Ne aflam intr-un apartament spatios, cu ferestre largi, ce dau spre o strada din inima Bucurestilor. Mobilele frumoase, neinghesuite, tablourile, fotoliile largi, imbracate in plus bej, co- voarele pufoase, in nuante pastel, asternute peste parchetul lucios, dau impresia de pace si liniste: o liniste tenace, ce pare a fi instalata in acest spatiu de cand lumea. Poate ca linistea asta, seninul asta aproape nefiresc in zilele noastre! vine si el de la stapana casei: doamna Dina Cocea ("Doamna Dina", cum ii spun prietenii si nenumaratii admiratori), cea pentru care teatrul si frumusetea si disciplina si munca, munca neobosita si incapatanata par a fi un mod de a exista. Un mod de a sarbatori acel miracol numit Viata. Un mod exemplar de a construi un Destin. Dina Cocea spune de cate ori este intrebata despre secretul tineretii si frumusetii ei vesnice ca nu are regrete, ca nu are amintiri urate. "Am darul de a indeparta raul si uratul din jurul meu. Nu-mi regret greselile. Seninatatea e un dar mostenit de la tatal meu. Traiesc intens bucurandu-ma de ziua de azi. Clipa conteaza. Nu privesc indarat. Cand nu am mai putut juca zilnic, m-am apucat de scris. Mi-am descoperit o alta pasiune. Mi-am redescoperit, intruna, placerea si bucuria de a trai..."
O familie cu personaje celebre
Doamna Dina Cocea e o legenda vie. Acum sta in fata mea, intr-un fotoliu larg, ca un tron. Sta dreapta, ca o regina, si-mi asculta intrebarile cu rabdarea unei artiste de exceptie, pe care cariera si viata au obligat-o sa tot dea interviuri.
"Am avut marele noroc de a ma naste si de a trai primii ani ai copilariei si ai adolescentei alaturi de niste oameni exceptionali. Unul dintre ei a fost bunicul meu, Constantin Mille... ("Copilul teribil al "Contemporanului"" cum avea sa-i spuna George Calinescu). Celebru scriitor si mare personalitate a protipendadei bucurestene de la sfarsitul veacului 19 si inceputul veacului 20. Iar celalalt a fost tatal meu, N. D. Cocea... (temut ziarist-pamfletar, prozator si om politic de stanga). Da, tatal meu a fost si el un om de exceptie. Iar mama Florica Mille o fiinta de o frumusete rapitoare, pe care am iubit-o si care m-a iubit cu o dragoste aproape coplesitoare. Parintii mei au divortat curand eu aveam cam 8 ani pe-atunci... Am copilarit mai mult in casa bunicului meu, din Bucuresti, tatal mamei. O casa mare si frumoasa, care mai exista si azi, undeva pe langa gradina Icoanei. Nu stiu cine a cumparat-o. Acum e restaurata, e zugravita in culori deschise, asa cum era si pe vremuri. Bunicii nu ma prea lasau sa ma duc pe la tata. Acolo era o viata cam... boema, ziceau ei, nu se cadea ca o fetita sa creasca in atmosfera aceea. Asa ca am copilarit in preajma bunicului, un om foarte sever si foarte disciplinat. Un intelectual de forta, de la care, fara sa-mi dau seama, am invatat multe. De altfel, mama s-a remaritat si ea curand. Eu am ramas la bunici, pana la 14 ani. Atunci am plecat cu totii la Paris. M-au dat acolo la un pension, apoi la maici... Erau vremuri tulburi, razboi, revolutia din Rusia abia izbucnise. Am ramas la Paris pana s-a sfarsit razboiul. Da nici la Paris n-am avut liniste, ca erau bombardamente... Pericolul venea de sus, de la "Die grosse Bertha" zepelinul acela infricosator, care arunca bombe peste Paris... Dupa razboi, ne-am intors din nou in tara..."
In perioada aceea una din matusile dvs. avea la picioare intreg Parisul: celebra Alice Cocea...
In prima mea sedere la Paris, adica pe vremea cand eram doar o fetita, ne-am vazut mai rar... Abia dupa ce a murit bunicul meu, prin 1927, am plecat din nou la Paris, la studii, si atunci am locuit la matusa mea, la Alisa... Atunci am vazut foarte mult teatru... Am si luat lectii particulare de actorie, de la niste actrite frantuzoaice... Alisa facea dupa cum stiti o mare cariera la Paris... A jucat pana dupa razboi... A avut ca parteneri actori mari: Harry Baur, Pierre Fresnay. Ea a creat rolul fetei din "Parintii teribili". La teatrul "Maturins", s-a jucat stagiuni intregi spectacolul asta. Alice Cocea a jucat pe scenele pariziene pana in 1950. Ultima ei pasiune a fost pictura. Cand am fost la Paris si am vizitat-o, toata casa Alisei era plina de picturile ei cu flori superbe. A si facut o expozitie care a avut mare succes atunci...
Trebuie sa fi fost o femeie tare frumoasa. Toti membrii familiei dvs. au fost foarte frumosi, dupa cate stiu.
(Pe peretele din fata mea, o fotografie de demult il infatiseaza pe N.D. Cocea: un chip sapat in piatra, cu trasaturi aspre, barbatesti, dar armonioase o privire de vultur seducator.)
Alice Cocea era o miniona. Era ca o statueta de Tanagra. O frumusete blonda. Semana cu tata. Tata a avut doua surori, amandoua actrite, pe Alice si pe Florica. Veneau cam de doua ori in tara si atunci stateau mult la Sighisoara, unde tata avea o casa. Casa exista si acum, este refacuta de sora mea, Pussy Cocea (Maria Cocea), care sta si astazi acolo... E sculptorita, foarte buna... Pasiunea sorei mele a ramas Sighisoara. Tatal meu a avut patru copii cu patru neveste: pe mine, pe Tanti Cocea, pe Maria si un baiat: Radu. Intr-un fel sau altul, noi, copiii, l-am mostenit pe tata. Ma refer la frumusetea lui. Nu era inalt, dar cred ca a fost foarte frumos in tinerete. Am vazut niste fotografii de-ale lui unde era superb ca barbat... A avut multe succese la femei...
La teatru, in "Micul Paris"
Sunteti foarte mandra de el... Dar cred ca si el era foarte mandru de dumneavoastra...
Da, cand am inceput sa joc teatru, ne-am apropiat foarte mult... Atunci a scris si o piesa pentru mine, "Canalia"... O drama sociala. S-a jucat la "Teatrul Nostru" prin '45, o companie infiintata de mine. Tata a apucat sa vada premiera... a murit in 1949. A fost un mare succes. Partenerul meu era Fory Etterle... In spectacol jucau si alti actori mari, despre care astazi se invata la scoala: Jules Cazaban, Lia Sahighian, Calboreanu Storin, Marioara Voiculescu... doamna Bulandra... Lucia Sturdza Bulandra a jucat intr-o piesa americana, "Abracadabra" era delicioasa in acest rol. Apoi a jucat in puternica drama "Therse Raquin". Dupa plecarea lui Sahighian, care era regizorul teatrului, a venit alta somitate, Victor Ion Popa, si a pus "Discipolul Diavolului" cu Sorin Gabor. Decorurile superbe! au fost facute de arh. Stefan Norris, iar costumele de doamna Patrascanu...
Cum era pe-atunci "sa mergi la teatru"? Lumea era eleganta?
Nu foarte... Sa nu uitam ca eu am deschis teatrul in timpul razboiului. Ce-i drept, desi era razboi, salile erau arhipline. Oricum, lumea venea de la lucru, in general... Din cauza camuflajului, spectacolele incepeau devreme, pe la sapte seara...
Ce faceati dvs., actorii, oamenii de teatru, dupa spectacol? Se mergea la restaurant?
Da, dupa aceea se mergea intotdeauna la restaurant. Mergeam la "Modern", cam unde a fost restaurantul Berlin... Ne placea acolo, pentru ca locul avea o atmosfera foarte placuta, foarte speciala... Un "obisnuit" al localului era Pastorel Teodoreanu; veneau acolo actori de la multe teatre... Venea multa lume pentru ca se si manca foarte bine... La "Capsa" nu ne duceam. La "Capsa" era altceva. Acolo mergeau mai mult scriitorii.
Cam ce se manca in restaurantele de atunci?
Pai, mititei, fripturi la gratar, cartofi prajiti, muraturi, sarmale, musaca... Se bea vin, adica sprit, mult sprit... Nu erau atunci la moda farafastacuri din astea... Whisky. Noi beam tuica... Se statea pana la 3-4 dimineata. Venea, cum va spuneam, Pastorel Teodoreanu, trecea pe la fiecare masa, ne facea epigrame... Venea Tudorica Musatescu care era nelipsit. Avea masa lui, dar se mai si plimba printre mese... Venea cu sotia lui, cu Titi Musatescu. Se opreau pe la mesele noastre, spuneau glume. Venea Ion Vinea... Avea si el masa lui. Si noi aveam masa noastra. Noi adica Fory Etterle, Jules Cazaban... Fory era o dulceata de om, sosea cu chitara lui si incepea seara cu cantatul... Canta si "din voce" cum se spune... Avea o catifea de glas... Am amintiri foarte frumoase cu Fory... Prima comedie muzicala, cu el am jucat-o. Era scrisa de Tudorica Musatescu... Muzica era de Ion Vasilescu. Comedia asta avea si un titlu simpatic: "Un baiat iubea o fata"... Canta si Fory, si cantam si eu... Mai juca si Marcel Anghelescu in spectacolul asta... Si nemaipomenita Maria Vauvrina... Toata lumea canta si dansa... S-a jucat la "Roxy", adica acolo unde, mult mai tarziu, avea sa se infiinteze ansamblul folcloric "Rapsodia Romana".
La hipodrom, cu automobilul
Care era programul dvs. in acea "Belle epoque"?
Pai... dimineata mergeam la repetitii. Dupa-masa... depinde ce program aveam: citeam sau mergeam la Hipodrom, la curse...
Acolo, la Hipodrom, lumea era imbracata cum vedem noi in filme?
O, da, sigur ca da... Acolo se desfasura un adevarat ceremonial. Toate elegantele Bucurestilor se intalneau acolo. Pariai sau nu, castigai sau nu, important era sa fii vazuta. Purtai obligatoriu! palarii cu boruri largi, vulpi argintii, pantofi cu tocuri enorme. Acolo ajungeam cu masinuta mea, un Adler sport, decapotabil, alb cu rosu... O bijuterie de masinuta... Cu masina asta am participat si la un concurs de eleganta, la Sinaia, in 1935. Carnetul de conducere l-am luat pe cand aveam vreo 25 de ani... Revenind la programul meu... Seara, daca nu mergeam la "Modern" ne duceam la "Automobil Club" unde luam masa cu prietenii. Localul asta era undeva in zona Ateneului Roman. Acolo veneau mai degraba politicieni, industriasi, bancheri. Tinuta de seara era obligatorie. Purtam rochii lungi, iarna o blana, vara o esarfa de matase sau asa ceva... Se si dansa la "Automobil Club". Cantau acolo Joe Reininger si Dinu Serbanescu. Unul la vioara altul la pian. Mai mergeam si la "Louisiana", unde era taraf de lautari. Ca si la "Leul si carnatul". Pe la restaurantele astea, il puteai asculta pe Grigoras Dinicu. Uneori, aici canta si Maria Tanase. Mai mergeam si pe la barul "Zissu" undeva pe Serban Voda.
Doamna Dina Cocea, sunteti un martor de pret al unei epoci care acum pare fara intoarcere. O epoca in care Bucurestii se chemau "Micul Paris", in care docherul somer de la Braila manca "mancarea saracului", adica o paine alba celebra "jimbla", un kil de branza de Braila, un morman de rosii. La care se adauga, fireste, un kil de vin alb... Dupa cate stiu, somerii astia stateau "cu burta la soare" cu palaria pe fata, si-aveau, inscrise pe talpi, cifrele care insemnau "pretul lor". Pretul de la care incepeau negocierile... Cum erau platiti, atunci, actorii?
Nici prea-prea, nici foarte-foarte... Cei de la "National", de pilda, aveau salarii relativ mici. Numai ca existau o multime de companii particulare, puteai sa colaborezi sau sa-ti infiintezi compania ta... Eu, dupa cum v-am mai spus, am infiintat, in 1941, compania "Teatrul Nostru" care a avut anii ei de glorie, la care am elaborat un repertoriu de cea mai inalta calitate, la care au colaborat cei mai mari actori ai scenei romanesti de atunci. In acea epoca, Romania era granarul Europei, iar leul era convertibil raportul salariu-preturi fiind in favoarea omului marunt. Adica, si in favoarea omului marunt... Si asta a tinut cam pana cand au venit comunistii peste noi. Atunci, compania mea a dat faliment. Asa cum, foarte curand, aveam sa dam cu totii faliment, intr-un fel sau intr-altul. Dar asta e o alta poveste.