Ea se-nvartea prin bucatarie, povestind cu cineva parca. Cand se-aseza pe scaunelul de lemn, la soba, ca sa faca focul, deschideam ochii ca lumea, caci ea statea cu spatele la mine si nu putea sa vada ca nu mai dorm. Dar acum cred ca stia, cred ca simtea ca ma prefac. Si poate de aceea vorbea, cred ca de fapt mie imi spunea ce sa nu uit, cu mine vorbea, ca sa tin minte.
In bucataria mare nu era nimeni in afara de noi doua. Ea, cu conciul gata facut in varful capului, prins cu agrafele impletite din sarma groasa, eu, ascunsa in pat, sub duna uriasa din pene de gasca, usoara, de credeai ca te acoperi c-un nor. Si ea, Buna, povestea cine stie cu cine, despre un gard care trebuia reparat, despre o gaina care nu mai facea oua, despre cratita cea mare si rosie care s-a gaurit, si despre multe altele inca. Si eu adormeam alintata de vocea ei molcoma si ma trezeam si iar adormeam si visam, in vreme ce lumina se furisa pe fereastra, se lipea mai intai de spatarul scaunului si-apoi se scurgea ca o apa mare, pe tot peretele. Si cand tot peretele sclipea, numai ce-o auzeam pe Buna ca se apropie de pat si ma cheama: "No hai, ca-i vremea de padure". Si cata vreme eu ma scoboram din pat pe scaunel si-apoi jos, cata vreme imi beam laptele, ea isi lua surta care avea buzunare mari si pregatea cosurile. Cosul ei de nuiele cu franghii late, ca sa n-o taie la umeri, si cosul meu mic, ce-avea o dunga lata maronie, ca un brau, pe mijloc. Punea in cosuri una si alta si imi spunea mereu aceeasi poveste: ca atunci cand mergi in padure e bine sa fii pregatit, sa ai la tine o bucata de paine, ca nu se stie niciodata cu cine te poti intalni, sa ai un capat de ata, ca poate trebuie sa legi oarece. Ca e bine sa nu uiti sa iei un sacut ori o straita ca sa strangi buruieni de leacuri. Nu-i rea nici o naframa, daca vine ploaia, ca, vorba ceea, nu se stie niciodata... Si-n vreme ce-mi spunea toate astea, deschidea sertarele dulapului mare si scotea de-acolo, pe rand, sfori, pungi, painea, pe care o infasura intr-un stergar, si mai lua si o cotca de zahar sau poate doua, ca sa mi le dea cand ii ziceam ca ma dor picioarele. Inchideam usa, puneam matura in prag, ca sa stie oricine ca suntem pe-aproape si-apoi plecam.
Si cum sa nu fim aproape, caci padurea era doar la capatul gardului... Din cativa pasi, eram dincolo de casa Nastasiei, treceam puntea peste Valea Alba si gata, ajungeam. Stiam ca, de cum treceam de tufele de alun de la marginea vaii, trebuie sa tac, pentru ca in padure erau alte legi, nu ca acasa, unde puteam sa lalaiesc cat voiam, prin curte ori pe ulita. Asa mi-a spus Buna, sa tac in padure, ca sa aud mai bine. N-am auzit nimic la inceput, ce sa aud? Cred ca nu stiam sa ascult. Dar asta, pana intr-o zi cand ne-a prins ploaia, o ploaie bogata de vara, si Buna m-a asezat sub crengile unui fag scorburos, ca sa ma apere. Si cata vreme ea a umplut mai departe, prin ploaie, caldarusa cu zmeura, eu am ramas sub crengile groase ale copacului, ascunsa de picaturile mari care brazdau aerul cu suierat ascutit. Si atunci, da, atunci intr-adevar, am auzit. Mai intai, un freamat greu. Ghemuita langa trunchiul gros al copacului, acoperita cu naframa Bunii, care ma apara de ploaie, auzeam un fel de tropot indepartat care venea de undeva de departe si se apropia pe sub iarba, insufletind intr-o leganare imensa intreaga padure. Crengile saltau innebunite parca si raspundeau freamatului de sub pamant, ca si cum o herghelie ar fi cautat acolo scapare dintr-o mare primejdie. Si-am auzit si murmurul apelor care veneau de sus si de jos, dinauntru si din afara, si in momentul acela, mi s-a parut, dintr-o data, ca in loc de degete imi cresteau frunze si-n loc de maini se-naltau in aer niste crengi subtirele, niste lujeri firavi ca de mesteacan.
Eram sub copacul batran, ramurile lui ma acopereau cu o platosa verde, ca o scoarta racoroasa de matase, care m-a prins pe veci in stransoarea ei. Eram in mijlocul padurii si ploua. Cresteam in ploaie si padurea se bucura frematand.
Cateodata, mi-e tare dor de padurea copilariei mele si de Buna. E dimineata devreme. Deschid ochii numai pe jumatate, ca sa pandesc ziua care tocmai incepe. Casa e alta si lumina care pare aceeasi nu mai curge azi ca un suvoi pe pereti. Ma ridic din pat si-mi prind parul in varful capului intr-un conci tuguiat. Cata vreme imi pregatesc cafeaua, vorbesc despre una si alta, singura, in bucataria goala. Despre o cana care s-a spart, despre un cutit care nu mai taie, despre un ceas care a intepenit. Si de undeva, de departe, strabate o chemare: "No hai, ca-i vremea...". Si atunci imi pregatesc geanta. Si pun in ea una si alta, ca atunci cand mergi in lume e bine sa fii pregatit, sa ai la tine o bucata de paine, ca nu se stie niciodata cu cine te poti intalni, sa ai un capat de ata, ca poate trebuie sa legi oarece... Nu-i rea nici o naframa, daca vine ploaia... Si mai pun si o bomboana, pentru cand m-or durea picioarele. Si ies din casa printre oameni si masini, infasurata intr-o platosa verde de amintiri, ca o scoarta racoroasa de matase. Si nu-mi ramane altceva decat sa tac, caci in lume legile sunt altele. Si sa mai astept o ploaie de vara.
Nucul
Ultima vara din copilaria mea a venit cu o mare durere. Adusa de trei barbati, care dupa ce s-au certat cum sa inceapa si cum sa faca si cum sa dreaga, au taiat cu o drujba Nucul cel batran din gradina. Cel mai mare si cel mai falnic copac din gradina, Regele ei, pe care l-au incarcat spre seara intr-un camion si l-au dus la o fabrica de mobila. Toata primavara au venit la Buna si au cerut copacul si ea n-a vrut sa-l dea, caci era pus acolo de bunicul ei. De cate ori ii vedeam, imi ingheta inima, caci nu voiam sa plece Nucul din curtea noastra. Avea niste crengi aplecate pana aproape de pamant, rasucite oarecum ciudat, si acolo era locul meu de joaca. Cetatea din care nimeni nu ma scotea, decat daca voiam eu, caci eram acoperita de frunzisul lui des, cuibul in care imi ascundeam pietricelele colorate, lemnisoarele si papusile de lut galben. Pentru cativa lei, vecinii si-au vandut toti nucii. Banditii aceia erau perseverenti, aveau rabdare si veneau mereu sa ceara si Nucul nostru, care era cel mai mare din cati erau pe acolo si din cati am vazut eu vreodata. Nucul nucilor de pretutindeni. Cand am inteles ce urmeaza sa se intample, n-am mai putut sa stau acasa. Am fugit in padure si de acolo, pe deal. Am vazut cum nucului incep mai intai sa-i tremure frunzele, mai tare decat la copacii din jur, apoi din ce in ce mai tare, pana cand s-a aplecat incet pe o parte si cu un vaiet prelung s-a intins in iarba. Am ramas muta multa vreme dupa asta. O vesnicie mi s-a parut ca a trecut pana sa pot vorbi. Si astazi se intampla sa-mi vina in minte ziua aceea si sa tac ceasuri intregi. Vazuta de departe, de acolo din padure, de unde eram, gradina noastra devenise pustie. Dintr-o data, casa Bunii parea mica si urata, iar golul din spatele ei urias. Asa s-a sfarsit ultima vara din copilaria mea.
Acum anotimpurile trec pe langa mine fara sa le mai pot descifra. Vad ca e primavara, cand deja pomii au dat rod, si simt vara, cand ea a trecut de mult. Dar amintirea ultimei veri din viata mea e atat de puternica, incat imi ajunge pana la sfarsit.
(Ilustratii din albumul "Orasul infiat. Orasul inviat" de Maria Cosmina Dragomir)