Floarea-soarelui
Ani de zile am stat cu spatele intors catre Basarabia. Am refuzat categoric subiectul, ca tema pentru "Formula AS". Nu mi-am lasat niciodata inima sa tresara, desi stiam ca gresesc. Traiam o mare dezamagire. Dupa '89, sperasem atat de mult in minunea Unirii, asteptasem cu atata nadejde ca ea sa se intample cu adevarat, fusesem asa de mandra pentru romanismul manifestarilor de la Chisinau, asa de bucuroasa ca istoria nu se facuse nici praf, nici scrum. Era acolo, intreaga, in puhoiul de oameni ce ocupasera piata centrala din capitala Moldovei, purtand pe piept tricolorul. Ce-a urmat a fost groaznic. Mocirla, si de o parte si de alta a Prutului. Dezinformare, demagogie, minciuni. Pe scena Unirii urcasera papusarii. Inclusiv la televizor si in presa, unde "sora" instrainata devenise, brusc, o latifundie comunista, iar "fratii" regasiti, niste oameni duplicitari, nehotarati intre Romania si Rusia. Lenesi, alunecosi, bautori in exces. Hoti de buzunare si racheti. Si de un patriotism depasit, plangacios... Sigur, simteam ca ceva nu e in regula in poveste. Ca se exagereaza, ca-ntotdeauna, pe negativ, dar era un negativ promovat cu atata insistenta, incat devenise convingator. Nici vorba de Basarabia, deci! Inainte sa trec peste podul cu flori, trandafirii se ofilisera...
Dar cand ceva e menit sa se-ntample, se-intampla. Mai ales daca e scris sus, in cer. Tot ce e hotarat printre stele se infaptuieste, intr-o buna zi, pe pamant. Si mai ales dragostea! Asa se face ca intr-o dimineata de vara, absolut pe neasteptate, m-am trezit cu un dor napraznic in piept. Un dor fara nume si chip, dar care urca de voia lui catre mine, dintr-o carte deschisa in fata mea. Basarabia. Un album cu fotografii... Brusc, aproape militareste, am hotarat ca un grup de redactori de la revista "Formula AS" sa treaca Prutul, inarmati pentru o... poveste de dragoste. Asa a si fost. O poveste de indragostire, pe care am trait-o fiecare in parte si toti la un loc. Dumnezeu era, din nou, foarte bun. In loc sa ma puna in genunchi, pe graunte, pentru trufia mea inlemnita, ma pedepsea obligandu-ma sa iubesc ceea ce dispretuisem atat... Sa iubesc si sa implinesc. O iubire la prima vedere, cu fluturi bezmetici si inima oprita in loc. Basarabia era cu totul si cu totul de aur. Cu totul si cu totul altfel decat scenariul mizerabil difuzat pe televiziunile romanesti. Frumoasa! Bogata! Vie! Narcotizati, pur si simplu, ne-am oprit nu o data in drum, lasandu-ne coplesiti de bucuria realitatii pe care o descopeream. La ce sa chiuim mai intai? La privelistile unduitoare, deal-vale, deal-vale, acoperite de paduri seculare, din care nu lipsea un copac? La auzul a miliarde de glasuri de pasari pe care nici un zgomot nu le oprea? La vazul ogoarelor masurate cu cerul, dar lucrate nemteste, la ac, fara urma de parloaga sau julituri? La satele modeste, dar atat de curate si luminoase, cu case albastre si garduri de piatra spoite in alb? Sau poate la manastirile stravechi, voevodale, cu cei mai frumosi Cristosi din cati exista pe lume, sculptati in lemn sau pictati pe pereti? Sau la bisericile pline de credinciosi, asteptand, cuminti, spovedania? Dar cel mai bine sa chiuim in fata basarabenilor insisi, fratii de peste Prut, pe care i-am gasit pretutindeni in cautarile noastre, bucurosi sa vada romani, ba chiar intorsi cu fata spre Romania, ca floarea-soarelui dupa soarele de pe cer. Iar dincolo de toate acestea, catre inima, mai in piept, un sentiment extraordinar de "acasa", de loc fierbinte, cunoscut, romanesc. Venisem la timp. Povestea de dragoste putea sa inceapa. Inima Basarabiei batea la fel ca inima noastra, partea ei dinspre soare rasare, de care nu ne putem lipsi.
Dumnezeu sa ne-ajute! Ca sa dureze si sa fie implinite, marile iubiri au nevoie de sprijinul Lui.
SANZIANA POP
Mana noastra dreapta
Ca sa descoperi adevarata Basarabie trebuie sa te smulgi din comoditatea ideilor luate de-a gata, sa indraznesti a indeparta paienjenisul de prejudecati si sa ocolesti muntii de gunoi turnat, an dupa an, la portile Romaniei de Est, de camioanele unei prese inconstiente, cand nu naimita. Altminteri, ce "stii" despre Basarabia? Ca e o tara saraca, rusofila si romanofoba, furnizoare de prostituate frumoase si melancolice si de racheti pusi pe crime, un stat de lenesi si betivi, unde comunismul intarzie amenintator si in care razboiul civil este numai adormit, un taram din care Dumnezeu a plecat definitiv, lasand bisericile pe mana unor kagebisti in sutane, patria unor scriitori tributari stilului pasoptist... Viata adevarata, care clocoteste in venele superbei Basarabii, este redusa, in ecourile caricaturale de presa, la scandaluri politice si faptul divers, "senzational".
Dupa ani de amanari si dupa ce m-am imprietenit cu destui basarabeni vrednici, am fost si eu in Basarabia. Si m-a entuziasmat. Nu spun ca pe strazile ei curge lapte si miere, ca oamenii sunt toti purtatori de aripi ingeresti sau ca e un tinut, prin definitie, al excelentei profesionale. Dar cred ca Basarabia este nadejdea noastra binecuvantata. Fiecare neam are nevoie, din cand in cand, sa-si improspateze rezervele de vitalitate, de curaj si de creativitate, spre a face un salt in istorie. Cred ca Basarabia este resursa noastra de ingenuitate, cutezanta, credinta si fantezie. Basarabenii au radacini puternice si sanatoase: limba si traditia. Ei fac politica vorbind limba romana si aparandu-si identitatea. Pentru basarabeni, Hristos nu e icoana, nici pricina de dezbateri teologice, ci Fratele mai mare, la pieptul caruia isi gasesc adapost si alinare. Patriotii basarabeni sunt veritabili cavaleri ai rezistentei, care si-au probat sentimentele prin jertfe, inimaginabile pentru "patriotii" nostri de hartie.
Basarabia este provincia romaneasca in care a avut loc cel mai mare genocid european: a treia parte din locuitori au fost decimati de comunistii rusi.
Basarabia este partea sufletului romanesc pe care am uitat-o.
Basarabia este mana noastra dreapta, de care am consimtit prea mult sa ne lipsim.
CLAUDIU TARZIU
Stampila verde
Am in pasaport o stampila verde pe care scrie: "Moldova". Am trecut granita. Trec podul peste Prut si incep codrii. Pe zeci de kilometri, batrani, romanesti. Indicatoarele sunt scrise in romaneste. Casele au porti albastre si oamenii vorbesc romaneste. Cerul e limpede. Pamantul e frumos. Inima imi loveste in piept.
Cand ajung in Romania, intr-un loc pe care nu l-am mai vazut niciodata, ma cuprind, deodata, doua bucurii: bucuria noului si bucuria vechiului. Ma incanta lucrurile noi pe care le descopar si, in aceeasi masura, ma desfata acel tipar stravechi de romanism, pe care l-as recunoaste oricand, in orice loc romanesc. Si in Basarabia, peste tot pe unde calci, pamantul fosneste intocmai ca in Romania. Eu asa il aud. Intesat cu cetati dacice si oase de sfinti, roditor - de la atata sange cat i s-a dat. Dealurile au aceleasi spinari rotocoale. Graul miroase la fel, a grau crescut din pamant romanesc. Oamenii rad potolit, parca tematori sa nu ii banuiasca cineva daca le e bine. Prutul si Nistrul isi duc apele intr-un fel pe care parca il stiu deja de-acasa. Ma cuprinde bucuria vechiului, bucuria locului romanesc. Parca am mai fost aici. Poate am visat candva pamantul acesta, unde dacii au fost liberi intotdeauna si unde s-a vorbit mereu in limba asta dulce la miez si cu coaja aspra. Limba pamantului! O limba in care moldovenii au plans si au visat, chiar si atunci cand puteau plati cu viata pentru asta. Ascult graiul asta moldovenesc si imi pare asa de stravechi, incat cred ca toti lingvistii ar trebui sa faca plecaciune in fata lui. Si apoi, e noul. La tot pasul ai cate o surpriza. Malurile ametitoare ale Nistrului, sapate ca fagurii, cu puzderie de chilii si biserici rupestre. Orheiul Vechi, cu o priveliste fara seaman. Crucile cu un brat povarnit. Chisinaul cel verde, intins pe sapte coline, ca un oras scufundat intr-un parc. Dubasarii, cu casele ciuruite de gloante. Tancurile de la granita cu Transnistria. Placintele cu cartofi si vinul de Purcari.
Aici pamantul miroase a ierburi sfinte si a soare. Eu asa il simt. Cred ca asa mirosea si acum cateva mii de ani, cand frumoasele de Cucuteni isi purtau pe crestet oalele din lut colorat. Imi inchipui ca multi romani care vin in Basarabia, mai ales pentru prima oara, simt asa, o emotie neclara, o stare care nu stiu de unde le vine. De acolo le vine, de la radacina pe care calca. O radacina de esenta tare. De cate ori ma gandesc la Basarabia, imi vin in minte versurile lui Mateevici, devenite imn. Poate pentru ca Basarabia inseamna pentru mine, inainte de orice, Limba Romana. "Limba noastra-i vechi izvoade, Povestiri din alte vremuri, si citindu-le-nsirate, Te-nfiori adanc si tremuri". Tremur. Oamenii vorbesc romaneste si casele au porti albastre. Codrii se termina si trec inapoi podul peste Prut. E granita. Mai am in pasaport o stampila verde pe care scrie: "Moldova".
AURORA PETAN
Peisaj cu miros de-apricoase
Vara, in mijlocul lui iulie, Basarabia miroase a tei si apricoase, caise pline de arome si culori solare, de un galben tandru, usor alamit, ca pamantul lutos al Orheiului. Degeaba noi, regateni valahi si ironici, ne amuzam de cuvintele si accentul lor slav, de ezitarile si mosmondelile lor verbale: iaca, amu, carevasazica, cum ar veni. Cu o infatuare ieftina si inabil mascata, ii privim ca de pe acoperisul casei, le intoarcem spatele sau le vorbim din varful buzelor, considerand ca sunt inapoiati, pasunisti, apatici si sarantoci. Micul entuziasm unionist de dupa 1989 s-a stins rapid. I-am uitat pe basarabeni, neajutandu-i cu nimic. I-am lasat in plata Domnului si a comunistilor lui Voronin, condamnandu-i imaginar sa traiasca pe mai departe in aburul istoriei, in vremea turcilor si a Aprodului Purece. Tare gresim fata de ei, dezvoltand o retorica politica de doi lei si o duplicitate parsiva, care, pe de o parte promite noi consulate si facilitati vamale, iar pe de alta, ii umileste pe moldoveni, in asteptari de ani si ani de zile, la obtinerea cetateniei. Rabdatori de felul lor, basarabenii stau linistiti. Asteapta, ofteaza si nu raspund niciodata cu artag. Ceremoniosi, ospitalieri, usor vetusti si cumsecade, isi vad "ghinisor" de treburile lor, se codesc o vreme pana vad cu cine au de-a face si abia apoi te poftesc la masa, aducand din gradina sau din adancul beciului "cu garlici" tot ce au: chisleag, barabule, poama, posmagi, povirla, saslic, pastai, chiper, tocmaci, seliotca, perje, curechi, peltea, chiselita sau apricoase - bucate proaspete si imbietoare, curate, zemoase si pline de gust.
Ca sa intelegi ceva din sufletul chinuit al Basarabiei, trebuie sa intri in casa unui taran simplu, sa discuti cu el pe indelete si, mai apoi, sa te abati neaparat prin Transnistria, la Dubasari sau Moldovata. Vara, in mijlocul lui iulie, cand la Bucuresti soarele clocoteste pe cer, pe malul Nistrului mai trebuie sa imbraci o haina. Greoaie si indiferenta, purtand cu sine ceva din rasuflarea taioasa a stepei ruse, apa Nistrului pare ca sta pe loc. Tresare cand si cand, in bulboane si anafoare, in sorburi acvatice imense, pe care paromul plutitor (bacul) le ocoleste cu grija pentru a uni intru tarziu cele doua Moldove - de dincoace si dincolo de Nistru. Refugiat in cabina sa de comanda, carmaciul invarte roata timonei si iti explica gravitatea situatiei, fara sa intoarca capul, ca un sofer profesionist. Sunt foarte periculoase vartejurile Nistrului. Te trag la fund, te invart ca intr-o gigantica masina de spalat.
Pe puntea scorojita a bacului, te simti oarecum in siguranta, dar tot nu pricepi - curgerea Nistrului e plina de meandre si ezitari, schimband orientarea geografica a malurilor. Unde te afli si incotro te indrepti? Esti inca la Moldova, la Tiraspol sau la rusi? Iti lipsesc reperele. Peisajul pare acelasi, iar oamenii imbracati la fel. Totul e asemanator si indistinct, mai ales decorul militar si atmosfera apasatoare, punctele de control, tancurile ascunse in adancituri lutoase, barierele grosolane si soldatii in costume de camuflaj - neschimbate, si pentru rusi si pentru moldoveni. Dincolo de marele fluviu, la Dubasari si Cocieri, te simti ca in "desertul tatarilor", cu doua armate care se suspecteaza mereu una pe alta, se ameninta sau se ignora, dar niciodata nu ajung sa se infrunte cu adevarat.
Privita de pe malul Nistrului, Basarabia incepe si se termina cu o scena de razboi, in care nu mai crede nimeni, dar ii inspaimanta pe toti. Pe podul ce duce la Dubasari si la frumoasa pensiune Laguna, simti, sub privirile taioase ale unor soldati uzbeci sau cazaci, umilinta profund nedreapta de a fi roman moldovean. Simti ca, asa vetusta si ciuntita cum este, Basarabia nu va pieri in veci. Simti ca ramane pe mai departe un miracol, o enclava a padurilor de tei si a livezilor de apricoase, un refugiu iesit usor din istorie, dar inca viu, nelinistit, curat, plin de energii vitale si de sperante.
SORIN PREDA
Casa lui Dumnezeu
Mi se spusese ca-n Republica Moldova, numarul oamenilor nebotezati crestineste e covarsitor. O tara saraca, rusificata, plina de atei si comunisti feroce, in care strazile mai poarta cu mandrie statuile lui Lenin, unde lumea nu s-a trezit nici azi din "propaganda" impotriva lui Dumnezeu... Ganduri negre, ce mi se rotesc intruna prin cap, in timp ce calatoresc de-a lungul Basarabiei, printre dealurile dezmierdate de lumina pastoasa si portocalie ca mierea, contempland lanuri nesfarsite de grau stralucitor, codri desi si neintrerupti, paduri mari, invelind colinele inalte si unduioase, raurile imbelsugate de pesti, in care copiii isi baga bratele si beau apa...
Am ales manastiri indepartate de Romania. Cele despre care mi s-a spus ca ar fi cele mai sarace si napastuite. Lacasuri de pe malurile Nistrului, de langa hotarul nedrept cu Transnistria cea sovietizata. Si, culmea, chiar ghizii mei, care nu mai cutezasera sa ajunga acolo de multa vreme (din cauza persecutiilor impotriva oricarui roman la granita transnistreana) au ramas surprinsi de multele schimbari. Manastirile crescusera ca prin miracol in ultimii cativa ani. Catedrale noi, pline de credinciosi. Desi colosale, aveam sa aflu ca ele au fost ridicate mai mult din "banutul vaduvei", din miile de pomelnice ale celor saraci. Calugari multi si postitori, majoritatea primisera vesmantul preotiei la varste foarte tinere. Inalti, slabi, cu barbi pana la centura cea zdravana si lata, care le inconjura mijlocul, traind dupa severe randuieli athonite, toti vorbind perfect romaneste, si nu despre ziduri, conturi bancare sau materiale de constructii, ci numai despre cele dumnezeiesti, ca niste adevarati teologi scoliti. Bisericile ticsite, la fiecare liturghie. Oameni care au aceeasi credinta in miracole ca la noi, venerand cu patima sfanta icoane stravechi, izvoare tamaduitoare, chiar biserici intregi, facatoare de minuni. I-am privit la slujbe: toti, cu adevarat, niste mistici. Transfigurati, ore intregi incremeniti in genunchi, pierduti parca in alta lume. Ei, basarabenii saraci din sud, au ridicat aceste uriase catedrale, doar in ultimii cinci-sase ani. Manastiri cu adevarat romanesti, "patriotice", altfel decat multe din cele arhicunoscute din centrul tarii, renovate adesea pe banii "puterii", tot pentru aceeasi propaganda politica comunista.
Manastirea "Hagimus". 60 de maici, adevarata asezare calugareasca. Locul unde Stefan e slavit ca unul din cei mai insemnati sfinti ai ortodoxiei. O catedrala pe trei etaje, de un bun gust uimitor, mai mare decat orice biserica a Bucurestiului. Facuta in intregime cu banii satucelor din jur. Un izvor in apele caruia s-au tamaduit mii de suferinzi. Tarani stand la coada, ca sa se scufunde cu tot trupul, dezbracati, de trei ori, ca la un botez. Si, alaturi, o biserica inaltata numai din barne aduse cu mari sacrificii tocmai din padurile Putnei, "lemn sfant din padurile lui Stefan", dupa cum mi-a spus cu lacrimi pe obraji protoiereul Andrei, intemeietorul asezamantului.
Manastirea "Noul Neamt". Monument falnic, sora Manastirii Neamtului din Carpati. Unul dintre simbolurile Basarabiei. A fost "cucerita" acum cativa ani, intr-o singura zi, de cativa soldati transnistreni, fara ca regimul Voronin sa miste un deget. S-au luptat calugarii, armata insa nu. Hotarul trece acum pe langa zidurile asezamantului. O granita aspra, unde, pentru simplul motiv ca esti roman, risti sa fii batjocorit sau poate chiar mai mult... Ei bine, nici macar aceste persecutii nu i-au impiedicat pe oameni sa-si pastreze credinta stramoseasca. Am vazut acolo trei catedrale semete, in rand, una langa alta, pline de credinciosi. 60 de monahi basarabeni, subtiri, cu chipuri stravezii, care nu vorbesc intre ei decat in limba romana. Doar la slujbe sunt nevoiti sa cante altfel, ca sa fie pe intelesul poporului rusificat. Si o straveche icoana facatoare de minuni a Fecioarei cu Pruncul, acoperita de sarutari. Nicicand n-am pomenit o asemenea evlavie a unor crestini, ca-n fata acestor chipuri aduse odinioara din muntii Moldovei mame.
Biserica monument de la Causeni. Cea mai veche si mai pretioasa din Basarabia. Vreme de 70 de ani, in ea nu s-a tinut absolut nici o slujba. Nici un preot nu a intrat acolo, pana azi. Desi profanata, preschimbata in grajd si afumatoare de catre comunisti, frescele capodopere din veacul XV s-au pastrat ca prin miracol. Despre aceasta biserica s-a zis mereu ca este ea insasi facatoare de minuni. Simplele ziduri, biserica intreaga. Un fapt incredibil: necontenit, in toti acesti 70 de ani, oamenii locului au aruncat prin ferestrele ei biletele cu arzatoare dorinte. Si chiar si azi, desi biserica e tot inchisa, pentru o mereu amanata renovare, oamenii continua sa arunce inauntru, zi de zi, hartiutele albe.
***
Asadar, nu stiu. Poate ca or fi multi atei in Basarabia. E de inteles, totusi, odata ce, pe aceste pamanturi, urgia bolsevica a fost mult mai cumplita decat la noi. Aici, din 1940 pana in '90, viata religioasa aproape a disparut. Bisericile n-au fost doar inchise. Au fost pangarite, torturate, batjocorite ori distruse pana la temelie. Inlauntrul lor s-au facut carciumi mari, saloane de dans, spitale de alienati mintal si bubosi. Sute de paturi de nebuni in altar, discoteci sub icoane. Iar in timp ce dansau, bolsevicii trageau cu armele in chipurile sfintilor... Vreme de 30 de ani, in toata Basarabia n-a mai ramas deschis nici un asezamant monahal. Am cunoscut o calugarita de 96 de ani, la Hagimus, maica Serafima, care vazuse pentru prima data o manastire in anul 1999. Nici macar nu stia ca exista asa ceva. Ca ea, sunt multi in tara asta. Oameni care nu si-au parasit niciodata satul lor fara biserica, colhozul lor, inrobiti de munca in colectiv, cu care chiar se obisnuisera atat de profund, incat nici nu mai puteau gandi ca viata lor ar putea fi si altfel. Decat abia acum, in ultimii ani...
Poate c-or mai fi si atei in Basarabia. Dar eu, prin manastirile pe unde am fost, cele pe care le-am vazut cu ochii mei, avand ca marturie credinciosii si monahii pe care i-am ascultat cateva zile la rand, nu pot declara nicicum ca asa ceva se mai intampla si astazi.
BOGDAN LUPESCU
Fotografii de Alecu Renita, din albumul "Basarabia - spatiu european"