"Rom de capsuni cu suc de fructul pasiunii!" Ridic mirata din sprancene si accept oarecum distrata sugestia sefului de sala. Oare chiar asta sa fie bautura care mi se potriveste cel mai bine, la ora 4 dupa-masa, pe caldura asta inabusitoare? Cand primesc paharul, inteleg ca fusesem ghicita cum nu se poate mai bine: dulce, tare, imbietoare, aromata, rece si clocotitoare in acelasi timp, bautura asta imi atata toate simturile si ma trage, parca, in toate directiile. O explozie de senzatii, ca un preludiu colorat la cele cateva zile pe care aveam sa le petrec in Isla del Encanto (Insula Incantarii). Impresii dintre cele mai ciudate urmau sa ma copleseasca navalnic la tot pasul, in ritmuri debordante de salsa, care rasuna de pretutindeni.
In timp ce imi savurez cocktailul sub un umbrar imens, afara incepe sa toarne cu galeata. Desi nu suntem inca in sezonul uraganelor, cate o furtuna tropicala matura totul in cale, pret de cateva ore, in fiecare zi. Colorati, galagiosi, si mai cu seama mereu veseli, localnicii se trag sub cate un acoperis improvizat, si cu ajutorul vreunui aparat hodorogit de radio incep fiesta. Se canta, se danseaza, se vorbeste repede si la cote inalte. De la domnii eleganti, care poarta cu mandrie costume deschise la culoare si palarii cu boruri largi pe cap, la fetele care isi etaleaza pielea aramie in rochii fanteziste, si pana la tinerii care au adoptat moda cea mai comoda si adecvata capriciilor vremii pantaloni scurti si slapi toata lumea pare ca se simte bine laolalta. Sunt urmasii atator combinatii etnice, incat nimeni nu se mai sinchiseste daca vecinul de peste drum sau partenerul de salsa este alb, masliniu sau negru. Singurul lucru care pare sa conteze: pofta de viata, de altfel, de-a dreptul contagioasa.
De-a lungul secolelor, prin Puerto Rico s-au perindat atatea natii, incat nimeni nu mai stie exact de unde se trage. La inceput a fost populatia pre-columbiana Taino, aproape decimata de catre cuceritorii spanioli. Cei care au reusit sa scape s-au retras in munti, iar mai tarziu s-au amestecat cu sclavii adusi din Africa, francezii refugiati din Haiti si Louisiana, spaniolii pusi pe fuga din America de Sud, in timpul revolutiei lui Simon Bolivar, precum si alte valuri de emigranti, printre care libanezi, chinezi, italieni, irlandezi, scotieni. Din 1898, de cand Statele Unite au preluat oficial conducerea insulei, aici s-a facut din ce in ce mai simtita influenta culturii americane, engleza devenind a doua limba oficiala dupa spaniola.
Astazi, Puerto Rico este un amalgam ciudat: orasele si autostrazile sunt pline de fast-fooduri si supermarketuri americane, unde se cumpara cu dolari, la preturi de New York. Printre restaurantele McDonalds si Burger King, la marginea drumului sunt injghebate mii de adaposturi saracacioase, unde se vand sucuri proaspete de banane, guave sau mango, alaturi de frituras aluaturile prajite in diferite forme, umplute cu carne si, mai rar, cu legume. Micii negustori sunt prietenosi si plini de solicitudine: pe furtuna care nu mai conteneste, se sacrifica ei in locul tau, aducandu-ti totul de-a gata, la portiera masinii. Parca si pofta de mancare e alta, cand ii vezi cum iti zambesc, desi sunt uzi leoarca, si mai au ore bune de stat in ploaie.
Parfum de epoca
Pe straduta mica si colorata din Viejo San Juan (partea veche a capitalei, unde am tinut mortis sa stau macar o noapte) este ora siestei. Sun indelung la poarta pensiunii, dar prin grilajul ingust de fier nu se intrevede nimeni. In cele din urma, isi face aparitia guraliva vecina de peste drum, care are un butic cu suveniruri, si striga cu o voce ascutita dupa Castro. Batranul proprietar raspunde de undeva de pe acoperis si, pana sa ma dumiresc, coboara cele cateva etaje si descuie poarta cu ditamai cheia, care ii atarna de o sfoara, peste braul dezgolit. Casa este uriasa, iar timpul pare intepenit aici in alta epoca. Ventilatoare cu aripi imense racoresc coridoarele lungi si camerele inalte, pavate cu gresie in modele florale, care imi aduc aminte de curtile interioare ale caselor din sudul Spaniei. Castro pare si el coborat din alte vremuri fata ii este brazdata de cute adanci si pielea tabacita de atata soare. Se misca de colo-colo in niste papuci imensi, jerpeliti, si rade tot timpul. Devine putin nostalgic doar cand la radio se difuzeaza boleroul tineretii lui, pe care il fredoneaza fara greseala, in timp ce imi face turul de onoare.
Ma cazez, si dupa o ora de siesta, pornesc pe stradutele inguste din San Juan, printre sirurile de case care poarta amprenta stilului colonial spaniol. Sunt aliniate la centimetru si impecabil intretinute, dar mai presus de orice altceva, sunt atat de vesele, zugravite in cele mai vii nuante de galben, mov sau verde. In fata portilor si la balcoane, se revarsa plante luxuriante, cu flori uriase si mirosuri ametitoare. Sute de pisici, cu si fara stapan, alearga in toate directiile, pe pavajele de piatra cubica. Aerul e torid, caldura sufocanta, dar noroc ca marea e aproape, la pret de cateva minute in orice directie ai apuca-o. Intr-o parte sunt ancorate imensele vapoare de croaziera, care intuneca cerul cand intra in port, in timp ce peste deal, iti rasare in fata ochilor zona "rau famata", care are, pana si ea, un nume de splendoare: La Perla. La fel ca si vecinele lor mai stilate, cocioabele de aici stralucesc si ele in culori patrunzatoare, pe fundalul infinit al marii de turcoaz.
Dupa cea mai racoritoare masa posibila, la celebra taverna La Bombonera (o jumatate de ananas taiat in bucati si un pahar imens de suc proaspat de papaya), urmeaza o seara de distractie in La Rumba, unde localnicii vin sa isi etaleze, care mai de care, maiestria in pasi de dans. Este multa galagie, dar si mai multa voie buna, care dureaza pana tarziu, in noapte. Afara, pe strazi, familiile ies cu mic cu mare in fata caselor, cu copii si batrani deopotriva, si stau la taclale, la mese improvizate, in aceleasi acorduri molipsitoare de salsa, merengue si bachata. Se vor odihni a doua zi, duminica. In timpul slujbei de dimineata, care este respectata cu sfintenie, San Juan este pustiu. De-abia apoi incep sa rasara grupuri colorate de oameni pe pajistea imensa de la poalele Fortului Maur, unde in curand vazduhul va fi brazdat de sute de zmee.
Nilda
Este aproape miezul noptii, cand ma intalnesc, in cele din urma, cu Nilda. Ma asteapta la o rascruce de drumuri, in bezna totala, si imi face semn s-o urmez. Dupa cateva minute, ajungem la pensiunea ei, La Paloma, in mijlocul padurii tropicale El Yunque, unde urarile de bun venit imi sunt adresate din milioane de voci. Este corul broscutelor coqui, care traiesc doar in Puerto Rico, si care si-au dat ele insele numele, boscorodind fara incetare, pana la rasaritul soarelui, coqui-coqui... De prisos sa incerc sa dorm, asa ca stau fascinata si o ascult pe gazda mea, pana cand prima geana de lumina brazdeaza infinitul verde din jurul nostru.
Nilda este urmasa indienilor Taino si povestile ei par desprinse din timpuri ancestrale. Imi canta intr-o cochilie imensa de scoica, ma ajuta sa citesc pietrele cu scrijelituri magice, gasite pe cararile putin batute din padurea tropicala, si imi arata o intreaga colectie de obiecte din lemn cioplit, pastrate de sute de ani in familia ei. Printre ele, scaunul pitic pe care statea starcit seful de trib. Sub un copac imens de mango, Nilda imi arata si altarul ei catolic, peste care vegheaza Fecioara Maria.
Cand se crapa de ziua, ii vad, in sfarsit, mai bine chipul masliniu, de o eleganta rara, pe care infloreste un zambet sincer si luminos. Bucuroasa, pur si simplu pentru ca incepe o noua zi, Nilda ma ia de mana, si, sprijinindu-se intr-un toiag cat ea de mare, imi arata calea catre un platou din spatele casei. Paseste in talpile goale prin iarba umeda, catre batatura magica, acolo unde poporul ei se strange pe luna plina, pentru dansurile rituale. Ma intreaba daca iubesc natura ii raspund ca da, din tot sufletul. "Dar o auzi cum iti vorbeste?". Ma uit putin nedumerita, in timp ce Nilda paseste catre mine cu o piatra mica in mana, culeasa la intamplare de pe jos. Imi face palmele caus si imi spune ca acum e momentul sa imi deschid sufletul si sa primesc in mine energia pamantului. Un val de caldura ma trece ca un fulger, din crestet pana in talpi. Ma cuprind fiorii, imi furnica palmele, nu pricep prea bine ce mi se intampla. Nilda continua sa imi zambeasca: "Acum ai inteles puterea muntelui. Fiecare piatra, fiecare copac iti vorbeste. Asculta-le!"
Strang piatra in mana si o pornesc pe drum, in jos, de parca atunci m-as fi nascut a doua oara. Simt din plin cum totul in jurul meu freamata, clocoteste de viata. Parca si eu sunt mai vie ca niciodata si cu adevarat pregatita sa strabat cararile si sa patrund misterele muntelui magic, El Yunque.