Anii de ucenicie
Vasile Trifu este cel mai in varsta preot greco-catolic din Maramures. Un om iubit, stimat si cautat de o multime de lume, pentru intelepciunea vorbelor si sfaturilor sale. L-am gasit in Baia Mare, la casa lui asezata intr-un cartier linistit al orasului, inconjurat de fiice, nepoti si stranepoti, ca un adevarat patriarh, intemeietor de clan. O casa inconjurata, la randul ei, de o gradina in care vara isi facuse cuibar de culori si lumini. Si astazi, fiica sa cea mai mare, profesoara de franceza, i se adreseaza doar cu apelativul "Dumneavoastra, parinte...". Chiar si pentru membrii familiei lui, care-l inconjoara cu atata grija si dragoste, parintele Trifu nu este doar tatal, bunicul si strabunicul, ci un personaj impresionant ale carui sacrificii de o viata impun un respect nemasurat.
S-a nascut in satul Chiuzbaia, intr-o familie greco-catolica, cu noua copii. Dintre toti, doar el si un frate care a ajuns avocat au facut scoala, ceilalti au ramas tarani. A invatat mai intai in sat, apoi la Baia Mare. La bacalaureat, a terminat examenele cu cea mai mare medie din judet si a fost remarcat de Episcopul greco-catolic dr. Alexandru Rusu (a murit in inchisoarea de la Gherla), care l-a trimis la Blaj, la Academia de Teologie. La finalizarea studiilor, rectorul Academiei Teologice i-a multumit Episcopului Alexandru Rusu, pentru elevul deosebit care a fost Vasile Trifu si l-a recomandat pentru studii teologice in Germania. Dar tanarul absolvent n-a plecat. A preferat sa mearga la Cluj, unde a urmat cursurile Universitatii Ferdinand I, la Facultatea de Filosofie si Litere. Si-apoi, in 1939, dupa cedarea Ardealului, s-a intors ca preot greco-catolic in Maramures, in satul Calinesti.
"La academia din Blaj, mi s-a parut ca am ajuns in varful exercitiilor mele spirituale. Mi s-a parut ca am ajuns in rai. Atat de mult mi-a placut sa studiez. Am avut dascali mari, pe episcopii martiri Alexandru Rusu, Ionel Suciu, Liviu Chinezu, ultimii doi morti in inchisoarea de la Sighet, pe Traian Frentiu, dr Augustin Tataru, rectorul Academiei, Coriolan Lupu, profesor de morala, toti oameni deosebiti. Cel mai mult m-a impresionat Episcopul Ioan Suciu, care era cel mai activ dintre toti, modest ca om, foarte modest, atata de modest, incat nici macar nu te lasa sa-l ajuti sa-si ia paltonul, de exemplu, dar de-o cultura teologica impresionanta. De la ei, de la toti, am invatat sa pun mai presus de orice viata spirituala, sa fiu pregatit de orice sacrificiu, pentru sustinerea credintei stramosesti.
Eu am ajuns la Blaj in 1932. N-am cuvinte sa va arat seriozitatea si frumusetea acestui oras. Micut, plin de armonie si pace, avea in schimb o atmosfera de fervoare intelectuala inegalabila. Ganditi-va numai ca acolo se pregateau si se instruiau viitorii preoti. Viata orasului se desfasura in jurul Palatului episcopal, acolo se adunau si cei care erau trimisi la studii la Roma sau la Institutul Pazvanian de la Viena. Acolo veneau si preotii care cautau carti, sfaturi si povete de la fostii lor profesori. Blajul era ca o fantana pentru cei insetati. Pe strazi, in mica piata centrala, in refectoriul institutului, in biblioteca, peste tot se vorbea serios si pasnic. Lumea obisnuita era oarecum innobilata de faptul ca acolo era Institutul teologic, ca acolo s-au copt ideile reprezentantilor Scolii Ardelene, care a promovat latinismul nostru si care a urmarit emanciparea nationala a romanilor transilvaneni. Era prezent in vremea studentiei mele la Blaj un spirit nationalist cinstit. Cand a salutat Eminescu Blajul cu vorbele: "Te salut, Roma Mica!", a salutat, de fapt, tocmai acest curent iluminist, lupta necurmata a celor care au vrut sa dovedeasca latinitatea noastra si unitatea poporului roman. Or, prin atmosfera care exista, prin prezenta marilor dascali, cei mai multi scoliti la Roma, Blajul era dovada vie a acestor deziderate pentru implinirea carora au fost necesare mari sacrificii.
Cand am ajuns la Cluj, am avut iar parte de profesori minunati. Am studiat cu Lucian Blaga filosofia. Era un om inalt si bland, discret si foarte temperat. Toba de carte! Apoi l-am cunoscut pe filosoful D. D. Rosca foarte sever si aspru la examene, pe Stefanescu Goanga, rectorul de atunci, pe profesorul Onisifor Ghibu, care lua totdeauna apararea studentilor. Clujul era pe atunci un centru spiritual de mare cultura, era ca un izvor din care abia asteptai sa bei ca sa nu ramai insetat. Cata vreme am stat la Cluj, locul cel mai drag mi-a fost Biblioteca Universitara. Eram acolo zi de zi, caci asta a fost partea mea lasata de la Dumnezeu: sa invat, sa studiez, sa cercetez dupa puterea mea lumea spiritului. Tin minte si acuma covorul gros din sala de lectura, care atenua zgomotul pasilor, pentru a nu-i deranja pe cititori. Blajul (Roma Mica, dupa cum i-a spus Eminescu) si Clujul interbelic au fost locurile in care m-am format ca preot, ca om, in care mi-am lamurit multe intrebari legate de destinul uman si in care am ucenicit pe langa marii dascali ai acestui neam."
Trecerea prin fata mesei
Vasile Trifu sta asezat intr-un fotoliu in care isi petrece acum cea mai mare parte a timpului. Haina neagra, preoteasca, ii scoate in evidenta trasaturile blande, caldura privirii, intelegerea nesfarsita fata de tot ceea ce se petrece in jurul lui. Din toate gesturile si din toate vorbele rostite reies modestia, simplitatea si bunatatea si, mai presus de toate, pacea si linistea sufleteasca, impacarea. I se potriveste intru totul rugaciunea Sfantului Francisc de Assisi, in ordinul caruia activeaza ca preot secular:
"Doamne, fa din mine un instrument/ al impacarii dintre oameni./ Unde este ura, eu s-aduc iubire,/ Unde e jignire, eu s-aduc iertare,/ Unde-i dezbinare, sa aduc unire/ Unde e greseala, s-aduc adevarul,/ Unde-i indoiala, eu s-aduc credinta,/ Unde-i deznadejde, eu s-aduc speranta,/ Unde-i intuneric, eu sa fac lumina,/ Unde-i intristare, s-aduc bucurie./ O, Invatator divin, fa ca eu sa caut/ Nu atat sa fiu mangaiat,/ cat sa mangai eu pe altul,/ Nu atat sa fiu eu inteles,/ cat eu sa inteleg pe altul,/ Nu atat sa fiu eu iubit, cat eu sa iubesc pe altul,/ Caci cine daruieste, acela primeste/ Uitand de tine insuti, sa intelegi pe altul,/ Iertand pe altul, gasesti si tu iertare/ Murind, invii la viata."
Parintele Trifu i-a pastorit pe credinciosii greco-catolici din satele maramuresene Calinesti, Salistea de Sus si Odesti, in vremuri tulburi. In 1948, regimul comunist a scos in afara legii religia greco-catolica si a inceput persecutia preotilor care n-au vrut sa treaca la ortodoxie. In unele locuri din Ardeal, trecerea aceasta a luat chipul unei batjocuri umilitoare. Credinciosii au fost scosi din biserica, pusi sa treaca incolonati prin fata unei mese asezate in curtea bisericii, la care stateau comunistii si cativa securisti, si apoi anuntati cu cinism: "Ati trecut prin fata mesei, inseamna ca ati trecut la ortodoxie. Gata, de astazi sunteti ortodocsi, nu greco-catolici"!
"Intr-o zi, imi spune parintele, au venit si la mine doi securisti si un fost profesor de-al meu, apostatat. Unul dintre ei mi-a zis direct: "Ori treci la ortodoxie, ori iti raman copiii pe drumuri". Si cand a vazut ca am ramas pe ganduri, dar ca nu le dau nici un raspuns, zice: "Vad ca te cam gandesti, hai sa intrebam pe sotia ta, sa vedem ea ce parere are". Ei au crezut ca sotia mea va ceda mai usor, se va inmuia si va incepe sa planga. Dar ea a fost demna. "Sa nu semnezi cu nici un chip!", mi-a zis ea, "cum sa renunti la religia strabunilor nostri? S-ar rasuci in mormant." Doamne! Ce bine mi-a parut, cand am vazut ca ea ma sprijina, ca ma intareste in credinta mea. M-a intarit si m-a sprijinit intotdeauna, draga de ea, pana anul trecut, cand a luat-o Dumnezeu la cele vesnice. A suferit langa mine in toti anii care au urmat. Si mie nu-mi ramane acum decat sa ma rog pentru ea, cate zile voi mai avea."
Triunghiul mortii: Sighet-Aiud-Canal
La putine zile dupa ce preotul Trifu a refuzat "sa semneze la ortodocsi", in casa lui a venit un grup de partizani, "sustinatori de-ai lui Maniu", care erau urmariti pentru convingerile lor politice. "Mi-au cerut sa-i las de mas in sat, adica sa-i las sa fie gazduiti peste noapte. Satenii se temeau de nacazuri, ca nu era de gluma cu securitatea si n-au vrut sa-i primeasca. Atunci i-am adapostit la mine, dar o fost poate vreunul care i-o vazut si m-o parat. M-or acuzat ca-s gazduitor de partizani si ca n-am vrut sa trec la ortodoxie si m-au arestat. M-au dus mai intai la inchisoarea de la Sighet, apoi la Oradea, unde au fost adusi toti preotii greco-catolici care n-au vrut sa se lepede de credinta lor. Am fost vreo optzeci de preoti atunci, si ne-au condamnat pe toti, la Tribunalul Militar de la Cluj, la ani multi de inchisoare. Asa am ajuns la Aiud. Lucram ziua intr-o fabrica de jucarii pentru copii si ma gandeam la fetitele mele ramase acasa si la draga de sotie, la chinurile pe care trebuie sa le indure cat voi sta eu inchis. De la Aiud, m-au trimis la Canal. Mi-o parut intr-un fel bine, ca m-am gandit ca batar oi fi la aer curat, nu inchis intr-o celula uda. Nu stiam ce ma asteapta acolo, pana am ajuns. Eram tanar, aveam 36 de ani, si m-or repartizat la Unitatea numarul unu, care avea sector chiar pe malul marii, la excavare. Incarcam si descarcam pamant dintr-o garnitura de tren. Trebuia sa faci norma, ca altfel erai numit sabotor si erai pedepsit. Multi dintre ai nostri n-au rezistat. Si-au lasat oasele in puscariile comuniste. Lumea nu cunoaste martiriul preotilor greco-catolici, dar el a fost inspaimantator. Pe nimeni n-au urat comunistii mai tare decat pe ei. Sunt doisprezece episcopi greco-catolici care au fost omorati, chinuiti, batjocoriti in temnitele comuniste. La acestia se adauga nenumarati preoti scosi din biserici si obligati sa faca alte meserii pentru a-si intretine familiile. Primul martir greco-catolic, primul care a murit pentru credinta lui, a fost preot dr. Vasile Aftenie de la Blaj. A murit in 1950, in urma batailor primite in arestul Ministerului de interne de la Jilava. Eram inchis si eu la Aiud, alaturi de alti preoti greco-catolici, cand am auzit de moartea lui. Vestea aceasta a venit peste noi ca un vant rece. Ne-am dat seama ca a inceput o perioada de grea suferinta. Apoi, pe rand, pana cam prin '56, '57, '58, au fost omorati cei mai multi dintre cei pe care astazi ii numim martiri. Erau batuti, infometati, chinuiti, tinuti in celule cu apa pe jos si cu geamurile deschise in plina iarna. In 1953, a murit la Sighet dr. Ioan Suciu, cel mai tanar martir n-avea 47 de ani cand s-a stins din cauza chinurilor indurate. Tot la Sighet au murit si episcopii Liviu Chinezu, Traian Frentiu si episcopul romano-catolic Anton Durcovici, care a fost tinut gol pe pardoseala inghetata, si-apoi tarat de picioare in cimitirul comun. Multi alti preoti au fost eliberati din inchisoare, dar au murit acasa, ca urmare a chinurilor indurate acolo. Pe cei mai multi, credinta i-a ajutat sa-si pastreze mintea limpede, acolo in inchisoare, si sa suporte supliciile. Nu din incapatanare au refuzat sa cedeze, ci din convingere. Daca esti crestin, trebuie sa tii legea in totalitate, intotdeauna, in orice imprejurare. In ce ma priveste pe mine, in detasamentul acela de munca silnica de la canal au fost cincisprezece preoti care nu si-au uitat menirea de a sluji cuvantul Domnului, oriunde ar fi fost. Ne faceam rugaciunile noastre, cum stiam. Cand munceam ne rugam, ne rugam si cand ne duceau la culcare, si cand ne aduceau cu trenul, cale de 7 km, de la baraci pana la locul de lucru. Ne rugam pentru toti, ortodocsi si catolici, ne rugam si pentru aceia care nu credeau in nimic, orbiti de chinurile prin care treceau, ne rugam pentru toti fratii aflati in suferinta. Rugaciunea ne-a salvat si ne-a tinut inima tare, ori prin ce am trecut in acei ani. Imi aduc aminte ca atunci cand am ajuns acolo, ne astepta un cordon de securisti care-i bateau pe care cum intra in curtea inchisorii. Cand am vazut ce se intampla, am inceput sa ma rog pentru cei care erau in fata mea si care ajungeau mai repede la bataie, ca sa-i intareasca Domnul si sa nu simta chinul care urma. S-a intamplat insa ca securistii aceia au obosit si nu i-au mai batut pe ceilalti, s-au oprit din bataie. Poate ca rugaciunea i-a salvat atunci.
Pentru mine n-a fost asa de greu, ca ma rugam una intruna. Credinta si rugaciunea m-au ridicat peste toate chinurile. M-au facut mai puternic si mi-au dat si speranta."
Visul de-o viata: unirea bisericilor surori
In fiecare dimineata, parintele Trifu oficiaza o liturghie in fata altarului pe care l-a amenajat intr-una din camerele casei. De la fiica mai mare a preotului aflu ca parintele se roaga necontenit, cat e ziua de mare. Se opreste din rugaciune doar atunci cand mananca si cand doarme. "Apoi io ma pot ruga pe-ndelete, ca am vreme acuma, dar in primul rand, ma rog pentru unirea bisericilor surori."
Oare mai este posibila refacerea unitatii dintre greco-catolici si ortodocsi?
Ar fi posibila, dar pentru asta trebuie multa rugaciune din partea tuturor si mare lucrare, atat din partea noastra, cat si a fratilor ortodocsi. Nu este bine sa fie biserica impartita.
Cine ar trebui sa faca primul pas?
Mie mi-e cam ciuda si pe ai nostri. Ar trebui sa-i indemne pe ortodocsi mai des si mai sustinut la unire. Ar trebui sa se pregateasca niste oameni mai tineri sa faca asta. Cat voi putea, ii voi ajuta si eu, daca vor vrea sa ma primeasca, caci dogmatica o stiu foarte bine. In dogmatica sta raspunsul la multe intrebari pe care si le pun atat sustinatorii cat si nedoritorii de unire bisericeasca. Tare cu drag as vrea sa se faca unirea. Nu-i bine sa fie poporul impartit. Unitatea inseamna pace. Or noi, cu cele doua biserici, ce-am facut? Am ridicat ziduri intre crestini. Cui ii foloseste ca neamul romanesc sa fie dezbinat religios? Impacarea frateasca a tuturor romanilor ar fi actul cel mai intelept pe care l-ar face poporul roman in aceste vremuri tulburi, in care conflicte de toate felurile zbuciuma lumea. E nevoie de oameni intelepti, care sa gaseasca drumul spre unire prin dragoste si iubire, prin bunavointa fata de ceilalti. Eu nu mai am mult de trait. Oricand Dumnezeu ma poate chema la cele vesnice, dar as da tot ce am, ca sa mai apuc si eu sa-mi vad visul drag de-o viata implinit: bisericile surori unite.
Luminate parinte, as vrea sa ne despartim de sfintia voastra cu un sfat. In clipa de fata, in Romania se manifesta o mare intoarcere spre credinta. Exista semne anume care sa ne arate ca suntem pe drumul care duce la Dumnezeu?
Dumnezeu iti da intotdeauna semne ca este cu tine. Dumnezeu nu abandoneaza pe niciunul dintre oamenii care ajung la El. Numai oamenii Il abandoneaza si se ratacesc apoi, cautandu-si calea. Prin rugaciune, post si milostenie, putem usura drumul care sa ne duca la El. El se arata intotdeauna prin minuni, acelora care ii sunt devotati. Si cu mine s-a petrecut o minune. Eram in corvoada, la Canal, gardianul m-a strigat: "Tu, grasule, du-te cu roaba!". Mi-a zis grasule, nu pentru ca as fi fost gras, ci pentru ca eram tumefiat, umflat, bujad, de conditiile in care traiam. Am dus roaba, si in spatele meu s-a surpat malul si i-a acoperit pe ceilalti noua camarazi, cu care lucrasem inainte. Eu vad in asta o minune dumnezeiasca. Dar nu trebuie sa cautam mereu asemenea minuni indepartate. Sunt minuni si la doi pasi de noi, in lumea care ne inconjoara. Imparatia lui Dumnezeu e in mijlocul nostru si daca traim in armonie, nu se poate sa n-o simtim si sa n-o vedem. Dumnezeu a facut prin armonie lumea, de la cel mai inalt munte, pana la cel mai neinsemnat fir de iarba. Tot ceea ce ne inconjoara este o minune lasata de Dumnezeu. Soarele, stelele, planetele urmeaza aceasta armonie, aceasta lege a inceputului. Nu se abat de la calea care le-a fost data. De milioane de ani fac acelasi lucru, rasar si apun in locurile lor. Si asta, prin vointa dumnezeiasca. Oare noi, oamenii, creaturile cele mai luminate de pe pamant, facute dupa chipul si asemanarea Domnului Dumnezeu, de ce vrem mereu sa calcam alaturi?
(Fotografiile autoarei si din arhiva familiei Trifu)
(Multumim Fr. Franciscan Secular Ioan Muresan care ne-a sprijinit in realizarea acestui material.)