De 14 ani, reportajele de televiziune pe care le realizeaza au obtinut mari premii nationale si peste 30 de premii internationale. Cele peste 17 filme pe care le-a facut au fost selectionate la festivaluri din lumea intreaga: Romania, Slovacia, Elvetia, Franta, Olanda, Iordania, Iran, Spania, Ucraina, Italia, Belgia, Monaco, Japonia, Polonia sau Rusia. Dar cea mai premiata documentarista romanca nu e interesata deloc de celebritate. Prim-planul public o lasa rece. Diana Deleanu locuieste la Ramnicu Valcea, lucreaza pentru televiziunea locala Etalon, are doua fete si un sot arhitect care o sustin cu fervoare in proiectele ei. Un personaj cu totul atipic pentru lumea in care traim
Blonda care face documentar
Intr-o vreme cand performanta se masoara prin a ajunge la centru, in Bucuresti, tu sfidezi canoanele si, in ciuda gloriei profesionale de care te bucuri, ramai la Ramnicu-Valcea. Poti fi celebru in provincie?
Nu cred ca pentru performanta trebuie sa fii neaparat in Bucuresti. Se poate face film si in provincie. Cu atat mai mult acum, cand, la nivel central, documentarul si reportajul tv sunt aproape moarte. De altfel, nu am nici un motiv sa-mi schimb locul de munca. La televiziunea Etalon din Ramnicu Valcea am invatat sa fac reportaj si documentar. Cu Etalon am facut film, am vazut lumea si am avut posibilitatea sa fac lucruri extraordinare, pe care nu le-as fi putut face in capitala. Bucurestiul nu-mi ofera ceea ce-mi doresc, e un oras in perpetua framantare, cu televiziuni ce urmaresc ratingul, in timp ce eu sunt o romantica depasita de vremuri, care nu vrea decat sa faca meserie si performanta. Iar alaturi de Etalon am sperante. Pentru ca Etalon investeste in documentar, investeste in emisiuni culturale, a facut expozitii, a organizat concerte si se zbate mereu sa creeze o animatie culturala in Valcea. Si reuseste, pentru ca cei 25 de oameni care formeaza echipa stiu sa se zbata si sa se lupte pentru asta. Unii dintre ei au plecat la centru si au reusit, pentru ca erau oameni bine formati. Ce ma tine pe mine acolo sunt libertatea de a face ceea ce vreau, faptul ca cineva are incredere si finanteaza aceste proiecte, convingerea ca nicaieri nu as putea sa ma exprim mai bine, si recunostinta pentru cei de la care am invatat meserie si care m-au creat. Nu vreau sa para lipsa de modestie, dar cand se vorbeste de TV Etalon si de premii, se vorbeste automat si de "blonda care face documentar". Am ajuns sa ma identific cu locul acela. Bucurestiul nu-mi poate oferi decat bani, de care nu am neaparata nevoie, pentru ca am invatat sa mi-i obtin fiind creativa, gasind de fiecare data alte solutii, alti sponsori care cred in proiectele noastre. TV Etalon este o televiziune unicat, pentru ca pariaza pe valoare, intr-o epoca in care toata lumea e interesata doar de rating si vanzari. Iulian Margu, producatorul majoritatii filmelor mele, este, ca si mine, un idealist, care crede in televiziunea de calitate si care isi investeste banii in film documentar, in loc sa-i bage in imobiliare, cum fac toti ceilalti. El e cel care mi-a schimbat destinul si care a stiut sa creeze o echipa foarte unita, cu oameni care se respecta si care invata unii de la altii. A avut incredere in mine si m-a facut sa-mi dau drumul.
Ce te leaga atat de tare de Valcea? Cum ai recomanda orasul in calitate de documentarist si reporter?
Valcea e la confluenta Olteniei cu Ardealul. Oamenii care traiesc aici sunt foarte speciali. Au farmec, umor si mai tin inca la traditii. Tot aici sunt cele mai multe schituri si manastiri, dupa cele din nordul Moldovei. Lucrul acesta a avut o puternica influenta asupra civilizatiei rurale. S-au creat foarte multe legende si superstitii, iar taranii traiesc dupa reguli morale foarte sanatoase, pe care le-au transmis urmasilor. Valcea are multe povesti care se cer spuse in film sau in scris. Iubesc din tot sufletul acest univers, atat de asemanator cu cel al lui Gabriel Garcia Marquez. Si mai este ceva... mie imi place foarte mult sa fiu anonima, sa nu stie lumea ca exist, sa stau si sa privesc si, daca as putea, sa filmez nevazuta anumite secvente. Nu-mi place sa ies in evidenta. Chiar si acasa ies foarte rar in oras, cand mai trag fetele mele de mine zicand ca ma salbaticesc. Nu-mi plac sindrofiile, nu socializez, nu prea interactionez cu lumea, ci ma rezum la universul meu. Sunt un personaj singuratic si am nevoie de linistea si singuratatea asta. Orasul imi fura din energia de care am nevoie pentru a gandi filmele pe care le fac.
Roata norocului: Silviu Purcarete si Televiziunea Etalon
Cum te-ai indragostit de televiziune? Cand ai facut primii pasi?
Am sosit in televiziune dintr-o lume care nu avea absolut nici o legatura cu ea. Fusesem educator suplinitor la o scoala, timp de mai multi ani. Imi placea meseria, dar simteam ca nu mi se potriveste decat partial. In '92, am vazut in presa locala un anunt de angajare pentru Radio Etalon. Se cautau reporteri si redactori. Am dat concurs, l-am luat, si curand s-a deschis si Televiziunea Etalon. Asa am inceput sa muncesc din greu pentru a invata cum se fac emisiuni, mai apoi cum se face reportaj, mai apoi cum se face filmul documentar. Si apoi, am dat si admitere la Facultatea de Jurnalism. Eram fascinata de filme, nu ma gandeam ca am sa le fac eu insami, candva, dar imi doream sa vad macar cum se realizeaza. A fost foarte greu, dar am avut de la cine invata, caci in facultate nu inveti mai nimic. Televiziunea Etalon a avut in momentul in care s-a deschis oameni de exceptie. Iar "nasul" ei, cel care a mers impreuna cu echipa la CNA ca sa obtina licenta, este regizorul Silviu Purcarete. Sper ca e mandru de performantele pe care le-a obtinut televiziunea.
Cum a fost experienta primului film?
Primul reportaj-eseu mai special l-am facut prin '94. Era vorba de doi copii care murisera de SIDA la gradinita unde fusesem educatoare. Cunosteam locul, stiam oamenii care lucrau acolo si asta m-a determinat sa fac un reportaj. Faptul ca a devenit un eseu de televiziune nu este meritul meu, ci al celui de la care am invatat televiziune, Iulian Margu, care a facut film TV si inainte de '90, si care ne-a invatat pe toti cum se face. Si de la acel subiect s-au nascut altele. Si altele. Anul urmator, cuiva i-a venit ideea sa trimita aceste materiale la APTR, care avea un concurs. Si s-a intamplat o minune: am fost chemati la Gala, unde credeam ca suntem doar nominalizati, dar doamna Manuela Cernat si Dan Necsulea ne-au facut o mare surpriza si ne-au dat Marele Premiu al Galei APTR 1995. Nu stiau nimic despre Televiziunea Etalon, vazusera doar niste filme care le-au placut. Asa s-a declansat dorinta noastra de a produce mai mult si mai bine. A fost un premiu care ne-a ambitionat. Si daca Televiziunea Etalon a ajuns la performantele de azi, de a sta in festivaluri alaturi de televiziuni internationale ca BBC, CNN, ZDF, e si datorita lor, fiindca ne-au dat aripi si ne-au facut sa credem in ceea ce facem.
Reportajul de televiziune inseamna zile intregi pe teren, nopti pierdute la filmare, montaj. Cum reusesti sa gasesti un echilibru in viata personala? Familia nu-ti duce dorul? Cum rezista dragostea cand tot timpul esti pe teren?
Legat de familie, pot sa spun ca este esential pentru mine sa am sustinere din partea ei. Am fost norocoasa, pentru ca sotul meu este arhitect, lucreaza tot intr-un domeniu de creatie si intelege mediul profesional in care traiesc. In rest, nu este nimic ostentativ in relatia noastra. Sunt casatorita de peste 19 ani si am doi copii frumosi, doua fete. Una este studenta la psihologie la Sibiu, cealalta da anul acesta examen la arhitectura, in Bucuresti. Despre familie vorbesc putin, pentru ca nu vreau s-o expun . Dar sunt fericita. Ion Baiesu spunea ca "Fericirea e un lucru mare". Eu as completa ce-a zis scriitorul si-as spune ca fericirea e un lucru mare, compus din lucrurile mici care ne alcatuiesc viata, si doar atunci cand ele nu mai exista, realizam ce bine a fost si ca starea respectiva se numea fericire. Fericire inseamna sa fii sanatos, sa ai ce sa pui pe masa, sa fie liniste in viata ta si pace in lume, sa cunosti oameni si locuri cat mai multe, sa faci bine, sa vezi oameni zambind.
Cum lucrezi? Calatoresti mult? Iti gasesti usor subiectele si personajele?
Lucrez cu o echipa extraordinara. Cei mai calzi si mai buni colegi cu care multi si-ar dori sa lucreze. Ne completam in idei, la montaj sau la filmari. Poate ca asta este secretul filmelor noastre. Ei sunt Petre Constantinescu, Paul Predescu, Marilena Constantinescu, Mihaita Mihai si cel care e in spatele tuturor filmelor si premiilor Televiziunii Etalon, Iulian Margu. Subiectele nu le cautam foarte tare. Uneori am sentimentul ca vin singure. Presa scrisa locala abunda in ele. De exemplu, subiectul cu batranii care s-au casatorit pentru a avea bani de inmormantare a fost prezentat de mai multe ziare din Ramnic. Noi am incercat sa spunem povestea altfel decat o stire sau un reportaj, introducand elemente din filmul mut si muzica lui Dvorak. In general, despre filmele Etalonului se spune ca vin cu originalitate...
Cum ti se par televiziunile nationale? Crezi ca ofera publicului exact ce are nevoie?
Nu stiu de ce are nevoie publicul. Poate ca are nevoie de lucruri mai lejere, mai superficiale, ca sa uite de problemele de zi cu zi. Multi spun ca televiziunile din Romania sunt proaste sau ca au programe vulgare si mediocre. In ce ma priveste, in fiecare oras din Europa sau din America in care am mers, m-am uitat si la televizor. Si pot spune ca televiziunile noastre sunt foarte bune. Subiectele abordate sunt uneori facile, dar asa se intampla si la francezi sau la italieni. Televiziunea va fi intotdeauna o oglinda a epocii. Eu ma uit la stiri la Realitatea TV. Imi place si TVR2, pentru ca acolo l-am descoperit pe Razvan Butaru, un om de televiziune foarte bun. Promoveaza reportajul de calitate.
Povesti simple, despre oameni obisnuiti
Cum iti explici succesul filmelor tale?
Cred ca succesul lor vine din faptul ca sunt povesti simple, spuse simplu, despre oameni obisnuiti: iubirea, moartea si viata omului simplu, care a trecut printr-o experienta deosebita, care a schimbat sau a facut ceva esential. Le spun cu multa iubire si intelegere fata de personajele mele. Tot ce fac fac cu drag. Filmul inseamna emotie. Daca reusesc sa "ambalez" artistic, si sa am si mesaj uman adevarat si consistent inseamna ca nu am pierdut timpul in zadar. E chinuitor sa cauti zile, uneori saptamani intregi "directia" filmului, dar dupa ce o gasesti e sublim. Subiectele pe care incerc sa le tratez sunt uneori dureroase, dar incerc sa pun si putin umor, sa indulcesc amarul, asa cum am facut cu Humoresca, un filmulet de 16 minute, care a strans o groaza de premii. Dar succesul acesta despre care vorbim este doar un succes de festivaluri. Din pacate, filmele astea nu pot fi vazute peste tot. O parte din ele au fost difuzate de Realitatea TV, acum trei sau patru ani, si au fost bine primite. Acum negociez acelasi lucru cu TVR2.
"Nimic fara Dumnezeu", dar discret
Care sunt valorile in care crezi? Ce-ti da forta, incredere?
Pentru mine e esential sa nu fac rau nimanui, prin atitudinea mea. Ca fiecare om, si eu am gresit. Am gresit de multe ori nepermis, de aceea regret cand ma gandesc ca am ranit sau am produs dezamagire. Nu-mi place sa judec pe nimeni pentru greselile lui, pentru ca fiecare gest este determinat de o acumulare de sentimente sau poate de alte elemente care mie nu-mi sunt cunoscute, iar eu nu vad decat ceea ce se lasa vazut si nu cred ca este suficient pentru a cataloga pe cineva. Nu-mi plac agresivitatea, rautatea, dorinta de vendeta. E loc pentru toata lumea pe planeta asta, asa ca trebuie sa fim mai toleranti si mai putin egoisti. Cred in puterea exemplului personal pozitiv. Daca fiecare am incerca sa facem zilnic sau saptamanal un lucru bun, altfel ar arata tara si lumea, in care trecator existam. Cred in Dumnezeu, dar nu cred ca ostentatia credintei face bine. Ma ghidez dupa principiul "Nimic fara Dumnezeu", dar nu demonstrativ, ci discret, prin gesturile mici sau mai mari din viata mea.