Manastirea Marcus din judetul Covasna e asezata intr-o poiana, pe-un varf de deal. Din trei parti, o apara un zid de paduri. In fata ei, privelistea e insa deschisa, precum o scena uriasa, sub care se intinde podisul sudic al Transilvaniei, marginit de lantul Muntilor Fagaras. De-acolo, din campia cuprinsa intre Brasov si Covasna, marginita, departe in zare, de masivul de piatra, au venit toate furtunile care s-au abatut asupra Manastirii Marcus. De-acolo trebuie sa fi venit si primii schimnici doritori de pace duhovniceasca, dar tot de acolo au aparut si tunurile generalului Bukow, gadele manastirilor ortodoxe din Transilvania, care a ras zeci de lacasuri de rugaciune de pe fata pamantului, acum mai bine de trei sute de ani. N-a putut sterge insa sfintenia locului si puterea lui, care au crescut inmiit, odata cu jertfa calugarilor martirizati. Printr-o tainica asezare a lucrurilor, pe vechea vatra manastireasca s-a ridicat o biserica pe care parintele Arsenie Boca, marele duhovnic al Transilvaniei, a simtit-o trecand prin aceste locuri, cu mult inainte ca zidurile ei albe sa se inalte in lumina biruitoare a soarelui. De cativa ani, profetia parintelui Arsenie s-a implinit intru totul. Astazi, in poiana dintre paduri se aud cantand ingerii.
Nu e usor sa urci la Marcus, dar, odata intrat in ocolul plin de lumina al manastirii, nu-ti mai vine sa pleci. Locul are o pace si-o bunatate care te ridica deasupra tuturor rautatilor pamantesti, deasupra ambitiilor desarte care macina lumea, o liniste care s-a intiparit parca si pe chipurile maicilor traitoare aici, pe care le-am gasit pregatindu-se pentru hramul manastirii ce urma sa fie sarbatorit a doua zi.
Prorocirea
Revista noastra a scris, nu o data, despre Marcus. Am fost alaturi de stareta Serafima, de pe cand zidurile albe ale bisericii traiau doar in rugaciunile si in visele ei. Avea doar 23 de ani, pe atunci, o adolescenta subtirica si zambitoare, dar neclintita in hotararea ei de a le ridica romanilor din Covasna un lacas ortodox. Nimic nu este de netrecut, dupa cum spune maica stareta, atunci cand se implineste voia Domnului: "S-au facut multe de cand am inceput, slava Domnului. Lucrul si rugaciunea nu se termina niciodata, greutati apar si sunt la tot pasul, dar cu ajutorul lui Dumnezeu, incercam sa le depasim. Nu pot sa spun care a fost cea mai grea zi de cand am venit aici, la Marcus. Ce s-a intamplat aici este lucrarea lui Dumnezeu si nu trebuie sa cautam noi explicatii sau sa facem tot felul de presupuneri. Parintele Arsenie Boca venea prin aceste locuri, prin anii 1949 - '50, si ii spunea bunicii mele, Suzana - o femeie cu mare credinta in Dumnezeu si care l-a avut ca duhovnic, facand poteca spre el pana la Manastirea Sambata, de langa Fagaras - ca in poiana dintre paduri se va ridica o manastire: "Tu vei face aici biserica, dar nu va tine mult. Cineva din neamul tau va ridica insa o manastire care va dura". Si asa a si fost. Biserica ridicata cu chinuri groaznice de bunica si de cativa oameni din sat a fost daramata de comunisti. Faptul ca am fost in stare sa o refacem din ruine e pur si simplu lucrarea lui Dumnezeu. De aceea, mie nu-mi ramane decat sa-I multumesc ca m-a ales pentru aceasta mare implinire si sa-I dau slava. Eu consider ca tot ce-am facut n-am facut eu, ci Dumnezeu care m-a luminat si mi-a dat putere. A fost o munca mare, titanica. Ceea ce s-a facut aici este mult prea mult pentru un singur om slab, asa ca mine. Fara puterea lui Dumnezeu nu s-ar fi facut nimic. Femeie fiind, si foarte tanara, si fara experienta, am reusit totusi sa duc la capat ce-am inceput. Tocmai aici se vede lucrarea divina. Eram atata de nepriceputa si neputincioasa, incat si eu ma minunez ca a putut sa iasa un lucru atat de frumos. In Dumnezeu este inceputul si sfarsitul tuturor lucrurilor. A fost mult zbucium, dar El ne-a scos totdeauna la liman. Parintele Nil, duhovnicul nostru, ne-a fost de mare ajutor. Am lucrat impreuna la tot ce se vede aici. A stiut cu vorba blanda si cu rugaciunea sa atraga oamenii care ne-au ajutat. Si acestia au venit din cele mai indepartate colturi ale lumii. Cu mult, cu putin, care cu cat a putut, cu banutul vaduvei si cu multa jertfa si rugaciune, asa s-a ridicat tot ce vedeti aici acum."
Crucea de sub marul rotat
Intr-o parte a platoului pe care se inalta manastirea, sub un mar, este un mormant retras si ascuns in ierburi inalte si inflorite. Parca s-ar apara acolo, in coltul acela din gradina, de zgomotele lumii din vale. Sub crucea albastra se odihneste Suzana Comsa, bunica staretei Serafima, cea care a sihastrit cu zeci de ani inainte prin padurile de pe langa manastire, cea care a ridicat prima biserica de pe dealul de la Marcus, daramata de comunisti. Printr-o tainica asezare a lucrurilor, stareta de azi continua ceea ce bunica ei a inceput, implineste ceea ce strabuna ei a visat. Mi se pare o intamplare deosebita si-o intreb pe maica stareta daca a simtit greutatea misiunii ei, daca simte ca face parte din lantul unor generatii care au trudit si suferit pentru manastire, daca a avut o relatie deosebita cu bunica Suzana. Maica sterge fotografia aflata pe cruce, din care priveste spre noi o femeie imbracata in alb, tinand o cruce in mana. Chipul ei este darz, sever, cu linii drepte, ce par taiate in piatra. "Inainte de '89, nu ne vedeam foarte des. Eram copil, mergeam la scoala, in Brasov, doar in vacante veneam la Marcus, unde-mi placea sa stau si mi se parea un loc deosebit. Ma intrebau colegele de ce merg acolo, in satul acela "uitat de lume". Nici nu stiam ce sa le spun. Imi placeau linistea, atmosfera de pace si oamenii. Simteam ca locul acela ma cheama cumva catre el, dar nu intelegeam despre ce este vorba. In vremea aceea eu nu stiam ca bunica infiintase o manastire aici, nu stiam ca a avut domiciliu fortat pentru indrazneala ei, ca a fost luata de nenumarate ori la militie, batuta si chinuita, pentru credinta nestramutata care a calauzit-o toata viata. Bunica a prins trei ani din viata noii manastiri de acum si a fost tare multumita. Vorbea foarte putin, simteam in prezenta ei rugaciunea si sfintenia. A marcat-o mult trecutul. A fost martira, pot sa spun. A fost inchisa, batuta, izolata, a suferit mult pentru credinta si cred ca asta a interiorizat-o. Isi facuse acasa un mic altar si se ruga toata ziua. Ce stiu despre bunica am aflat mai tarziu de la cei care au cunoscut-o. Acasa, in familie, parintii mei nu mi-au povestit prea mult despre ea ca sa ma protejeze. Suferisera si ei din cauza ei. Securitatea era cu ochii pe noi, tata a fost scos din mai multe servicii. Era dat afara de peste tot. Toate astea le-am aflat dupa 1991, an in care am inceput constructia noii manastiri. Bunica nu mi-a spus niciodata nimic despre suferintele ei. Eu eram prea mica pentru ca sa inteleg exact ce se intampla. Stiu doar ca noaptea, la miezul noptii, bunica se trezea si se ruga. M-a fascinat inca de cand eram copila camera plina de icoane si crucea mare, de statura unui om, asezata in paraclisul in care facea rugaciuni. Iar eu ma ridicam din pat si ma asezam langa ea. Ma asezam langa ea in genunchi, ma rugam, vedeam ca e foarte multumita de ce fac, dar niciodata nu m-a laudat, nu a comentat in nici un fel ceea ce am facut singura, de la sine putere, fara sa ma indemne ea. Nu voise sa-mi fie exemplu, sa ma constranga sa trec si eu in viata prin caznele ei. Dumnezeu a vrut altfel. Lucrurile s-au legat prin vointa dumnezeiasca si nu trebuie sa ne imaginam cine stie ce miracole in spatele acestei intamplari. Pur si simplu s-a intamplat ca, prin vointa lui Dumnezeu, eu sa duc mai departe ceea ce a inceput bunica mea. Poate ca asa si este firesc, lantul acesta care ne leaga este astfel mai durabil. Cercul se inchide. Dumnezeu asa a randuit lucrurile, incat m-a chemat si a lucrat El cum a stiut ca e mai bine. Bunica este inmormantata aici, dupa dorinta ei. Si-a ales locul sub marul pe care l-a sadit singura. A fost smerita, modesta, si cred ca trebuie cinstita pentru viata pe care a dus-o."
Poiana cu ingeri
Glasurile lor se aud ca un zumzet vesel, de cum intri in casa ridicata special pentru a le adaposti. De fapt, daca esti atent, le poti auzi de cum ai trecut de poarta manastirii, mai ales daca sunt la ora de joaca sau de muzica. Le cheama Elena, Mihaela, Teodora, Ana, Alexandra, Maria, Stefania si Nicoleta si toate sunt nascute la zile mari, cand se praznuiesc sfintii ale caror nume le poarta. Stiu asta dupa cum si-au semnat cu litere stangace, de tipar, desenele asezate pe peretii salii de clasa, in care astept sa le cunosc. Au desenat case inconjurate de pomi, copii razatori asezati sub curcubee colorate, ingerasi cu aripi albastrui si par blond, fluturi care zboara printre flori, dealuri si campii verzi.
Pana sa le vad, maica Serafima imi povesteste cum s-a gandit intr-o dimineata ca tot zbuciumul ei pentru a ridica manastirea pare oarecum neimplinit si ca mult mai de folos ar fi daca ar ingriji niste copii orfani sau abandonati. "Facem atatea ziduri si canta cucul in ele. M-am gandit ca traim vremuri grele in care Biserica trebuie sa fie mai aproape de oameni, sa-i sprijine pentru ca acestia sa se rataceasca mai putin. M-am gandit la copii, pentru ca ei sunt cei mai neajutorati. De aceea, am ridicat casa de langa manastire, si in 2003 am adus de la camine si orfelinate din Brasov niste fetite. Toate cu varste intre 3 si 10 luni. Nu le-am ales eu. Am zis: "Doamne, da-mi Tu ce crezi ca trebuie". Am vrut doar sa fie sub un an, pentru ca eram deja obisnuita sa iau totul de la zero. M-am rugat la Maica Domnului sa fie sanatoase, sa nu aiba boli grave, care nu se pot trata. Am primit o lista cu numele lor si varsta in luni, am mers la saloane si le-am luat. Erau care mai de care mai slabute si mititele, ca niste pui de pisica. La patru, cinci luni, de-abia aveau greutatea unui copil la nastere. Dar Maica Domnului le-a crescut sanatoase si frumoase. Le ingrijim de cinci ani. Ele sunt ingerii nostri, ingerii pe care parintele Arsenie Boca i-a auzit cantand in poiana manastirii."
Maica stareta povesteste mai departe prin cate a trecut, cum le-a ingrijit singura timp de doua luni pe fetitele aduse de la Brasov, desi nu mai ingrijise niciodata un sugar, cum mai tarziu, cand au mai crescut, fetitele o asteptau mereu la fereastra, insirate precum iezii din poveste, daca ea pleca undeva.
"O mare binecuvantare pentru toti este Parintele Nil, duhovnicul manastirii, care s-a straduit cat a putut pentru casa de copii. El este Bunicul iubitor de care aveau nevoie aceste sufletele. Le-a compus cantecele si poezii fiecareia dintre ele si tot timpul se ingrijeste ca ele sa aiba tot ce le trebuie. Parintele este acum la spital si fetitele abia il asteapta sa vina acasa. Fiecare i-a desenat cate un ingeras, care sa-l ajute sa treaca peste boala pe care o are si sa se faca sanatos. Sa stiti ca si aici e tot lucrarea lui Dumnezeu. Cresterea copiilor mi-a dat putere mai departe sa lupt cu greutatile care apar. Ne vom ingriji sa le dam la scoli bune, ele sunt acum la gradinita, dar la toamna vom avea deja scolarite. Le vom ajuta sa-si gaseasca un drum curat in viata. Ne rugam la Maica Domnului sa fie sanatoase si sa ne ajute sa le pornim pe calea cea buna, fie ca vor ramane la manastire, fie ca vor pleca in lume si-si vor intemeia familii."
Le-am vazut pe fetitele de la Manastirea Marcus, si multa vreme de acum inainte am sa ma intreb cum de este posibil sa abandonezi un inger? Cum se poate intampla asa ceva? Ce se afla oare in inima femeilor care le-au aruncat ca pe niste papusi stricate la gunoi? Eu cred ca daca femeile acelea le-ar vedea acum, ar cadea in genunchi in fata lor, coplesite de remuscari.
Se spune ca nu exista mai mare si mai primita milostenie decat aceea facuta orfanilor si copiilor napastuiti. Si ingerii de la manastirea Marcus au nevoie de zambete. Fetitele au nevoie de rechizite si ghiozdanele, de rochite de vara, ar trebui sa stea macar o saptamana la mare, ca sa se intareasca pentru iernile grele de-acasa, au nevoie de fotografii, scrisori si mesaje de prietenie din toata lumea, ca sa nu se simta singure si parasite. Le puteti ajuta si dumneavoastra la adresa:
Manastirea de maici Marcus, loc. Marcus, jud Covasna, tel 0267/375651, 0740095480; cont IBAN RO 53 RNCB 0124 0096 8218 0001 BCR Sf. Gheorghe, jud. Covasna
Fotografii de ANDREI CHERAN