Sub acest lung titlu inselator se ascunde un eveniment editorial, o carte cum nu s-a mai scris la noi, o docufictiune indelung si cu maiestrie elaborata de un romancier care traieste retras, departe de vanitatile si desertaciunile lumii literare. Ion Iovan e un "matein" dintr-un sir de ilustri admiratori ai Crailor de Curtea-Veche, inceput in chiar anul aparitiei romanului, 1929, cu Ion Barbu, Ion Pillat, Perpessicius, Petru Comarnescu si sporit apoi mereu: Al. Paleologu, Radu Albala, Ovidiu Cotrus, Barbu Cioculescu, Alexandru George, Matei Calinescu, Ion Vartic s.a. Scrierile putine ale lui Mateiu Caragiale - "Remember", "Craii...", "Sub pecetea tainei", volumul postum de poezii "Pajere", precum si bizarul personaj care a fost fiul natural al lui Ion Luca isi exercita fascinatia si azi, bibliografia subiectului crescand cu noi exegeze de la an la an. Desigur, daca n-ar fi scris capodopera "Craii de Curtea-Veche" (desemnata intr-un sondaj facut de revista "Observator cultural" printre literati cel mai bun roman al literaturii romane), nu ne-ar fi interesat decat pasager Mateiu, ca descendent al genialului si mereu actualului I. L. Caragiale, alaturi de ceilalti doi copii legitimi ai acestuia, Ecaterina (maritata Logadi) si Luca, preferatul tatalui, disparut prematur, la 28 de ani. Interesul pasionat al lui Ion Iovan pentru atat de specialul autor al Crailor s-a concretizat mai intai intr-un excelent eseu biografic, "Mateiu Caragiale. Portretul unui dandy roman" (Editura "Compania", 2002), pe care vi l-am recomandat acum sase ani. Probabil ca in urma acumularilor documentare de atunci - parcursese toate marturiile, studiile si referintele existente - i-a venit ideea si pofta de a scrie o carte in care faptele documentate si fabulatia, adevarul si fictiunea, citatul si speculatia sa se imbine atat de verosimil, incat cititorul sa cada (cu delicii) in capcana mestesugit intinsa. In ce consta ea? Se stie cu certitudine ca Mateiu si-a tinut un jurnal intim din 1927 pana in 1935 si ca avea si o suma de Agende cu notite. Se mai stie ca, dupa moartea lui, survenita la 17 ianuarie 1936, aceste documente olografe au ajuns in arhiva Fundatiei pentru Literatura si Arta "Carol II", condusa de Al. Rosetti, de unde in anii 40 au disparut fara urma. Au ajuns pana la noi doar transcrieri partiale lacunare, facute dupa originale de Perpessicius si Serban Cioculescu, iar speranta ca manuscrisele sa se gaseasca pe undeva e destul de mica, dupa sapte decenii. Ce-a facut Ion Iovan? A intrat in pielea lui Mateiu si a scris jurnalul apocrif al ultimului an de viata al acestuia, zi cu zi, reconstituindu-i la persoana I existenta: preocuparile, opiniile, obsesiile, sentimentele, faptele. Mateiu are in 1935 cincizeci de ani si a ajuns prin casatorie formala cu mult mai varstnica Marica Sion sa-si implineasca visul de confort si statut social din tinerete. Locuieste in vila centrala de pe strada Robert de Flers 9A, se ocupa de mosia de la Fundulea, a Sionilor, isi achizitioneaza haine si obiecte de lux, se amesteca in comploturi politice (notate cifrat) si frecventeaza lumea literara, dispretuita cu aroganta. Personajul pe care si l-a construit cu migala, ca pe o opera de arta, in compensatie la frustrarile originii nelegitime si saraciei capata pentru el o realitate indiscutabila. Crede in originea comitala inventata, considerandu-se descendent din familia Karabetzilor de Nagy-Buny, isi compune un blazon cu deviza cave, age, tace (fereste-te, lucreaza, taci), iar ca senior al domeniului de la Fundulea, arboreaza, cand se afla la conac, flamura verde cu auriu. Jurnalul, in care misuna numeroase personaje reale din lumea politica, literara si mondena a Bucurestiului interbelic, se opreste in preziua mortii, de nimic anuntate. Dar cartea lui Ion Iovan continua, plina de surprize, cu un Index care lumineaza primele 356 de pagini dandu-le dimensiuni romanesti, nu lipsite de senzational. Se fac excursuri in toata biografia lui Mateiu, marcata de relatiile tensionate cu tatal lui, ni se induce sugestia ca batranele surori Sion, pe care spera sa le mosteneasca, l-ar fi otravit, se imagineaza un tarziu amor al craiului cu o tanara functionara de la Fundatii, cu care ar fi avut un urmas. Ultimele 30 de pagini inchid rotund bucla manuscriselor disparute, dinspre sfarsitul secolului XX si cu o viziune nu tocmai flatanta a Bucurestiului postrevolutionar. Ar fi pacat sa ratati aceasta "carte a anului" si sa nu aflati ce romancier uimitor e Ion Iovan.