Prolog
Propun un exercitiu. Unul de imaginatie. Va invit, asadar, sa inchidem ochii. Apoi, usor, usor, sa incercam sa ne desprindem gandul de la tot ce-i real in viata noastra si sa ne imaginam ca suntem intr-o inchisoare. Ca am pierdut totul, familie, cariera, prieteni, vacante. Ca nu mai putem atinge nici macar un deget de-al persoanei iubite. Ca nu vom mai avea parte de nici o bucurie, de nici o emotie. Ca, de astazi, orice dorinta ne e interzisa. Ca asternutul cald de acasa nu mai e decat o amintire chinuitoare, ca din clinchetul soneriei de la intrare n-a ramas decat un ecou dogit si trist, ca aroma cozonacului de Craciun e inlocuita de duhoarea ranceda a unor zemuri stricate, ca zambetele celor dragi de-acasa s-au prefacut intr-un cantec de jale. Ca, deodata, tot timpul ni s-a oprit in loc. Iar tot ce ne-a mai ramas pe lume este camera asta intunecoasa, cu paturi de fier si gratii la ferestre. Si oamenii astia din jur, care-au furat, violat sau ucis si care acum roiesc amenintator in jurul nostru. Gata, ajunge! Deschidem ochii! Pentru cateva clipe am fost intr-un cosmar. Un cosmar infricosator, pe care zeci de oameni, la fel de nevinovati ca si noi, l-au trait pe viu, ani de zile. Si asta, pentru ca niste magistrati cinici si incompetenti i-au condamnat aiurea, ruinandu-le viata fara nici o urma de remuscare.
* Alina Straton era eleva in clasa a X-a la un liceu din Iasi. Pe 13 martie 2001, ea a fost luata de-acasa de cativa politisti si arestata pentru prostitutie. Lacrimile si disperarea fetei n-au impresionat pe nimeni. Dupa 11 zile de arest, directorul penitenciarului, Mircea Bors, a descoperit marea gafa: fata care urma sa faca puscarie pentru prostitutie era virgina! Apoi, dupa o investigatie serioasa, anchetatorii au aflat ca toata incurcatura a fost starnita de Mona Gheorghiu, o fosta colega de clasa a Alinei, amendata de mai multe ori pentru prostitutie. La fiecare din aceste amenzi, fata furniza insa datele de identitate ale Alinei, pe care le invatase pe de rost. Apoi, dupa ce amenzile s-au transformat in 210 zile de inchisoare contraventionala, destoinicii politisti au arestat-o pe Alina Straton, fara a face nici cele mai simple verificari. Gest care a fost urmat de 11 zile pe care biata fata nu le va uita niciodata. Pentru aceasta grava eroare, ea a dat statul roman in judecata, obtinand ca despagubire morala suma de 10.000 de euro.
* In 2004, Gheorghe Viziteu avea 66 de ani. Necazul lui cel mare venea de la o bucata de pamant lasata mostenire de bunicii lui, dar pentru care nu avea titlu de proprietate, terenul fiind dat in posesie abuziv, cu cativa ani in urma, unui vecin de-al lui, pe nume Constantin Popa. Vrand sa-si ocupe cu orice pret bucata lui de pamant, batranul a fost dat in judecata pentru tulburare de posesie. Dupa un proces umilitor, care a durat trei ani, Gheorghe Viziteu, acum de 69 de ani, a fost incatusat si condamnat la doi ani de inchisoare la Penitenciarul de maxima siguranta de la Iasi, unde a stat alaturi de cei mai fiorosi criminali. Dupa doua luni de cosmar, la presiunile presei locale, magistratii zelosi au revizuit cazul, eliberand detinutul si absolvindu-l de orice culpa penala. In cele doua luni, starea de sanatate a batranului, oricum subreda, s-a agravat alarmant, motiv pentru care avocatul sau a cerut in instanta de la statul roman despagubiri in valoare de 200.000 lei noi. Zgarciti peste masura, magistratii au evaluat insa traumele bietului om la numai 20.000 de lei.
* In 2001, Ion Dumitru din Vaslui a fost condamnat si arestat pentru spargerea unei masini. Dupa un an si opt luni de puscarie, dupa zeci de memorii si plangeri, anchetatorii au constatat ca omul e total nevinovat, ca adevaratul faptas e fratele lui, care-i era leit la infatisare si, in plus, ii mai furase si buletinul. Pentru gafa uluitoare, Ion Dumitru a primit deja o despagubire morala de 50.000 de lei noi.
Exemplele pot continua. Numai la Curtea Europeana a Drepturilor Omului au ajuns, in perioada 2000-2007, aproximativ 10.000 de plangeri pe acest subiect (erori judiciare, nerespectarea dreptului la un proces echitabil, incalcarea dreptului de acces la instanta, etc). Din toate aceste cauze, n-au fost solutionate pana in prezent decat vreo 230, statul roman fiind obligat la despagubiri in valoare de peste 10 milioane de euro. Din banii mei, ai dumneavoastra, ai nostri. Si toate astea, doar pentru ca niste oameni imbracati in robe impunatoare dau verdicte pe banda rulanta, fara nici o sinchiseala si, uneori, dupa bunul lor plac. Povestea care urmeaza ar putea sta intre copertile unui roman. In fata unei asemenea drame si-a unui absurd atat de hidos, fobia si imaginatia lui Kafka n-ar fi avut nici un spor.
Secunda in care timpul a incremenit
"Domnule, ce pot eu sa mai spun dupa zece ani in care n-am existat? Ce putere credeti ca mai am eu acum ca sa ma mai revolte ceva? Vad si eu la televizor cum ii tot cheama pe la procuratura pe unii granguri de la putere. Si au trecut ani, de cand ii tot cheama si ii tot ancheteaza. Dar pana acum, n-am auzit sa fie vreunul condamnat. Pe mine m-au aruncat la puscarie ca pe un gunoi, dupa doar cateva zile, dupa o ancheta facuta in bataie de joc. Si uite asa, am zacut zece ani acolo fara sa am nici o vina. Ce pot eu sa mai zic dupa atata amar de vreme?"
Viorica Visan are 56 de ani. Asa scrie pe buletin. De fapt, ea spune ca ar avea 66, pentru ca zece ani i-a pierdut in inchisoare. Privirea ei pare mereu apatica. O grea suferinta i-a incremenit pentru totdeauna chipul. In 1994, noua oameni au aruncat-o fara nici un motiv in infern. Noua oameni care in tot timpul asta s-au bucurat de promovari, de lefuri grase, de vacante luxoase, de libertate, de viata. Viorica Visan nu mai are insa puterea de a se revolta. Cei zece ani de cosmar i-au atrofiat toti nervii. Da, inteleg, ce poate ea sa mai zica dupa atata amar de vreme? Nici macar amintirile nu o mai rascolesc. Privirea ei aluneca usor spre nicaieri, iar vocea ii curge uniform, in fraze scurte, fara nici o inflexiune.
Atunci, in primele zile de detentie, somnul era singura ei binefacere. Adica uitarea de sine, ca o portie mica de moarte. Venea insa prea repede dimineata, si tihna asta se spulbera intr-o clipa. Atunci, se trezea din nou in infern. In zadar isi tot freca ochii cu mana. Nu, nu e un cosmar, e aceeasi crancena realitate de ieri, acelasi blestem nenorocit. Incepea, asadar, o noua zi de chinuri, in acelasi decor sumbru, printre aceleasi 30 de femei criminale. Camera mare, intunecoasa, cu peretii mucegaiti, ferestrele mici, pline de gratii, paturile de fier ruginite, cearsafurile nespalate parca de ani, paturile slinoase, dulapul de fier cu poze lipite pe usi (barbati atletici decupati din reviste de moda), chiuveta sparta din colt, masa subreda si garbovita de o namila de televizor vechi de cand lumea si, printre toate astea, niste femei cu fete fioroase, misunand ca niste umbre infricosatoare. Pentru Viorica Visan, iadul nu poate fi mai cumplit decat locul asta in care s-a chinuit sa supravietuiasca vreme de 10 ani.
In 1994, femeia era camerista la hotelul Montana din Sinaia, iar sotul ei era muncitor intr-o uzina din Breaza. Erau oameni la locul lor, cu frica de Dumnezeu. Aveau patru copii si locuiau impreuna in Comarnic, in casa parinteasca a barbatului, alaturi de mama lui. Aveau insa doua necazuri. Unul era ca femeia nu se intelegea deloc cu batrana soacra, iar celalalt, ca unul dintre copii, pe nume Cristian, avea, asa cum ziceau profesorii, "grave tulburari de comportament". Adica nu prea avea discernamant, facea tot felul de lucruri urate, fara nici cea mai mica remuscare. Si din necazurile astea doua a venit intr-o zi toata nenorocirea
7 noiembrie 1994. A fost ziua in care batrana soacra a disparut de-acasa. Au umblat prin vecini, au dat telefoane la rude. Nici urma de ea. Asa o zi, doua, trei... Dupa vreo doua saptamani, a venit la ei un nepot de la Medias. Si facand el o plimbare prin gradina, s-a impiedicat de ceva. S-a intors sa vada ce e. L-a luat brusc ameteala. Din pamantul proaspat afanat, se vedea piciorul unei femei. Tipatul baiatului a alertat toata casa. Au sapat si-au gasit-o pe batrana soacra. Zacea ingropata acolo, goala, plina de vanatai, si cu o rana adanca la cap. Zarva mare, politie, procuratura, medici legisti. Au aparut si primii martori "binevoitori", vecini "de treaba", care stiau totul. Adica stiau ca Viorica Visan e criminala. De ce? Pentru ca se certa tot timpul cu soacra.
Politistii n-au ezitat, au insfacat-o imediat pe nora certareata, au dus-o degraba la arest si... dusa a fost. De ancheta s-au ocupat un politist din Comarnic si un domn procuror de la Parchetul Tribunalului Prahova. Dupa zile in sir de presiuni, intimidari si amenintari directe, femeia a fost de acord sa semneze o declaratie dictata de anchetator, declaratie prin care recunostea evaziv ca si-ar fi omorat soacra. Cum sa refuze sa semneze, dupa ce au amenintat-o ca-i vor aresta toata familia, inclusiv pe Alexandra, fiica ei de numai sapte ani? "Ia zi, Viorica", o intreba blajin procurorul, "atunci cand ai intrat la ea, soacra-ta era cu fata la perete sau cu fata spre geam? Usa cum era? Incuiata sau descuiata?" Iar ea zicea ca nu stie, ca nu a fost acolo, ca e nevinovata. "Scrie, fir-ai a dracului, ca-ti arestam copiii!", striga apoi maiorul de politie, holbandu-si ochii amenintatori la ea. Iar dupa mai multe asemenea reprize, femeia a intrat in stare de soc. "Spuneti-mi ce sa scriu si eu semnez". Si a scris. Era o simpla camerista, carte multa n-avea, nu prea pricepea ea ce-i dicteaza procurorul ala si ce-o sa se intample pe urma. Stia doar atat: ca n-avea nici o legatura cu crima si ca e imposibil ca intr-o tara civilizata, cum credea ea ca e Romania, sa fie aruncata in puscarie asa, fara nici o vina. Asadar, a scris si-a semnat. Apoi, pe 14 iunie 1995 a avut loc primul termen de judecata. Au fost puse pe tapet cateva declaratii bizare ale unor martori inchipuiti care n-au vazut nimic, ci doar au auzit pe la colturi. Apoi, aprigul procuror a scos asul din maneca: declaratia prin care Viorica Visan isi recunostea fapta. Femeia insa a incercat sa explice ca declaratia i-a fost dictata si a semnat-o dupa lungi si infricosatoare amenintari. Inutil. Cei doi judecatori de la Tribunalul Prahova au socotit ca explicatia femeii nu este altceva decat o "atitudine nesincera". Si fara nici cea mai mica ezitare, au dat sentinta penala numarul 77, prin care Viorica Visan era condamnata la 16 ani pentru infractiunea de omor. De fapt, judecatorii nici macar nu s-au mai obosit sa compuna formularea sentintei, textul ei nefiind altceva decat o copie la indigo a rechizitoriului. In doar cateva minute, doi justitiari silitori au pecetluit destinul unei femei de 43 de ani, mama a patru copii. Ati simtit vreodata cum va fuge pamantul de sub picioare? Cum e sa cazi intr-un hau fara fund, ca intr-o gaura neagra, si tot cazi, si tot cazi, tot mai iute, atat de iute, ca ti se ineaca rasuflarea si nu poti nici sa strigi, nici sa plangi? "16 ani inchisoare." Vocea blazata a judecatorului a rostit cuvintele astea intr-o singura secunda. Pentru Viorica Visan, a fost secunda in care timpul a incremenit. Intr-o singura secunda, din femeia harnica, sotie devotata si mama iubitoare n-a mai ramas nimic.
Sentinte pe banda rulanta
Au urmat nopti si zile de cosmar. A fost inchisa intr-o celula mare, laolalta cu 30 de femei condamnate pentru crima. Statea tot timpul ascunsa intr-un colt al camerei. Statea acolo ore in sir, ghemuita, cu ochii inchisi. Singurele ei bucurii erau scurtele vizite pe care le primea. Veneau parintii, veneau copiii, venea fratele, venea sora ei, Maria. Pe toti ii implora acelasi lucru: sa o scoata de acolo, ca nu ea a omorat-o pe soacra-sa. Speranta ei cea mare era ziua de 5 septembrie, cand urma sa se judece apelul. Dupa aproape trei luni de chin, a venit si ziua mult asteptata. In zadar. Apelul i-a fost respins, intr-un timp record. Alti trei vajnici judecatori ai Curtii de Apel Ploiesti au copiat la randul lor sentinta data la primul proces, numind-o "decizia nr.144 din 5 septembrie 1995". Totul ca pe banda rulanta. Aceleasi fete blazate, cu aceleasi voci tocite, rostind intr-o secunda condamnarea unui om nevinovat. Pentru Viorica Visan lumea s-a prabusit din nou. S-a intors in infernul din inchisoare, unde trebuia sa traiasca de-acum incolo, zi de zi, timp de 16 ani. Si totusi, mai exista o ultima speranta: recursul la Inalta Curte de Casatie si Justitie. Dar asta avea sa se intample tocmai pe 14 ianuarie 1997. Adica inca un an si patru luni de infern. Dar timpul a trecut si a venit si ziua ultimei sperante. Dupa o rasfoire superficiala a dosarului, judecatorii Inaltei Curti au respins insa recursul, argumentand: "imprejurarea ca inculpata a revenit asupra recunoasterilor sale anterioare nu constituie temei pentru inlaturarea declaratiilor retractate, din moment ce nu este temeinic si convingator motivata". (Decizia nr.1 din 14 ianuarie 1997) Mai clar spus, las-o balta, femeie, ca n-ai nici o dovada cum ca ai fost amenintata sa recunosti fapta. Si cu asta, ultima nadejde a femeii s-a spulberat. De-acum, nu mai era nici o indoiala: avea de executat 16 ani de inchisoare.
Mama criminala
Chinul ei cel mai greu era acela ca lasase acasa patru copii. Alexandra avea sapte ani. Ce-o face ea cu scoala? Cum o sa se descurce? Sotul n-a vizitat-o niciodata la penitenciar. De altfel, dupa vreun an, si-a luat lumea-n cap si a plecat cu alta femeie, lasand copiii de izbeliste. Pentru Viorica, asta a fost cea mai grea lovitura. Copiii ei pe drumuri! Au urmat nopti de insomnii. Ragazul de uitare, portia ei mica de moarte, s-a umplut cu lacrimi si disperare. A aflat apoi ca Alexandra are probleme la scoala, ca unii copii rad de ea si ii spun ca are o mama criminala. Se gandea cum ar putea sa evadeze, o zi macar, sa-si vada copiii. Era doar un vis frumos, o speranta desarta. Vreme de 16 ani, nu avea cum sa plece de-acolo, iar gandul asta sinistru nu-i dadea pace. Intr-o zi, cand era singura in camera, a rupt un ciorap si a facut din el un lat. A legat streangul de fierul patului de deasupra, l-a tras apoi in jurul gatului si... un bocanit de pasi a facut-o sa tresara. A dezlegat iute latul si s-a intins pe pat. A ramas asa, cu ochii inchisi, si un vis straniu i-a amortit mintea. Plutea undeva, deasupra unei curti mari si auzea rasete de copii. Intr-un colt al curtii, dupa o claie cu fan, statea ghemuita fata ei, Alexandra. Era ghemuita acolo si plangea, in timp ce rasetele alea rasunau tot mai tare, parca din ce in ce mai aproape. Apoi, dintr-un colt nevazut, au inceput sa tasneasca zeci de cornete de hartie. Toate o tinteau pe biata fetita, care isi ascundea disperata capul intre brate, in vreme ce hohotele de ras erau tot mai stridente. In zadar striga femeia de-acolo, de sus. Ploaia de cornete se intetea, iar vacarmul era de necontenit. Apoi, deodata, s-a auzit un glas. "Ce-ai, fai, femeie?" Vacarmul s-a stins brusc si toata curtea aceea a disparut intr-o clipa. O mana jegoasa ii scutura cu putere barbia. Era tiganca, colega ei de camera, arestata pentru ca si-a omorat barbatul. Nu, nu era o femeie rea. O chinuise mult, o batea, o umilea in fata copiilor. N-a mai indurat si i-a infipt cutitul in piept. Aici, la puscarie, reperele morale sunt altfel decat cele de-afara. Aici exista criminali rai si criminali buni. Iar femeia asta era unul bun. Ca de-aia s-a si induiosat cand a vazut-o pe biata Viorica cum se zvarcoleste in somn. Visul asta a bantuit-o mult timp. A fost ca si cum s-a visat dupa moarte. Se gandea adesea la visul asta, ca si la altele, iar gandurile astea ii veneau asa, ca intr-o joaca stranie, care ii mai amortea durerea. Mai tarziu a aflat ca tatal ei a murit. Apoi mama, apoi fratele. Si nimeni n-a bagat-o in seama, cand a cerut s-o lase sa mearga macar la inmormantare. Cu ce-a gresit ea, Doamne, ca sa indure asa blestem? Zi de zi statea ghemuita in coltul ei, cerandu-i socoteala lui Dumnezeu pentru toate nenorocirile astea pe care i le-a dat. Dar spre seara, cand obosea de-atata incrancenare, o rascoleau remuscarile si-atunci se inchina si isi cerea iertare, in fata unei iconite, pentru toate gandurile negre de peste zi. Si-asa s-a rugat seara de seara, pana intr-o zi cand Dumnezeu a ascultat-o si s-a indurat si de sufletul ei chinuit.
Scrisoarea
In ziua aia, gardianul i-a adus o scrisoare. Era de la Cristian, baiatul ei cel cu "tulburari de comportament". Ii povestea ca e si el arestat, ca a spart un chiosc si l-au prins, iar ceva mai jos, marturisea negru pe alb cum ca el a omorat-o pe batrana, povestind cu lux de amanunte cum s-a intamplat. Femeia nu s-ar fi bucurat nicicum, ba chiar si-ar fi sacrificat mai departe libertatea pentru binele baiatului, daca nu ar fi fost vorba de ceilalti copii ramasi de pripas. A decis, asadar, sa dea scrisoarea comandantului inchisorii, sperand ca astfel sa se clarifice cat mai repede situatia si ea sa poata pleca in sfarsit acasa. Scrisoarea a ajuns la seful Inspectoratului de Politie Prahova de la acea vreme, apoi la sefii Parchetului din acelasi judet si... cam atat. Mai departe, nimeni n-a miscat un deget pentru redeschiderea dosarului. Disperata, femeia a continuat sa trimita memorii peste memorii catre diferite institutii, toate insa fara nici un raspuns. Ba chiar a fost sfatuita s-o lase balta. Atata timp cat cei care au condamnat-o sunt inca in functii, nimeni n-o sa faca nimic. Ar insemna sa-si recunoasca uriasa vina de a fi aruncat la inchisoare un om nevinovat. Femeia insa n-a abandonat. Aparuse o noua speranta si asta a readus-o parca la viata. A inceput sa iasa la munca, la ferma, la bucatarie, la cabinet. Deja legase cateva prietenii din randul detinutelor. Aveau si ele copii si ii intelegeau drama. Lumea de-acolo nu-i asa cum ne-o inchipuim. La inceput a trait zile si nopti de groaza, dar cu timpul, chinul s-a mai domolit. A descoperit ca si acolo exista totusi o forma a binelui, a blandetii, a bunului simt. Ca morala de-aici nu-i chiar asa stramba, ba chiar pare mai autentica, e mai rudimentara, mai naturala. Iar prieteniile n-au parca nici un cusur. In lumea asta dura, nu e loc pentru mofturi, rasfat sau orgolii gaunoase. Lucrurile sunt clare, albe sau negre. Viorica Visan e si astazi convinsa ca afara, in libertate, n-ar fi gasit niciodata niste femei capabile s-o inteleaga atat de bine precum colegele ei de celula. Erau insa si altele care o necajeau mereu. Stiind ca e nevinovata, o tratau ca pe o intrusa. O umileau, o besteleau in fel si chip. Ea insa indura cu oarece seninatate toate astea. Ani de zile s-a amagit cu gandul ca in curand tot cosmarul asta al ei se va sfarsi. Si uite asa, cu speranta asta insufletitoare, cu memorii peste memorii si sute de acatiste lasate la capela inchisorii, au trecut zece ani, pana cand la Parchetul prahovean au venit alti sefi si dosarul crimei din Comarnic a fost redeschis. In 2005, Parchetul Tribunalului Prahova a luat, in sfarsit, in seama autodenuntul baiatului care a marturisit ca el a comis crima pe "fondul certurilor si consumului de alcool". In urma procesului de revizuire, Tribunalul Alba a achitat-o pe Viorica Visan, prin sentinta penala nr.215 din 15 septembrie 2005. Acelasi proces a scos la iveala abuzurile si incompetenta anchetatorilor care au contribuit decisiv la condamnarea femeii. In primul rand, s-a constatat ca nu a fost facuta nici o reconstituire a crimei la fata locului. Apoi, ca domnii anchetatori nici macar n-au catadicsit sa caute arma crimei, aceasta fiind gasita abia acum, dupa zece ani, in wc-ul din curtea casei, adica acolo unde o aruncase Cristian Visan, adevaratul autor al crimei. S-a aflat, totodata, ca baiatul a mai facut un autodenunt si in 1995, "dar care nu i-a fost luat in consideratie, fiind blocat de fosta conducere a Inspectoratului Politiei Prahova". Pe baza acestei revizuiri, Viorica Visan s-a hotarat sa dea statul roman in judecata. Sunt, totusi, zece ani din viata ei, petrecuti in infern. Apoi, e vorba si de parintii ei care au murit bolnavi de suparare. A deschis proces la Sectia a IV-a civila a Tribunalului Bucuresti, solicitand daune de cinci milioane de euro. Absurdul se tine inca scai de destinul acestei femei. Tribunalul Bucuresti refuza sa judece cazul, declinand dosarul la Tribunalul Prahova, adica taman la cei care au mutilat destinul femeii. Si totusi, manati poate de remuscari, magistratii prahoveni decid sa-i ofere ca despagubire o renta viagera lunara de 900 de lei (noua milioane lei vechi). Viorica Visan e o femeie bolnava, nu stie cat mai poate trai dupa toate pe care le-a indurat. Cu toate astea renunta la acesti bani, mergand mai departe cu procesul, pentru suma ceruta initial. "Am pierdut zece ani din viata, mi-au distrus familia, au lasat patru copii fara mama. Cum pot sa iert toate astea?"
Amintire cu pulover in dungi
S-a intors la casa ei din Comarnic, unde locuieste Laurentiu, baiatul cel mare. Dar e om la locul lui, insurat, se gandeste sa nu-l deranjeze prea tare. Nu, nu vrea sa ramana aici, mai cu seama cand stie ca l-ar avea vecin chiar pe fostul ei sot, ticalosul care si-a lasat copiii pe drumuri. Al doilea baiat, Relu, e in Spania, cu sotia si cei doi copii ai lor. In vara asta, o sa mearga si ea acolo, sa castige un ban si sa aiba grija de nepotei. Alexandra, fata cea mica, are acum 23 de ani si e studenta la Bucuresti. A crescut-o matusa Maria, adica sora Vioricai. Se pare ca ea s-a descurcat cel mai bine. Locuieste in Balta Alba, cu prietenul ei, intr-o camera inchiriata. Pentru ea, copilaria s-a sfarsit in ziua aia blestemata, in care niste oameni rai i-au luat mama de acasa si au dus-o departe, departe, parca pentru totdeauna. E momentul pe care nu-l va putea uita niciodata. Cand nemernicii aia i-au pus femeii catuse, apoi au tras-o afara pe poarta. Acolo ea s-a oprit si s-a intors sa-si mai vada o data copiii. Purta un pulover in dungi si tinea in mana o punga cu ceva de mancare. "Sa fiti cuminti, ma intorc repede". Apoi a plecat, iar ea, micuta Alexandra, a ramas fara mama. Dupa vreo trei luni, a venit Craciunul. Avea ghetele rupte, iar tatal ei s-a indurat sa-i dea cadou o pereche de bocanci. Putin mai tarziu, a parasit-o si el, si de-atunci n-a mai primit nici un cadou. Mergea la scoala cu trenul si copiii radeau de ea, ca-i saraca si are o mama criminala. S-a chinuit mult, dar nu credea o iota din ce vorbea lumea. Nu, mama ei nu era vinovata! Mergea lunar cu fratii s-o viziteze. Si-o aminteste cum statea acolo, in sala aia mica, in fata lor, si cum se zvarcolea carnea pe ea de-atata plans. "Luati-ma de-aici, va implor. Nu eu v-am omorat bunica, va implor sa ma credeti! Faceti ceva si luati-ma de-aici, ca o sa mor!" Vorbele astea ii rasuna si-acum ca un ecou, care nu se va stinge niciodata. Salvarea ei a fost matusa Maria, care-a crescut-o ca pe copilul ei. De taica-sau nu mai stie nimic, dar nici n-o intereseaza subiectul. Tot ce mai vrea de la viata este sa-si termine facultatea, sa se inscrie la masterat si sa-si faca familia ei, asa, ca dintr-o razbunare pe tot destinul de pana acum.
Epilog
Dupa zece ani de infern, Viorica Visan pare sa se deprinda din nou cu bucuriile vietii. Slava Domnului, astia trei copii s-au descurcat chiar foarte bine. Doar ala din puscarie e vai de capul lui. El i-a distrus viata si familia. Si totusi, nu poate sa-l lase de izbeliste. E ticalosul ei, nenorocitul ei. Il viziteaza la penitenciar, ii duce pachete, tigari si de-ale gurii. Iar el isi cere mereu iertare. Nu stie, sarmanul, ca ea l-a iertat demult. Exista, insa, altii pe care ea nu-i va ierta niciodata. Ei sunt:
- Procurorul Constantin Placinta. Cel care a anchetat cazul, intocmind rechizitoriul nr.433/P/1994 prin care Viorica Visan a fost trimisa in judecata pentru infractiunea de omor. Dupa condamnarea eronata a femeii, a fost numit prim-procuror la Parchetul Tribunalului Prahova. In 2005 a fost numit inspector la Inspectia Judiciara a CSM, functie din care a fost pensionat in primavara acestui an;
- Judecatorii Sergiu Tudorache si Ioan Bordeanu, de la Tribunalul Prahova. Sunt cei care au dat sentinta penala nr.77 din 14 iunie 1995 prin care au condamnat-o pe Viorica Visan la 16 ani de inchisoare;
- Judecatorii Aurel Ionescu, Victoria Nicolau si Aurelia Androne, de la Curtea de Apel Ploiesti, sunt cei care au respins apelul inculpatei prin decizia nr.144 din 5 septembrie 1995;
- Judecatorii Nineta Anghelina (fost membru CSM, in prezent pensionara), Mircea Aron si Lucia Popescu, de la Inalta Curte de Casatie si Justitie. Au respins recursul Vioricai Visan, lasand sentinta de condamnare definitiva. (Decizia nr.1 din 14 ianuarie 1997).
(Fotografiile autorului)