"Si-avem mori pe-al nostru rau,/ Macina boabe si grau..."
Daca mergi in Banat si o iei catre Bozovici, un orasel din vecinatatea Caransebesului, fii atent la tabla ruginita pe care scrie "Prigor". Pe aici se intra in Tara Morilor, "mandra Rudarie" - cea mai intinsa zona mulinologica din centrul Europei. In 1874, in intreaga Depresiune a Almajului functionau 339 de mori, dintre care 51 numai pe apa Rudariei (sau Rudaricai). Azi, mai functioneaza 22 de mori, inundatiile din 1955 ducand la vale "jumatate din sufletul satului".
Comuna de munte, Rudaria (botezata "Eftimie Murgu" in 1984) este, spre binele celor care vor sa se ascunda de lume, o asezare in care domneste, inca, linistea cea de inceput. Casele, ca peste tot in Banat, sunt grupate pe doua randuri, asezate de-o parte si de alta a ulitelor tivite cu siruri de arbori stravechi.
Cele 22 de mori sunt detinute "in devalmasie", la fel ca strungile de oi si pasunile. La fiecare moara sunt asociati intre 15 si 25 de proprietari, fiecare cu randul (sau randurile) lui. Un rand mare inseamna o zi si o noapte; un rand mic - doar o zi sau o noapte. Nimeni nu plateste nimic, iar cheia stirba si ruginita, agatata de-o sfoara, se tine la "seful morii". Acest sef nu are nici un privilegiu, dar trebuie sa vegheze la bunul mers al utilajului. Cand se strica ceva, "comitetul" solicita participarea egala la reparatii a tuturor asociatilor. Cine refuza de mai multe ori sa plateasca ori sa munceasca poate fi "dezmostenit", pierzandu-si randul, chiar daca e detinut de sute de ani.
Cand se intampla sa fie si ei loviti de aripa poeziei (ca toti romanii), rudarenii uita de munca si o dau pe "cantari". Nimeni insa nu indrazneste sa se puna cu matusa Versavia, in varsta de 83 de ani, "poeta de sub munce", care a citit pe scena, in suspinele celor mai in varsta, epopeea mandrei Rudarii. Revoltata ca un ziarist neserios din Resita i-a ratacit manuscrisul, matusa Versavia recita cu ochii in lacrimi fragmente pastrate in memorie: "Mandra Rudarie! Ea sub munce-i asezata/ Si-i pusa cam izolata/ Fira verde ca iglica/ Apa noastra-i Rudarica/ Si-avem mori pe-al nostru rau/ Macina boabe si grau".
Naluciri din vremuri trecute
Cand l-am cunoscut, Ilie Imbrescu era viceprimar al comunei, voise sa ajunga ofiter in tinerete, dar batranul sau tata l-a pus sa aleaga: "Baiete, daca pleci, dai de alea in rochie; mai bine ai ramane la poale si ai lua-o pe Maria!". L-a ascultat si de atunci isi duce viata ca "randas" la cele mai bune mori, doua pe rau in sus, una in spatele casei. De cate ori are ocazia, incearca a-i lamuri pe straini cu privire la numele satului si al raului lor. "Ruda inseamna minereu de fier, rudar = miner; rudarie = exploatare de minereu de fier. Nu mai vrem sa ne confunde cineva cu tiganii rudari. In vremurile trecute, absolventii de facultati refuzau sa primeasca posturi la noi, ca se temeau sa intre "intre rudari"".
"Neica Ilie" iubeste morile si le cunoaste numele sonore, dar si ciudate. Le "recita", plin de importanta, cu mandria celui care vorbeste o limba numai de el stiuta, rostind intregul sir de la 1 la 22: Indaratnica, Firizoanea, Vamulea, Cioapa, Maxinoanea, Cioricaneasa Cu o memorie demna de un om al muntilor, nu le-a uitat nici pe cele duse de ape in 1955: Trocolea, Staiculeasa, Dacicoanea "Cum sa le uit?", se mira. "Morile sunt parce din viata noastra, ca nevestele si copiii; pe unde-au fost candva cele pierdute la vale, stancile au ramas golase, malul apei o tara curbat, albia incretita".
Paraul strabate vatra satului prin trei canale: unul natural, cu un debit lenes si apa candva buna de baut; celelalte doua, pe stanga si pe dreapta, numite irugi, sunt aductiuni construite special "sa enerveze" apa, pregatind-o sa intre in tot atatea cascade cate mori sunt in functiune. Dar Ilie Imbrescu nu zaboveste prea mult "panga casa"; pe el il atrage amintirea "la deal", unde morile stau direct in valtoare, ca niste uriase vartelnite rasarite din stanca. Ii place sa se piarda cu privirea pe fuioarele de apa toarse de rotile innegrite de vreme, care umplu aerul de vaier si larma, ca zvonul clopotelor unei bisericute din lemn. Valea asta a morilor il ameteste cu prea multe emotii, ii aduce in fata tineretea si povestile magice ale copilariei. Odata, demult, la braul "Evei" si la grumazul lui "Adam" - cele mai frumoase stanci din Banat - jucau flacari in noaptea de Sanziene, comori zice-se ascunse de stramosii daci, pe care nimeni nu a indraznit sa le tulbure, spre deosebire de Muntii Orastiei, unde hotii, spune neica Ilie, "au pangarit Dacia Felix". Mai sus, la moara Tunel, a fost adus preotul, acum sunt 30 de ani, sa alunge spiritele rele. De cand se incuiasera accidental patru capre inauntru, fiind gasite dupa cinci zile in cea mai buna stare, satule si baute, in acel loc se auzeau noaptea tot felul de zgomote, tipete de petrecere, glasuri de femei, icneli si mugete infundate, viori si trompete, tropot de cai, talangi si muzici de patefon. Nimeni nu mai indraznea sa macine la Tunel. Pe apa veneau crengi de liliac rupte din munte, cand se stia sigur ca nimeni nu trecuse la deal, iar pestii pistruiati sareau in contra apei, la cascade, intocmai ca somonii ce se intorc sa-si depuna icrele. Tot in acele zile de spaima a intregului sat, la moara vecina, Vamulea, un gospodar si-a "surprins" baiatul cu tigara-n gura si berea la picior, alaturi de alti vlajgani din vecini, chefuind in crucea zilei. Pana sa-i arda un ciomag pe spinare, omul s-a trezit acasa in miez de noapte si mare i-a fost mirarea sa-si afle odrasla dormind bustean in camera lui. Tot de atunci, tapul lui Ananie, unul dintre animalele inchise la Tunel, s-a luat de baut, repezindu-se in barul comunal si golind halbele celor neatenti de cate ori se intorcea, seara, cu turma din padure. "Au fost comedii mari", spune neica Ilie. "Un vecin", povesteste el, "si-a umplut sacul cu uruiala la moara Indaratnica (a carei roata se invarteste in sens invers acelor de ceasornic), iar cand a ajuns acasa, a gasit boabe intregi, de n-a mai avut liniste cu nevasta cateva zile, fiindca femeia il banuia ca nici nu daduse pe la moara."
"Am auzit si alte povesti despre Indaratnica. Se spune ca, daca o lasi sa mearga in gol o noapte, in timp ce tu iti iei curajul sa stai inauntru pana dimineata, intineresti, deoarece roata morii macina timpul "indarat", ca o masina a timpului."
Despre toate aceste "zvoniri", Ilie Imbrescu are rezervele lui. El stie doar atat: viata i s-a scurs in ritmul rotilor de piatra si in trancaneala socotului, o biata talpita de lemn care are rolul ei in deplasarea boabelor. Valea Morilor e strajuita de versanti impaduriti, care par a striga pentru el nume de mult uitate: Socolutu, Straminesa, Gunestea, Piatra Sucii Aici e moara lui preferata, asezata "pe sub deal, pe sub padure", unde traieste intens bucuriile curate ale vietii, Moara Veloanea, numita si "Moara Iubirilor Implinite". Pana nu demult, toate perechile din sat care doreau sa se casatoreasca veneau macar o data impreuna la moara
Dupa ce dispare in desisul mestecenilor si alunilor, paraul face o scurtatura si apare la cativa metri de barajul morii, alunecand vesel, ca o apa vie, pe jgheabul metalic. Puntea exterioara a micii constructii (morile au dimensiuni standard: 3/3 m) te imbie la somn. Ilie Imbrescu a dormit de multe ori la moara, pe cand nu fusese "atata sperietura pe lume". Cand era flacau, aici se intalnea, pe furis, cu prietenii, pregatind surprize pentru sarbatoarea liliacului. Liliac roz, de munte (rododendron), sute de hectare aprinse de floare, unde se pierdeau, ca din intamplare, perechile venite la macinat. Ilie si ceilalti baieti goleau hambarele in luna mai, uimindu-i pe parinti cu vrednicia. Duceau de dimineata alti si alti saci cu porumb la macinat, incurcand "sorcozeturile" (socotelile) familiei. Ba aduceau inapoi prea multa faina, ba prea multa uruiala. "Unde ti-a fost capul, drace?", intreba mama. "Ai topit porumbul pe hrana mieilor, iar pentru coleasa (mamaliga), de unde vom luva (lua)?"
"Roata morii se-nvarteste, tac, tac, tac"
La 82 de ani, "uica Mila" (unchiul Mila, alias Mihai Turculescu) nu mai aude bine. I s-a intamplat candva, intr-o iarna a tineretii, cand a dus sacii la moara cu caruta. Atunci a intrat in parau pana la brau, sa incurajeze caii. "De la apa mi se trage", spune. "Dar tare mult iubesc eu apa, ca de la dansa traim si nu ne cere nici un ban." Om cu autoritate, Mila este sef de moara. Cand se intampla sa cada ca din cer ceva nemti, primaria pe el il pune ghid. Caci el le va spune pe fata acelora: "Cand au construit mecanicii vostri turbinele Kaplan (preluate ulterior si la Resita) s-au inspirat din rotile cu linguri ale morilor noastre, care sunt cele mai eficiente. Intra apa cu toata forta, loveste in plin si imediat paraseste cupa. Nu se pierde lucrul mecanic. Este model de sute de ani, pe care l-am mostenit de la bunii nostri".
Ca administrator, nu se incurca in amanunte. Traseul moraresc e simplu: "Avem o singura cheie", spune. "Merge de la om la om, dar nu s-a intamplat niciodata sa ocupe cineva locul altuia fara invoire. Cheia nu e contra hotilor, dar e pentru pastrarea ordinii. Cine are mai multe randuri la macinat e avantajat; cauta sa aiba si in sat, si la munte. Vrei sa faci uruiala in pripa? Mergi in spatele casei, la una din morile lente si cu piatra mica. Vrei faina? Du-te pe Vale, unde apa vine iute si poate impinge si o hidrocentrala"
Pentru Mila, morile preferate sunt Trailoanea si Rosonea. Sunt frumoase si puse la loc "vidgiros" (vizibil), iar apa cade cu 4 metri pe secunda. Cascadele spumoase nasc curcubee si pastravii ametiti cad direct in jgheabul de acceleratie, strecurandu-se apoi printre palele rotii. Furcuta de lemn care sprijina "calcaniu" rotii se zbate ritmic, ca o momeala agatata in undita.
La macinat, la Rosonea, azi e randul Iustinei Petrut. A lasat acasa familia flamanda, se terminase malaiul de mamaliga. "Du-ce (du-te), muiere, la ce moara-i stii si cere rand cu imprumut!", i-o zas barbatul. "Asta seara avem musafiri, vine ginerele cu nepotii si stii ca vor coleasa". Asa se face uneori, in caz de urgenta: ceri cu imprumut un sfert, o jumatate sau chiar un rand intreg de moara la un vecin. Cum ai cere un praf de sare, o paine sau cateva oua. Zice Mila catre Iustina: "Ai de grija, Iustino, sa nu lasi pietrele pe uscat. Ai nimistit (reglat) cosul?".
La Trailoanea, zarind cativa saci uitati intr-un colt si luand seama la peretii afumati, uica Mila cade pe ganduri "Ai, ai, ai cate momente am trait in cosmelia asta! Tin minte: aici mi-am petrecut luna de miere. Faceam focul, frigeam sorici si ma adapam cu vin. Nevasta era tare mandra ca primise drept zestre de la parinti un rand mare la aceasta moara. Imi facea toace voile, prindea pastravi cu pete rosii pentru mine. Mergea in sat si aducea, pe seara, o banda de lautari. Nu lipsea muschiul afumat de porc, casul afumat de oaie si tuica fiarta. Stateam trantit pe saltea, cu tigara intre dinti, ca un pasa"
Patoanea si Dacicoanea
Dumitru Ghimboasa, zis uica Mitrut, e seful morii Patoanea. Numele vine de la Pata, familia care a construit-o in urma cu 150 de ani. Pentru el, morile "au scris" multe amintiri din copilarie, dar si amintiri mai tarzii. Cica pe vremea cand nu erau discoteci, moara era "caminul cultural" al fiecaruia. "Luai radioul cu baterii", isi aminteste omul "si incingeai, baiete, un dans in doi sau in patru (ca mai multi nu incapeau), de se speriau lupii din vale. Intalnirile se aranjau prin biletele: vezi, tu, Mitrut, ca maine sara-i moara mea Ori: vorbeste, tu, Marie, cu tac-tu, sa ne dea noua randul diseara, ca tot sunt ai mei plecati la stana Am avut, draga Doamne, si moara tencuita: Dacicoanea. Sa fi vazut acolo fruncea satului. Chemam fetele sa vada cuptorul si lavita, cosul de fum si procovita pe care dormeam. Iarna, era ca in statiune: faina mirosea atat de frumos, iar tuica fiarta alunga fiarele padurii"
Astazi, Dumitru Ghimboasa se plange de "viziunea tineretului": ca baietii nu mai stiu nimic, nici numele morilor, nici denumirile pieselor componente. Ca nu mai vor a macina, nu-s interesati, "ca nu-i grija dupa ei, ii grija dupa mine". "Eu plec la moara, el la discoteca", spune. "De cand cu discotecile, se arunca copiii pe strada, fetele nu mai au nici o frica de Dumnezeu. Asta dauneaza si tarii, pentru ca nu stim sa muncim cot la cot. Numai sa iesim in strada si sa cersim cu fata la Guvern! Alta nimica. Noi, taranii, de la Adam si Eva suntem pedepsiti sa ne castigam panea cu sudoarea fruntii. Cosesc toata vara. Muncesc si 16 ore. Daca n-as avea animale, m-as imbolnavi. Ca atunci cand mi le-a luvat colectiva. Frumusete de vaci ascunse in grajdul din dealul Maica Duminica. Le-au gasit si mi le-au luvat. Am plans saptamani intregi Dar o dat bunul Dumnezeu si s-o desfacut comunismul si iata ca le am pe toace la loc. Le-am profacut."
Epoca de lemn
Rudarenii sunt invidiati ca traiesc mult. De la faina, zice-se; de la aerul de munte si de la apa de baut. Pana a se deschide exploatarea forestiera, femeile luau apa direct din parau, in cobilite. Dar de cand cu mustul de lemn, nu mai bea nimeni. A ramas doar zicala: daca bei dinsus sau dinjos de moara, gustul apei e acelasi.
O cunoscatoare de proverbe, dar si de versuri, este doda Maria Craia, de 86 de ani. Dansa a apucat mult din "epoca de lemn", cand palele, rotile si jgheaburile morilor erau construite numai din anin si stejar. Poarta costum taranesc alb cu negru si se lasa fotografiata in timp ce recita: "Morarita-i bucuroasa/ C-ajunge fanina-n casa". Daca o rogi sa se prezinte in cateva cuvinte, Maria Craia isi arata talentul literar: "Tare mult ma urc pe munti. Eu intai, si nepotii gafaind dupa mine. Le fac la toti ajutori, cultiv florile si capsunile, aduc lemnele, pun focul, gatesc, fac coleasa. Tes in razboi si tin barabar cu cinerimea (ma tin aproape de tineret - n. red.). Ca, sa va spui: de cand m-am nascut, tare isteata-am fost. Altufel, mai teseam eu 175 de covoare?".
Cantorul Sarbu Lazar poarta opinci de cauciuc. La cei 81 de ani ai lui, a constatat ca opincile de porc sunt o pacoste. "Cand ma culcam", isi aminteste, "era musai sa le pun la capatai, sa nu le manance cainii. De cand cu gutaperca, sunt fericit. Noile opinci se indoaie dupa pajiste, dupa stanca, dupa lemn si sa formeaza dupa teren. Bat cu ele muntii, car sacii la moara, nu ma tem de noroaie, nici de uscatura." Singura problema a cantorului este tineretul. Mai exact, relatia tinerei generatii cu morile. Ca sa-i initieze in tainele moraritului, a propus celor patru nepoti ai sai un curs, "sponsorizat" tot de el cu o galeata de miere. Lectia s-a tinut la moara familiei, Rosonea. Punand mana pe fiecare piesa, el a rostit intr-o pasareasca perfecta: "Pui boabele-n cos. Boabele cad in galetus. Aci ai pus din vreme o miiana. Daca n-o pui, nu faci faina. Nu uita ganjeiul; pre el se pune parparita ce-o lasi in lacasul pietrei. Piatra de sus vezi sa fie bine sanuita. Cea de jos sa fie usor colibata spre mijloc. Trebuie sa faci bine craiturile; altfel, adio macinare, ca asa scrie la carte: doi tante (centimetri) jos, doi tante sus. Fara aieste toate, ma baieti, sa cheama ca nu-i moara, sa cheama rasnita de cafea. Si-nca ceva: cand auziti fusul cu aripioare ca bace (bate) apa, sa stiti de buna seama ca roata se-nvarteste-n ocoli, iar faina cade fir a fir in masnic. Si sa nu spuneti ca nu v-am spus: piatra de jos e musai sa fie mai sclaba decat a de sus. Altufel, doua pietre tari nu macina-n veci faina buna".
Foto: MIHAIL CRATOFIL