Nici acum patru ani, cand s-a redus substantial durata programelor romanesti ale Europei Libere, protestele nu au fost mai consistente. S-au trimis cateva scrisori, s-au scris cateva articole de presa, cativa politicieni trecuti de varsta pensiei au transmis condoleante. Si cam atat. S-ar putea spune ca mai toata lumea, chiar si cei care au varsat o lacrima, a considerat, in sinea ei, ca vremea Europei Libere a trecut. Si nu numai, dar si a transmisiunilor BBC in limba romana. S-ar fi spus ca toti cred ca valorile democratiei au devenit o a doua natura pentru romani, ca jurnalistii au invatat ceva din slugarnicia activistilor de la Scanteia si Lupta de clasa si ca sunt convinsi acum ca e mai important adevarul si nu cine stie ce figurant politic, adus de valul de mizerie in fruntea treburilor tarii, ca societatea insasi s-a maturizat si are puterea de a respinge manipularile, intoxicatiile, dezinformarea, populismul sau demagogia. Ca putem triumfa in fata dictaturii, orice forme ar lua ea. In acest caz, ar fi fost, intr-adevar, momentul ca Europa Libera, unul dintre cele mai cunoscute si longevive produse ale Razboiului rece, sa se odihneasca in pace.
Europa Libera a fost casa mea vreme de treizeci de ani. Nascut si mai ales educat intr-o Romanie sovietizata, vandalizata, intr-un sistem in care terorismul era produs pe scara industriala de institutiile statului, unde valorile erau tezaurizate in bezna puscariilor, nu puteam decat sa fantazez la Europa ca la o evadare din infern. Intre Occident si Orient cazuse cortina de fier, cu greutatea unei ghilotine. O vreme am gasit refugiu in prietenia celor din jur. Am ridicat redute de carti si prieteni pentru a ma apara de viiturile de gunoi pe care ti le arunca sistemul in fata. Dar, cum aveam sa descopar mai tarziu, zidurile de protectie aveau fisuri. Europa era, pe atunci, o notiune subversiva. Intr-o lume cu granite insangerate, spiritul european era ori incatusat, ori ascuns in carti si biblioteci. Existau si raze de speranta. Pareau mai degraba iluzii optice, atat era de indepartata normalitatea lor, de salbaticia generalizata din Romania. Europa a insemnat, atunci cand am descoperit-o, scoala mea de libertate, cat imi putea permite exilul. La fel si Radio Europa Libera. Acolo am incercat, pe cat mi-a stat in putinta, sa invat sa traiesc. Eram constient ca, una din vocile noptii fiind, era suficient pentru a demola un sistem care a construit in mlastina sufleteasca uriasi cu picioare de lut.
A fost o credinta care m-a sustinut tot acest timp. Si ce e o credinta fara speranta? Am sperat ca mentalitatea totalitara sa fie doar un vis urat. Am sperat ca securitatea sa fie condamnata, macar moral, si sa fie aruncata in groapa de gunoi a istoriei. Am sperat ca stratul gros de nesimtire care blindeaza obrazul celor care detin puterea sa se fisureze. Am sperat ca impostura si complicitatea unei categorii insemnate a intelectualitatii sa se destrame si sa primeze valoarea, omenia si demnitatea. Am mizat totul pe aceste valori.
Daca ar fi sa ma iau dupa lipsa de reactie a societatii romanesti la auzul ca Europa Libera inceteaza sa transmita, ar trebui sa ma bucur. La urma urmei, nu asta si-a dorit orice jurnalist care a lucrat aici? Desfiintarea Europei Libere insemna ca exilul a luat sfarsit. Ca s-a facut transferul de valori morale ai caror paznici am incercat sa fim. Cat de mult adevar este in aceste noi credinte si sperante nu stiu, pentru ca, din motive foarte romanesti, pe care nu vreau sa le mai trec pe hartie, exilul meu continua in Germania. De unde sper, cum am sperat vreme de trei decenii, sa auzim numai de bine!