Raiul pierdut
Marioara Bodea s-a nascut in Ursici, intr-o casuta de lemn, cocotata pe-un varf de deal. Doi copii, doi parinti, doi bunici. si un munte. Tot muntele era doar al lor. Coborau foarte rar si se simteau liberi. Vecinii cei mai apropiati traiau la multi kilometri distanta, pe alte culmi singuratice. Vorbeau unii cu altii strigand, ca pasarile salbatice. Pana la scoala din sat, ea si fratiorul Gheorghita mergeau doua ore prin paduri si auzeau lupii. Biserica era jos, la poalele muntelui, 20 de kilometri pe care ii faceau in cinci ore. De aceea, de multe ori, nu mergeau. Ramaneau in casa cu doua odai si podele din lemn geluite, mirosind a brad proaspat si cumva a tamaie. Imbracati de duminica, stateau toti in mijlocul casei inchipuindu-si ca sunt intr-o biserica si asculta vorbele unui preot. Erau singuri, puternici, stapani. Bunicul Lisandru deschidea o biblie veche, neagra si foarte mare. Un batran voinicos, cu plete albe si un chimir urias, de care nu se despartea nici in somn. El le citea din Biblie tuturor. Marioara il tine minte pe fratele Gheorghita, care statea in genunchi, pe podea, imbracat in camasa alba, scortoasa, cu gulere mari. Pe mama Leonora, micuta, apriga, ochioasa, si pe blandul lor tata Ion, care le ingaduia toate poznele si bataile si jocurile de-a mamaliga facuta din pamant. tine minte si mainile lor, care se atingeau uneori, in secret, ferindu-se parca de ochii copiilor; chipul intors al tatalui, pentru o clipa, in soarele verii, zambindu-i peste umar mamei, femeii lui, cu un tainic subinteles, c-o dragoste simpla, greu de spus in cuvinte. tine minte - zice - "o armonie" in casa aceea, care s-a risipit imediat, dupa ce au inceput primele ganduri de plecare din sat. Da, inca din ziua in care tatal lor s-a gandit ca poate ar fi mai bine sa mearga sa se angajeze muncitor la Calan, la combinat, fiindca viata in Ursici devenise prea grea. Nu exista nici macar un drum de carute, totul era carat cu spatele, 20 de kilometri distanta, prin zapezi care le ajungeau oamenilor pana la umeri Dar mama lor a spus "nu". La fel au spus si ceilalti din neam. De atunci a pornit totul. Mama lor era mandra, bacita, "crestea sute de oi si vroia sa aiba mai multe, la fel ca celelalte vecine, libere, toate, si proprietare pe muntii lor, cum traiau altadata femeile dace. Chiar si acum, dupa ce s-a mutat pe langa Hateg, la asfalt, tot mai tine vreo trei sute de oi "doar de suflet, asa", de drag, c-o incapatanare pe care n-o pricepe nimeni". Marioara Bodea are parul mare, rosu-auriu, obraji pietrosi si ochi albastri. Atunci a pornit totul. In clipa in care tata a vrut, iar mama a zis nu. Erau suflete tari, care nu dadeau indarat. La fel era si ea, Marioara, soiul ala de copil razvratit. Nu putea intelege de ce oamenii din Luncani, Costesti, Blidaru, Tarsa, Bosorod, Bretea Romana, din toate satele vecine, aveau lumina electrica si drum si magazin si biserica. Nu se revolta, nu-i invidia pe copiii care aveau la indemana toate acele miracole, doar intreba de ce ei nu. Iar dac-ar fi voit ceva, ar fi fost doar ca scoala ei sa nu se termine dupa clasa a patra. Doar atat dorea. Nu chiar asa de repede, dupa clasa a patra...
Marioara imi spune ca ea nu obisnuieste sa rosteasca vorbe mari. Dar ca acum, chiar in acest moment, ar fi in stare "sa-si dea 20 de ani din viata" doar ca sa-i mai vada inca o data impreuna pe-ai ei. Doi copii, doi parinti, doi bunici. "Sa-i mai vad o data pe toti impreuna, in jurul mesei, la gura sobei, in casuta din varf de munte..." Ar renunta la tot si s-ar intoarce pentru a doua oara, la fel cum a facut-o atunci, cand toata lumea-i spunea c-a innebunit, s-ar intoarce si maine, daca n-ar avea fiica la liceu, la oras, daca n-ar fi fetita asta a ei, singurul dar pe care i l-a dat Dumnezeu. Cu siguranta s-ar intoarce! Marturiseste ca de mica a visat sa devina ori "soferita pe tractor", ori invatatoare la scoala din Ursici. si asta, doar ca sa-i ajute pe oamenii aceia sa coboare mai usor, sa traiasca mai bine. "Niciodata n-am fost mai fericita decat atunci, cand eram toti impreuna", zice Marioara. "As vrea ca si fata mea sa-si aminteasca de mine la fel cum imi amintesc eu de parintii mei..."
Jertfa
Fusesem in Ursici si vazusem cu ochii mei "scoala" in care Marioara a fost dascalita noua ani neintrerupti, noua ani statuse invatatoare acolo, incepand cu 1995. Noua ani grei, cu lipsuri multe, cei mai grei din viata ei. O cascioara cat palma, cu o singura incapere si patru ferestre mici. Nici un invatator nu rezistase. Ori au cazut in patima fanatica a bauturii, ori au fugit fara sa se mai uite inapoi, zicand ca "s-or saturat sa-i invete carte numa pe lupii si ursii care urla mereu". Marioara a reparat casuta scolii, lasata-n paragina de dascalii aceia betivani. Avea acoperisul spart, plouase inauntru de se umflasera dusumelele, si se incovoiasera tabliile catedrei si ale bancilor... Singura a reparat scoala si i-a adus pe copii inapoi. Se salbaticisera intre timp, la fel ca parintii lor, nu mai vroiau decat cu oile, luand in ras foloasele stiintei de carte. Atunci Marioara si-a inscris fetita la propria-i scoala, mult mai devreme decat trebuia, ca sa le dea celorlalti o pilda. Azi unul, maine altul, cei noua elevi ai scolii din Ursici s-au intors pana la urma in banci, lasandu-si caii si oile singure pe pajistile din munti...
Astazi invatatoarea roscovana a Ursiciului traieste departe de sat, intr-un apartament de bloc, tocmai in Petrila, unde nu-i place absolut deloc, dar in care s-a retras doar pentru ca fiica ei sa-si poata continua scoala. A ales un blocustet muncitoresc de la marginea orasului, chiar in spinarea muntelui, aproape bagat in padure. A avut bani atunci sa-si ia ceva in centru, dar - zice ea - a facut asta numai "ca sa se amageasca". Pentru ca-n fiecare zi, pe fereastra, sa poata vedea padurea, la fel ca in satul ei. Traieste acolo in doua camere mici, impreuna cu fata, care are acum 15 ani. Doar ele doua, singure. Prin Ursici se zvonea ca dascalita ar fi divortat de barbatul ei, numai pentru ca acesta n-ar fi fost de acord cu plecarea in satul de la capatul lumii. Dar Marioara nu confirma acest lucru. Nici nu spune ca ar fi chiar o minciuna. "Asa a fost sa fie", raspunde. A plecat din Ursici, imediat dupa ce copiii au terminat clasa a patra. A fost una dintre cei foarte putini care au reusit asta, in ultimii zeci de ani. Un caz rarisim. Cine sa stea intr-un sat fara drum si fara lumina in case? Ea a putut, Marioara a reusit sa ramana, desi avusese o viata bogata. A cunoscut deplin deliciile orasului si ale succesului. Invatatoare in Petrila, a devenit apoi patroana de magazin in Hunedoara si la Calan, reusite pe care ursicenii n-au puterea nici macar sa si le inchipuie. Majoritatea n-au vazut nici pana azi un televizor. Nu au fost niciodata la oras, nu au calatorit nicicand cu trenul sau cu masina. Rarele vesti le vin dintr-un aparat de radio vechi, cu baterii, care paraie mereu, atarnat deasupra soprului, pe care ascultandu-l nu inteleg mare lucru, doar c-o sa fie rau in tara, si mai ales cu ei, ciobanii izolati, ca n-o sa mai fie lasati sa vanda prin piete si sa creasca animale, ca de acum inainte nu mai pot avea incredere in nimeni si in nimic. Marioara cunoscuse orasul. Se bucurase de lumina reclamelor, a restaurantelor, a magazinelor insirate frumos, la sosea. Fusese, la un moment dat, chiar o oraseanca instarita. Scapase din lumea "lor", primitiva, de pe crestele muntilor. Dar chiar atunci cand nu-i mai lipsea nimic, cand credea ca nimic n-o mai leaga de pamanturile insingurate si enorme ale familiei sale, chiar atunci a hotarat sa se intoarca. Era invatatoare la cea mai buna scoala din centrul Petrilei, cand a cerut repartitie spre o destinatie pe care nici macar mama ei cea incapatanata n-a putut s-o inteleaga, dovada ca din cauza asta n-a mai vorbit cu ea vreme de aproape un an. "Ce sa cauti acolo?", i-a spus. "Nu te intoarce, Marioaro. Ce-o sa faci tu acolo, fara barbat, fara nimeni? Nu te duce inapoi, in pustia aia..."
Singura, prin paduri
De ce s-a intors? Imi zice ca tocmai lucrul asta e greu de spus cuiva care nu stie. Simtea ca nu mai poate fara. Cand traiesti acolo mereu nu prea iti dai seama. si ai vrea sa fugi. Dar cand pleci... Te mistui. si de ce tocmai ea? De ce nu tata? De ce nu mama, care vroia sa aiba mii de oi... Asta nici ea nu-si poate explica. A plecat renuntand la absolut tot. A plecat fara barbat, doar cu fetita de trei ani in spate, legata de umerii ei cu un fel de hamuri facute din funie, cu un rucsac si o plapuma. tine minte ca-n rucsac pusese cateva haine si scutece, trei carti, doua linguri, doua farfurii, o sticla de ulei, un radio micut, o lampa cu gaz noua si atat. Asa a urcat muntele, intr-o zi de toamna tarzie a anului 1995. Singura, pe o scurtatura, prin paduri. "Nici acum nu-mi vine sa cred ca am avut asa o putere, sa urc singura cinci ore prin padurile alea, cu fata in spinare, care plangea, iar in jurul meu vuia vantul si imprastia frunzele vestejite, ridicandu-le pana in cer, zau, pana-n cer, printre varfurile copacilor", marturiseste dascalita, in timp ce aseaza pe masa, in fata noastra, cateva cesti cu ceai inmiresmat, facut din plante culese chiar de acolo, de pe culmile muntilor. "Nu stiu, dar parca ceva ma-mboldea mereu. O putere ma ajuta sa urc. Mergeam acasa, dupa atatia ani. Mergeam acasa, la mine, ca sa imi iau de la capat viata..." Asa au vazut-o primele babe, iesind din padure, cu copilul si plapuma in spate. si si-au facut cruce: "Maaa, asta n-o fi Marioara lu Ion a lu Lisandru?...". Nu mai venise acolo de 14 ani, niciodata. Oamenii n-o mai recunosteau. Casele parintesti erau in paragina de mult. scoala... Ce sa mai vorbim? S-a pus pe treaba, inca de a doua zi. A refacut totul. si-a luat cateva oi, a muncit pamantul. A vrut sa fie la fel ca ceilalti, cum a fost mama ei, la fel ca inainte. La inceput, oamenii au apreciat-o pentru asta. Au simtit-o ca s-a luptat pentru ei, ca le-a vrut binele, fara a cere nimic in schimb. Ca s-a dus de atatea ori la primarul din Bosorod, rugandu-l pentru drum si curent electric. Ca s-a chinuit sa aduca acolo pe cineva cu bani, care sa le faca o pravalie, macar pentru zahar, malai, ulei si gaz, pe care ei sa le cumpere vrac, atunci cand vand oile. Au simtit toate astea. Au apreciat-o in felul lor tacut, fara exaltari si patetisme. Dar dupa un timp, lumea a inceput sa cleveteasca...
N-a trecut mult timp de la venirea ei, si primele vorbe s-au si pornit. Ce cauta ea, de fapt, in sat? De ce venise inapoi? Fusese doar oraseanca, la casa ei, cu barbat, ce sa caute singura in munti? Si ce-o lovise mila de cei saraci, de ce-i ajuta pe oameni fara sa ceara nimic in schimb, dar asta pare suspect, nici un om nu face ceva fara un motiv ascuns, fara sa aiba el ceva in minte "Nu pot pricepe cum au ajuns sa ma banuiasca si pe mine", spune Marioara. "Chiar cand eram eu copila, totusi n-a trecut atat de mult de atunci, oamenii inca nu se purtau asa. Numai acum, in ultimii ani, i-a cuprins pe toti viermele indoielii. Fiecare se banuie pe fiecare. Ma banuiau doar pentru ca treceam pe la cutare batran "suspect" si il mai ajutam la treburi, doar pentru ca ii mai vizitam pe oameni si vorbeam cu ei, ca sa imi mai treaca singuratatea. Doar de asta. Mi s-au scos vorbe ca le deochi copiii la scoala. Ca le farmec barbatii. Ca stiu sa imblanzesc cu vraji lupii si cainii rai ciobanesti, doar pentru ca nu ma atacau cand mergeam singura prin padure. De unde sa stiu eu de ce nu m-atacau? De cate ori nu luam la mine pungi mari cu gogosi sau parjoale, ca sa le dau la cainii de prin stani... Ce era sa fac? Vorbeam cu cainii, ii rugam sa ma lase, vorbeam cu ei ca si cu niste copii. Mi-am dat eu seama de asta odata, demult, cand mi-a sarit in fata o namila de dulau urland: ca daca le vorbesti cu inima curata, ca unor copii nevinovati, animalele se imbuneaza si se duc. Dar oamenii nu conteneau sa cleveteasca. Ma-intrebau de-a dreptul: "Cum faci? Trebuie sa stii tu ceva, ca nu te latra... Nu-i asa c-ai invatat de la baba Ioana? Doar ai fost pe la dansa... De ce ai mers s-o ajuti la lemne pe baba Pascoaia? Nu-i asa ca te-o invatat? Nu-i asa ca descanti salbataciunile? Nu-i asa?...". Asa am trait noua ani de zile. Mereu banuita, acuzata, iscodita, pandita pe dupa ferestre. Asa s-au purtat cu mine consatenii mei: astazi spunandu-mi cat de mult ma apreciaza, maine banuindu-ma ca am venit cu ganduri necurate in sat. Singuratatea ii sminteste pe oameni, sa stiti. Inventeaza povesti, ca altfel ar muri de urat. Si dupa ce le inventeaza, cred ca ele exista cu adevarat. Asa au facut si cu mine. Am fost tare si-am rezistat. Doar in ziua cand am plecat, era tot intr-o toamna tarzie, m-au lasat puterile dintr-odata si-am plans. Am plans in hohote, singura, in spatele casei, sprijinita de grajd. Plangeam si priveam imprejur. si acum ma gandesc, ma inchipui tot pe muntii aceia. Nu ma gandesc decat acolo, la ciobanii aia de pe munti..."
Oameni cu suflet complicat, cei precum Marioara Bodea, fosta invatatoare in satul Ursici... Ai putea spune ca viata ei a fost cum zice Ecleziastul, doar o vanare de vant. De mica a visat sa ii ajute pe oamenii printre care se nascuse. A sacrificat totul, doar ca sa fie inapoi, in lumea lor. Pentru asta, nu a primit in schimb decat ocari, "banuieli" si priviri piezise. Iar acum, dupa atata timp, dupa toate cate a patimit, zice cu tot glasul, din tot sufletul, ca s-ar intoarce din nou in sat. "Daca ar fi sa ma gandesc la batranete, candva, cand fetita asta a mea o sa fie pe picioarele ei, atunci cu siguranta m-as intoarce. Traiesc cu gandul asta. Traiesc cu gandul ca dorinta s-ar putea implini..."
Fotografii de IULIAN IGNAT