"Cinstea sa-ti fie prima paine de mancat"
Traind in vartejul vietii la oras, in care singura religie e banul si singurul mecanism de functionare al societatii e interesul imediat, in care ce e rau e ridicat la rang de bine, iar binele e decazut si dispretuit, ai putea crede ca "romanul adevarat" e o "specie" care nu mai exista sau, cel mult, e pe cale de disparitie. Si totusi, mai exista asa ceva!... In comuna Sinca Noua, de pilda, o asezare straveche din Tara Fagarasului, unde oamenii iti dau binete razand cu tot chipul. Casele parca rad si ele, renovate, cu acoperisuri noi, de tigla, curtile sunt frumos randuite, ingrijite, pline de flori si... tractoare. La 2000 de locuitori, media de varsta a satenilor este de 38 de ani, si nici unuia dintre tineri nu-i trece prin gand sa plece sa munceasca in strainatate, prin Spania sau Italia. E destul de lucru si-acasa. Sincanenii au un cult pentru munca, mostenit din batrani. La 70-80 de ani, barbatii mai tin cu nadejde coasa in mana, iar femeile grebla. Te uiti in jur si vezi prosperitatea si multumirea pe fetele oamenilor, si te gandesti ca asa-s de rare lucrurile acestea, firesti de altfel, ca te crezi intr-o rezervatie. O rezervatie din Romania. In care cei traitori acolo sunt romani adevarati: cu simt patriotic, cu simtul datoriei, cu simtul muncii si al respectului pentru traditie si pentru natura, cu bun simt. Si, descoperindu-i, ne intrebam firesc: cum ar putea fi stalpul si conducatorul unei asemenea comunitati? Primarul ei? Ce semne de la nastere are si ce daruri de la Dumnezeu? De buna seama, buna credinta si dorinta de a pune binele altora inaintea binelui sau. Si mai trebuie sa fie si un om al timpului sau, capabil sa discearna binele de rau, sa aleaga graul de neghina, sa priceapa intelesurile ascunse din realitatile zilelor tulburate pe care le traim. Il cautam ca sa ne incredintam ca asa e: in biroul sau simplu si neostentativ, stam de vorba cu Dumitru Flucus, primarul comunei Sinca Noua din judetul Brasov. Un primar care, atunci cand l-am vizitat, tocmai se intorsese de la Muntele Athos, unde fusese sa se roage pentru sanatatea si binele tuturor sincanenilor sai, purtand in ranita, de acasa si pana la marile lavre si schituri, alaturi de prinosul de miere si de rachiu dus in dar calugarilor de-acolo, si acatistele adunate de la fiecare casa din Sinca Noua.
Rugaciunile parintelui Arsenie
- Domnule primar, am vazut duminica biserica Din Sinca Noua plina de tineri, copii si batrani, toti in port popular, cantand cu totii, ca un regiment de ingeri, minunate pricesne si cantece stravechi. Pe de alta parte, dumneavoastra imi povestiti cu atata inflacarare despre calatoria la Muntele Athos, din care tocmai v-ati intors. Sa fie credinta in Dumnezeu stalpul cel mai tare al vietii oamenilor din sat?
- Fara credinta, noi n-am mai fi rezistat in istorie! Faptul ca sincanenii au luat-o de la zero de trei ori in ultimii trei sute de ani ai istoriei asezarii arata, intai de toate, o mare dragoste de Dumnezeu. In 1762, cand au parasit vatra veche a satului, Sinca Veche, ca sa nu fie trecuti la papistasi si sa-si pastreze credinta stramoseasca, au migrat catre munte, infiintand, in jurul unei vechi bisericute de lemn ortodoxe, o noua asezare, Sinca Noua. In 1968, istoria satului s-a zguduit inca o data. Refuzand cu obstinatie colectivizarea, comuna a fost desfiintata si alipita la Poiana Marului. Pentru sincaneni, multi dintre ei vanati ca partizani anticomunisti in Muntii Fagarasului, oranduirea cea noua era expresia Satanei pe pamant, pentru ca iti lua credinta si pamantul stramosesc. Au existat insa si intamplari fericite, ca aceea din 2003, cand, dupa indelungi si complicate demersuri, comuna a fost reinfiintata, iar Sinca Noua a reaparut pe harta Romaniei. Daca-i intrebi, sincanenii spun ca asta s-a intamplat prin rugaciunile parintelui Arsenie Boca. Mai toti sunt, din parinti, fii spirituali ai "sfantului fagarasenilor" si sunt convinsi ca el vegheaza si acum asupra lor, de dincolo de moarte, si-i protejeaza de rele. Si, intr-adevar, de la reinfiintarea comunei, pornind de la zero, am avut un ritm de dezvoltare fulgerator, as putea spune, iar necazurile ne-au ocolit, cand in jur, alte sate au fost lovite de grindina, inundatii ori seceta. Avem o legatura speciala cu manastirea Prislop, unde e inmormantat parintele Arsenie. In fiecare an, din Sinca Noua merg spre Prislop carute pline cu cartofi, morcovi, varza, si cate putem trimite manastirii spre hrana obstii de-acolo si a pelerinilor. De asemenea, de la noi merg oameni la munca acolo, la coasa ori la facut diverse treburi. Dar si sfantul parinte ne da ajutor.
Cat despre mine, nu stiu altii cum sunt, dar la noi, omul se formeaza in trei institutii: familia, scoala si biserica. Prima data am capatat o educatie religioasa si vedeam foarte normal faptul ca rugaciunea incepea si termina ziua oricaruia dintre noi, membrii familiei, indiferent de varsta, iar sarbatorile se tineau cu sfintenie. In comunitate exista un set de legi nescrise si toata lumea stia ce nu e voie sa faci, ca e pacat in fata lui Dumnezeu, ca e rusine si te rade lumea. Cinstea, onestitatea si corectitudinea trebuie sa-ti fie prima paine de mancat. Eu, unul, asa am fost crescut, asa am trait si asa mi-am facut treaba si ca primar. Pe urma, multe invataturi de viata am primit din partea bunicilor. Ei traiau intr-o perfecta armonie cu natura, dar lumea lor, din pacate, s-o cam dus. Noi avem buletin meteo la fiecare ora de stiri, pe cand ei, in fiecare seara, cercetau norii, citeau stelele si insemnele cerului ori ale vietatilor padurii sau ale animalelor din grajd, ca sa afle vremea de a doua zi. Trecut de 90 de ani, bunicul Aron, din partea mamei, inca tinea animale si lucra ogorul si gradina. Atata de legat era bunicul de animale, ca parca era intruchiparea proverbului "ochiul stapanului ingrasa vita". Le privea ca si cum ar fi facut parte din familie.Intr-o seara, imi amintesc bine, eram copil de opt-noua ani, si am vrut sa vorbesc neaparat cu bunicul despre ceva ce ma preocupa pe mine, si am intrat repede pe portita, gandind ca a fi in grajd. Am deschis usa binisor si bunicul era intr-adevar acolo: in genunchi, cu animalele de jur-imprejurul lui, spunea rugaciunea de sara. Asa isi incheia el ziua. Bunicul s-o dus la 98 de ani, dar bunica din partea mamei inca traieste si nu se plictiseste niciodata, de cat lucra si ea. Bunicul Victor, din partea tatei, o murit la 100 de ani, si de la dumnealui am invatat o sumedenie de lucruri. Un mare om si un mare patriot, o luptat si in primul, si in al doilea razboi mondial, o ajuns si prin Galitia, si prin Trieste. Sara, se aduna cu mosii de prin vecini, fosti camarazi de front, si spuneau fiecare povestile sale de razboi, iar eu ii ascultam fascinat. Apoi, cantau impreuna cantece patriotice, balade vechi, cantece cu haiduci.
De mici, si eu si fratele meu am invatat sa facem tot ceea ce se cere intr-o gospodarie: rostul animalelor si muncile campului. Dar litera de foc a educatiei noastre, primita si de la tata, si de la bunicul, a fost sa rezistam comunismului. Cu orice pret. Prima mea lectie de patriotism am primit-o de la tata, la varsta de cinci ani, cand mi-a desenat cu batul, in praful ulitei, conturul hartii Romaniei Mari. Si mi-a spus: "Uite, aici e Ardealul, aici Bucovina, aici Moldova si Basarabia, aici Regatul si Cadrilaterul, asta e Romania noastra!". L-am rugat apoi sa mi-o mai deseneze de nenumarate ori, asa incat, cand am mers la scoala si am avut prima lectie de geografie, harta desenata de mine nu semana cu a nici unui alt coleg din clasa. Iar domnu invatator Fenechiu, imi aduc aminte bine, fost veteran de razboi, a laudat harta mea. Am terminat liceul "Radu Negru" din Fagaras, scoala de olimpici, cu profesori de elita, care ne tineau prelegeri de istorie adevarata, in afara orelor de curs, si mai apoi am terminat Mecanica Fina la Politehnica din Brasov.
Ca Avram Iancu si ca-mparatu' Napoleon
- Ca orice om, aveti si dumneavoastra momente de slabiciune. Ce faceti cand va simtiti fara putere sau in fata unei probleme ce pare de nerezolvat?
- Eu va spui ceva, dar nu scrieti, c-o sa zica lumea ca ma laud: eu nu am vrut s-ajung primar. Dar asa a fost conjunctura. Ca eu am facut o asociatie si m-am luptat ca un leu sa reinfiintam comuna, sa ne dezlipim de Poiana Marului si sa fim iarasi autonomi, ca inainte de 1968. Asta a fost dorinta mea cea mai fierbinte, a mea si a neamului meu mare, de Flucuseni. Si de asta am fost ales primar interimar, imediat dupa reinfiintare. La primul mandat, oamenii asa au vrut, m-au pus aproape cu de-a sila. Un batran, nenea Miron, o personalitate a satului, chiar m-a recomandat foarte frumos, a zis ca si ce daca-s prea tanar (aveam 37 de ani atunci), ca Avram Iancu, la 25 de ani, conducea revolutia, iar Napoleon, la 39 de ani, era imparat. Iar la urmatorul mandat, am vrut eu sa fiu primar, ca pusesem multe proiecte pe roate. In orice moment greu, ma rog la Dumnezeu sa m-ajute. Credinta e cel mai puternic izvor de energie si de pace, deopotriva. Apoi, e familia care ma iubeste si care ma sustine neconditionat. Mai sunt prietenii pe care-i am in jur, consider prietenia un sentiment care trebuie cultivat si onorat. Cantecul si jocul nost romanesc sunt pasiunile mele de copil (cu formatiile noastre de dansuri fagarasene am umblat mult prin lume). Chiar si cand stau aplecat pe dosare si pe hartiile pe care le cercetez, ma trezesc cantand, cum facea bunicul odinioara, cand lucra orisice. Stiu de la el ca daca-ti vine a canta, e semn bun, inseamna ca esti bine cu tine si cu lumea.
- Poate cantati si pentru binele de acasa...
- Daca n-as fi avut armonie si intelegere in casa, asta s-ar fi vazut imediat: n-as avea putere de munca si echilibru la biroul meu de primar. Dar daca stiu ca treaba merge acasa, trag tare si la primarie. Si pun suflet, in tot ce fac. Ca un Taur ce sunt. Si sotia mea e Taur, de aceea ne intelegem atat de bine. Avem doi copii, Gheorghe si Maria. Mama si bunica imi stau si ele alaturi, cu ajutor si cu sfaturi. Am neglijat mult familia pentru comunitate. Plec dimineata si copchiii dorm, vin sara si ii gasesc durmind. Si mi-e ciuda. Dar ii multumesc lui Dumnezeu ca am o familie unita.
Se poate si fara Bucuresti
- E o meserie sa fii primar? Ati invatat-o din mers sau credeti ca ati avut inzestrare pentru asta?
- Nu stiu daca ii o meserie, ca nu se invata la vreo scoala sa fii primar. Eu doar m-am straduit sa duc o treaba pana-n capat, din multele cele ce m-am chibzuit ca trebuie facute aci, la noi. Si mi-a pasat! Nu mi-am strans averi, stand la biroul de primar. Iar aici e locul nostru, il cunosc de mic, si sunt legat de el cu radacini adanci, pentru ca familia noastra, Flucus, e una dintre cele mai numeroase din comuna. De fapt, comuna e marea mea familie. Si de aceea, fac lucrurile cu drag, ca orice gospodar in ograda lui. Si am facut cate ceva: din 2003 pana acum am facut scoala, gradinita, primarie, dispensar, camin cultural, scoala si biserica noi in Paltin, un sat in munte care tine de Sinca, alimentare cu gaze, alimentare cu apa, drumuri multe, toate construite intr-un ritm foarte rapid. In doi ani, gatam canalizarea si introducem subteran toate cablajele, facem rigole, trotuare si piste de biciclete, si punem flori si lucram la fatade, adica trecem la detaliile de "design", la amenajarile in stil arhitectural traditional, si chiar ne gandim la obtinerea energiei necesare comunei prin sisteme neconventionale, iar apoi mai sunt si proiectele noastre culturale si ecologice... Am infiintat scoala si gradinita in limba germana pentru copiii taranilor, cu profesori adusi din Germania, avem un cor taranesc foarte apreciat si premiat, reinvatam tinerii jocul traditional, revitalizam sarbatorile satului (Jocul de Craciun, de dupa Pasti, de Roata Focului - dinainte de Postul Mare etc.). Am castigat finantari pentru proiectele noastre pe cultura si traditie, de la Fundatia Regelui Belgiei si, incet-incet, am miscat lucrurile. Si, Doamne, cate mai avem de facut!...
- Cum se vede de la Sinca Noua politica de la Bucuresti?
- Sigur ca Bucurestiul e capitala tarii, o metropola mare, cu multi oameni valorosi. Dar noi nu ne putem lega deloc nadejdea de politicienii de la Bucuresti, pentru ca nu putem astepta la nesfarsit ajutorul lor, si asa firav. Tot asteptand, ne-am convins ca trebuie sa ne bazam numai pe noi, pe efortul nostru. Mult balcanism acolo, multe vorbe si putine fapte. Trasul de tepe e stilul lor de lucru, unul cu care noi nu prea suntem obisnuiti. De la Bucuresti, n-am obtinut decat promisiuni de ajutor, dupa ce ne-am reinfiintat. De altfel, la momentul acela, nu prea stiam noi ce inseamna aceea administratie publica. Pe unde am intrebat, pe-aci primprejur, s-au ferit sa ne dea vreo informatie sau vreun sfat, de parca dezvaluiau secrete de stat. Poate era treaba cu capra vecinului! Atunci, ne-am gandit ca la nemti o sa gasim noi un model de administratie, ca ei sunt ordonati si disciplinati, si am cautat si noi sa ne infratim cu o comuna nemteasca. Am gasit una din landul Brandenburg, certificata ecologic, ca din acelea cautam noi, care ne-a spus ca se-nvoieste daca ii prezentam o strategie de dezvoltare pe 20 de ani. Desi n-aveam nici un model dupa care s-o intocmim, am strans gospodarii din comuna seara, dupa ce-si gatau treaba, si am luat-o pe capitole. Dupa ce am dat gata strategia, ne-am unit cu nemtii, am dus acolo tot consiliul comunal la "deschiderea mintii", am invatat sa facem proiecte ca sa obtinem finantare europeana.Acum avem studenti care se perfectioneaza in Germania, Elvetia si Franta, in studii europene, care se vor intoarce aici si vor aplica ce au invatat. Am mers intotdeauna pe mana tinerilor, pentru ca ei au entuziasmul acela care misca lucrurile inainte. Aproape toti angajatii primariei sunt absolventi de studii superioare, iar proiectele europene in care ne-am implicat vor crea si mai multe locuri de munca. Acum, vreau sa spun ca avem inghesuiala la comune europene (din Italia, Franta, Danemarca, Grecia, Marea Britanie, etc.) care vor sa se infrateasca cu noi, iar cand spun asta, nu exagerez deloc. Dar nu o infratire de genul "Venim la voi, bem un vin, veniti la noi, facem un dans", ci sa facem proiecte impreuna, sa realizam ceva concret. In scurt timp, de la Bruxelles am obtinut titlul de sat european, inainte ca Romania sa intre in Europa, iar de la Berlin, prin organisme specializate, am obtinut certificarea ecologica a produselor noastre. Dar chiar daca sincanenii au obtinut aceste certificate ecologice, e greu sa-ti vinzi marfa direct, pentru ca e perisabila, si atunci avem in gand sa facem un mic centru de prelucrare a acestor produse ecologice, respectiv de produse lactate, o fabricuta de mezeluri traditionale, sucuri de fructe de padure, laborator de prelucrare a plantelor medicinale naturale sau alte produse certificate ecologic. Ne pregatim temeinic sa luam multe din fondurile Europei si, credeti-ne, stim ce sa facem cu ele, desi e mai grea implementarea unui proiect decat castigarea lui. Imi pare rau sa vad ca cei care tin puterea la Bucuresti sunt preocupati doar de luptele pentru interese personale sau in grup restrans, nicidecum pentru interesele nationale. M-as bucura sa apara cu alegerile acestea uninominale o clasa politica mai sanatoasa. Sper sa fie mai bine in toata Romania, dar pana una-alta, facem aci, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa fie bine.
Fotografii: DIA RADU