurile, m-am descoperit pe mine. Majoritatea dintre ei, de altfel, au intrat la ATF. Toti tinerii acestia despre care am vorbit mi-au dat mie mai mult decat le-am dat eu lor. Dar asta e micul meu secret. Cat despre succes, el exista probabil fiindca nu l-am voit foarte tare. Nu credeam ca voi mai face film, ci doar teatru. Pentru ca odata am fost la o proba la un film al lui Dan Pita, si dansul mi-a spus ca n-o sa fac niciodata film, fiindca am fata stramba. Asa ca imi luasem gandul. In plus, am avut norocul s-o cunosc pe Sanda Manu. Cand lucrai cu ea, nu te mai gandeai unde trebuie sa ajungi, ci la cum trebuie sa ajungi, ce e de facut pana acolo. Procesul ne absorbea total, era extraordinar, incat uitam ca mai trebuie sa avem si succes dupa tot ceea ce facem.
- De unde iti tragi radacinile? Esti bucurestean?
- Sunt bucurestean la a doua generatie. Bunicul din partea tatalui este din Moldova si bunica din Ardeal, de langa Sibiu. Iar parintii mamei sunt de langa Targu Jiu, unde am si copilarit, de altfel, pana am inceput scoala.
- Ai stiut din copilarie ca vei face teatru? Simteai lucrurile altfel, stiai ca ai ceva de spus?
- Nu cred ca stiam de mic, dar au fost momente din viata mea, cand mi-am dat seama cat de importanta a fost pentru mine copilaria. Eu am avut o copilarie foarte libera, stateam pe camp cu gastele, cu vacile, cu oile. Copiii care traiesc liber au o alta intelegere a vietii, sunt mai deschisi fata de oameni si fata de tot ceea ce inseamna viata. Imi amintesc mai ales de zilele de vara, cu foarte multa munca la fan, cu un pranz luat pe fuga cu sora si cu verisorii mei, la o masuta joasa, de lemn. Seara, cand reuseam sa ne eliberam, fugeam cu totii sub un par dintr-o vale ca sa stam de povesti. Intr-o seara, am inceput sa vorbim despre Dumnezeu. Nu-mi mai amintesc exact ce spuneam, dar imi fuge gandul adesea la clipele acelea. Simt cumva inexplicabil ca ceea ce incercam atunci sub par are legatura cu viata mea si cu actoria si vorbeste despre dorinta mea de a-l descoperi pe Dumnezeu mai aproape, de a fi mai conectat la mine si la ceea ce simt. De a fi mai legat la spiritual si mai putin incrancenat in viata de toate zilele. Doar atunci se va vedea cu adevarat in meseria pe care o fac. Daca esti cu adevarat conectat la tine insuti, ajungi sa intelegi de ce intra sau iese un personaj din viata ta, ce sens are fiecare ciocnire, exact ca in teatru. Mai tarziu, cand eram deja student si mergeam la cursuri, stand pe un scaun in autobuz, m-am trezit gandindu-ma din nou la Dumnezeu, exact ca in copilarie. Ma intrebam de ce e el asa de puternic. Si atunci am avut o revelatie. Mi-am dat seama ca Dumnezeu e puternic pentru ca este ascuns. Atunci am inteles ca asa ar trebui sa fim si noi, sa nu ne expunem, sa ramanem ascunsi, conectati cu el, in plin mister, in prezent. E mai mult decat modestie si umilinta, lipsa de invidie si de vanitate... ar trebui inventat un cuvant. Ce face pomul sa faca flori? Ceva ce noi nu vedem... asa ar trebui sa fim si noi. Ca si cand Dumnezeu iti arata decorul, iti baga in ochi butaforia, dar tu trebuie sa-ti dai seama ca e decor, ca totul e fabricat si ca trebuie sa te extragi. Asta e marea provocare.
Ruleta ruseasca
- Te ajuta trairile din copilarie in ceea ce faci? Te hranesti cu ele?
- Ma ajuta enorm, fara sa-mi dau seama. Un exemplu concret este cand am filmat un scurtmetraj in facultate. Subiectul era simplu. Incepea cu mine, cu pistolul pe masa. Venea un soldat si se aseza plangand in fata mea. Eram pusi sa jucam ruleta ruseasca. Eu trageam, scapam, ii dadeam lui, tragea, scapa si plangea de fericire, apoi eu trebuia sa iau repede arma sa trag si sa mor. Ei, cand am pus pistolul la tampla, am simtit raceala tevii si asta mi-a amintit o scena din copilarie pe care o uitasem. Eram cu vacile si oile intr-o vale. Adormisem si vantul care batea in iarba m-a trezit. Mirosea foarte puternic iarba uscata, eram un pic speriat, dar m-am linistit cand am vazut picioarele vacii si mi-am dat seama ca n-am pierdut animalele. Amintirea asta mi-a declansat plansul si scena cu pistolul a iesit foarte bine. Noi, actorii, lucram foarte mult cu memoria afectiva.
- Ce trebuie sa ai in plus ca sa poti fi actor? Actoria se invata sau e ceva innascut?
- In actorie e traire si tehnica. La inceput te pregatesti, inveti textul, apoi vine partea in care incerci sa-ti explici resorturile personajului. Daca te pregatesti minutios, foarte, foarte bine, la un moment dat se intampla un declic, ceva iti scapa de sub control si prin tine incepe sa vorbeasca personajul. Atunci actionezi cu adevarat in prezent. Actoria este o arta a prezentului. Eu sunt convins ca, daca acum ma uit atent la o frunza, ea incepe sa mi se arate in toata splendoarea ei, sa mi se deschida. Asa trebuie facut si cu personajele. Trebuie sa inveti sa le privesti cu adevarat, deparazitat de celelalte ganduri care te blocheaza. Actoria este un soi de copilarie, o inocenta maxima, o curiozitate si o deschidere. Dar uneori e foarte greu sa ai privirea aceasta curata, pentru ca mintea ne este corupta de trecut si viitor si traim adesea in scheme de gandire. Noi devenim prezenti in momentele de criza. Si atunci tot ce am trait vreodata parca ne copleseste. Toate trairile devin foarte palpabile. Asta incerc si in film, sa raman prezent. De aia pot spune ca sunt multumit doar de bucati de roluri, de cele in care am fost prezent si care sunt minunate. Acolo nu mai eram eu. Eram doar un instrument. Restul a fost fabricat. Tehnica e ca o carja, am invatat-o bine si ma sprijin in ea.
Un Rac de... soare
- Cum aplici crezul asta in viata ta? Cum traiesti, de unde iti iei energia? Te hranesti cu muzica, cu literatura? Sau cauti momente de liniste?
- Eu las totul sa se intample, lucrurile vin si pleaca. Daca apare o muzica buna, o ascult, daca apare un film bun, il vad, daca e o persoana importanta, o absorb. Nu-mi propun nimic. Asta inseamna a fi prezent. Nu-mi propun sa traiesc nimic special, ascult doar de ceea ce-mi cere corpul si sufletul. Cand apare un rol nou, parca si viata in jurul meu se schimba, pentru a putea intelege si juca acel rol. Iar eu ma las purtat de ceea ce se intampla.
- Nu esti greu de suportat pentru cei din jur, cand traiesti momentele acestea?
- Din fericire, sotia mea intelege visele, trairile si nevoile mele. Este de formatie reala, arhitect. O persoana foarte schematica, pentru care constructia e importanta si care despica fiecare lucru in patru. Asta e foarte bine, caci eu sunt un haotic, un dezordonat. Ea are si foarte mult umor. Umorul in cuplu mi se pare un ingredient esential. Ea stie sa faca in asa fel incat sa ma tina mereu la suprafata, in partea insorita a a vietii.
- E importanta dragostea in viata unui actor? Ai nevoie de ea pentru a putea sa te exprimi in film?
- Depinde de om. Sunt actori care au nevoie sa sara din floare in floare. Pentru a avea resurse, au nevoie de distrugere in jur, ca sa se poata exprima. Eu sunt dintre cei care au nevoie de calm in viata sentimentala. Sunt un Rac, am nevoie de casa si de intoarcerea acasa. Prietenii mei cei mai buni sunt actori, toata ziua vorbim despre asta, suntem extrem de plictisitori, si atunci am nevoie de intoarcerea asta la ceva care e numai al meu. Nu-mi place singuratatea. Sunt casatorit de un an de zile, ne iubim si ne cautam prezenta unul altuia. Nu ne place sa stam departe unul de altul. Chiar si cand ma uit, ca baietii, la fotbal, si ei nu-i place, ca sa nu ne ducem in camere diferite, ea sta langa mine cu laptopul si face altceva. Eu sunt mai tandru, ca orice Rac, ea nu e innebunita dupa tandrete si rade de efluviile mele de afectiune. Dar o face cu o gingasie a ei. Datorita ei am invatat ca te iubesc nu inseamna foarte mult si ca e mai important sa arat asta prin gesturi.
- Care sunt valorile dupa care iti aliniezi viata?
- Una dintre valorile in care cred total este inocenta. Pentru mine, asta e o curatenie a privirii care exista chiar dupa ce ai facut toate lucrurile depravate. De altfel, cand inocenta exista cu adevarat in tine, promiscuitatea nu prinde radacini, orice ar fi. Inocenta e, din pacate, o valoare care a disparut foarte mult in oameni. Inocenta inseamna prezent, privire curata, copilarie... teatru... Se leaga toate. Apoi, o alta valoare importanta pentru mine este femeia. Am copilarit cu femei, cu mama si sora mea, si am avut mereu impresia ca le inteleg foarte bine. Femeile au un soi de putere inexplicabila, care pe mine ma ajuta foarte mult. Jung spunea ca femeia are doua voci, vocea de suprafata si vocea din strafunduri. Mi s-a intamplat, cu mama si sora mea, sa am aceeasi impresie, ca uneori le aud vorbind de departe, din alta lume. La fel si cu sotia mea. Are o capacitate instinctiva pe care nu si-o constientizeaza. Mi se pare fabulos cum o femeie citeste limbajul fara semne al copilului ei. E un mister care nu stiu de unde vine, cu care ma hranesc. Exista si un proverb indian foarte frumos: "Femeia e inima, barbatul e creierul". Cand creierul moare, inima inca bate; cand inima moare, moare si creierul. Femeia e regina casei si ar trebui vorbit despre asta, pentru ca femeia n-a avut o existenta simpla in competitia ei cu barbatul. Dar ei sunt complementari, nu concurenti, si se valorizeaza numai prin existenta reciproca. Si mai am un reper valoric in actorie, care a ramas unic: Rebengiuc - singurul care n-a facut nici un compromis major.