Un sat parasit in cer. Inaltat deasupra unor tinuturi magice, deasupra tuturor cetatilor dacice ale muntilor Sureanu. Un sat romanesc ancestral. Unul din ultimele. Rupt de lume, fara biserica si lumina electrica, cu case risipite pe creste indepartate si oameni singuratici, traitori ca-n vremea vechilor daci. Ultimul loc, cel mai de sus, in care nu a urcat inca blestemul modernitatii... Cu aceste ganduri privesc muntele, drumeagul serpuit si suitor spre vazduh, padurile neintrerupte, asternute pe coame prelungi, scufundate in ceturi albastre. Ascult in minte vorbele istoricului hunedorean Dan Olteanu, un cercetator patimas al acestui meleag batran: "Se poate spune ca acolo, in Ursici, s-a ursit soarta poporului roman. El este, pe o linie, exact la jumatatea drumului dintre cele doua Sarmisegetuse. Un loc magic. Numele lui vine de la urs, dar si de la ursita. Ursul si ursita erau una, la vechii daci. Pe umerii lui Zalmoxe a fost aruncata o blana de urs, la nasterea sa, pentru ca el sa-si afle destinul. Ursul stie sa proroceasca viitorul. Ursul urseste vremea, daca te pricepi sa-i "citesti" comportarea si semnele. Eu am fost acolo, de multe ori. Si inca am mai prins niste batrane solomonare care stiau sa faca asta - sa profeteasca ploile, doar observand felul in care iese ursul din barlog. Trebuie numai sa stii sa il privesti. Ursicenii inca mai tin si azi Ziua Ursului si Ziua Ursitoarelor, prima in luna februarie, a doua - la trei zile dupa ce se naste un prunc. E singurul sat unde mai vezi acele "ciocote", fire de lana infasurate pe crucile mortilor, facute de ursitoare care stiau sa prevada lungimea vietii omului, imediat dupa nastere. Singurul sat din Romania unde mai poti vedea asa ceva. Pana nu de mult, traiau acolo niste babe zodiere, care stiau sa faca firul asta, o stiinta mostenita din neamuri lungi de ursitori. Fir negru, din lana impletita, avand la capat cele doua "ciocote", doi ciucuri magici, care inseamna nasterea si moartea, tinand intre ei viata omului. Culmea, se dovedea apoi ca batranele faceau acest fir intocmai pe masura anilor care vor fi traiti. Cei ce mureau batrani, aveau firul mai lung. Mortii tineri, scurt. Pe crucile pruncilor nici nu erau ciocote. Da, babele acelea urseau viata omeneasca. Urs, ursita, Ursici... Mergeti acolo si o sa vedeti. Nu cred c-o sa puteti ajunge maine. Maine va ploua. Cand ploua, nimeni nu poate sa urce la Ursici, orice-ar fi..."
Satul invizibil
Drumeagul urca, urca mereu. Ingust de numai doi pasi. Ma sperii privind in stanga, spre prapastiile pe fundul carora dorm paduri. Masinile noastre abia se catara prin noroi, prin tunelul de arbori cu crengi salbatice, care ne lovesc prin geamurile deschise. Ce i-o fi impins pe oamenii aia sa-si puna casele atat de departe de lume? 19 kilometri de urcus abrupt pe un drum "comunal" facut abia acum, in 2003. Pana atunci, nici macar un drum de carute nu a fost spre Ursici, niciodata. In sfarsit, iesim la lumina. O colosala ograda cu piscuri. Conuri semete, de stanci, tasnind dintr-un platou aerian, intins, plin de flori. Prima si singura casa de la capatul drumului este scoala. O casuta batrana, din barne innegrite, la umbra odihnitoare a unui bradet. Aceasta casuta este, mi s-a spus, "centrul" satului. Are o poveste lunga si trista, cu niste invatatori care au avut inima de adevarati martiri. Mereu, centrul a fost scoala asta. Cascioara asta si atat. Aici n-au fost niciodata magazin, biserica, birt, camin. Nici macar un tapsan, o bancuta pe care sa se adune cativa batrani, duminica, si sa puna tara la cale. Nimic. Aici oamenii nu se intalnesc intre ei. Decat foarte rar si numai in casele lor. Dar unde sunt casele astea? Unde e, de fapt, satul Ursici? Pe vreo 3 kilometri in jur, pana unde poate ajunge privirea noastra, nu este nimic. Doar cateva fire de drum, taiate prin iarba uda a dealurilor. Urcam pe un asemenea fir, pe-un munte care ni se pare aproape vertical. Deschidem, una dupa alta, porti lungi de lemn, care despart mosii imense. Si, intr-un tarziu, dupa ce chiar incepusem sa credem ca n-o sa mai ajungem nicaieri, zarim primele acoperisuri.
Piscul din ograda
O gospodarie, o cetate de barne. Cetate! Aveam sa observ ca toate gospodariile din Ursici sunt ticluite ca niste adevarate fortarete. Ingramadiri de lemn cenusiu, pe varfuri de munti. Asa se vad. Gospodaria si muntele. Un neam, un munte. Asa s-a trait pe aici. Pentru ca oamenii au vrut sa fie liberi si singuri, doar cu ai lor. Casele, grajdurile, surile, toate stranse una-n alta, intr-un maldar compact, grozovan. Patru-cinci case unite intr-un cerc, cu spatele la lume si ferestrele intoarse spre curtea dinauntru. Voi afla ca pana nu de mult aceste case aveau ferestrele "dinafara" mici cat un cap de om, parca dinadins pentru aparare, ca sa nu-ncapa nici un "atacator" si sa nu poti scoate pe acolo decat o pusca. Asa e si gospodaria Victoriei Toncea, cu geamurile dinspre curte mult mai mari, avand chenarele vopsite in verde. Patru generatii stau in casele acelea. Strabunica Ileana, bunici, copii, nepoti. Ea, Victoria, este bunica. Imi arata, pe rand, casa ei, a "mosilor", a copiilor, strans innodate una de cealalta. "Ia uitata-va-s! Cum is aicea, da` ce greu le-am facut... Cu caii am adus totu` de jos, cu seile, pa carca la cai am pus taglele si le-am urcat in munte. Cu carca le-am adus, ca sa facem case..." Curtea din mijloc e un adevarat miracol. Acesti oameni au in curte... o stanca! Da, o stanca mare si intinsa, cat toata ograda. Nu poti baga in curtea aia un car sau o masina, caci nu e loc. Ionela si Mariana, nepotelele Victoriei, se joaca acolo, pe "cleantul" de piatra. Sunt doi din cei patru elevi ai scolii din vale. Foarte slabute, tunse baieteste, amandoua cu privirea galesa si capetele lasate pe o parte. Copilele n-au vazut niciodata in viata papusi sau desene animate. Stanca aceea e jucaria lor. Un joc ciudat, tacut, in care ele isi baga mainile adanc, prin crapaturile roase ale pietrei, pana ce palmele li se-ntalnesc. Imi dau seama, tarziu, ca stanca aia din ograda este chiar varful intregului munte. Scoaba de piatra alba iesind din trupul lui matahalos, chiar in varf. Daca deschizi poarta din fund a curtii, vezi doar vale, prapastie. La fel, daca te uiti pe geamurile "dinafara" ale caselor. O imagine simpla: doua fetite jucandu-se pe un pisc de munte, inconjurat de cateva case vechi si un gard.
Zile ramase de la daci
Fetitele pleaca iute, nu apuc sa le intreb ceva. Bunica le repede dupa cateva vacute, cam peste trei munti. Doar ca sa traversezi satul, de la primul la ultimul locuitor, iti trebuie patru ore, dar "cu pasul lor", al ursicenilor. De la un vecin la altul, mergi o ora prin cer. Victoria are ochii verde-galbui, ingusti si oteliti, ca de lup. Vanturile inaltimilor i-au inrosit chipul alungit si ager, atent la fiecare fosnet, la fiecare zgomot ce vine de departe. Asa si vorbeste cu mine - cu jumatate de gura. Restul de atentie ii e incordata spre nestiute orizonturi. Se opreste adesea din povestit si trage cu ochiul spre muntii din jur, de parca s-ar simti urmarita, desi acolo nu este nimeni. "S-a pizmasit mult lumea", zice visatoare. "Oameni-s miselosi, isi folosesc puterea numa` inspre treburi rele..." Vorbeste de un "blestem" care vine din jos, dinspre vai. O vrajba care ii va ajunge, in curand, si pe ei. Deja, primele semne se vad: nimeni nu le mai cumpara laptele, il platesc putin, nu-i mai lasa sa vanda prin targuri. Legi viclene se scriu impotriva lor. Se zvoneste ca vor urca niste oameni aici, in munti, care n-o sa-i mai lase sa creasca nici animale. Ursicenii ii asteapta, se tem. Ca pe niste invadatori ii asteapta. "I-adevarat ca n-o sa mai putem creste vacute?", ma intreaba femeia, scrutandu-ma cu ochii ei ingusti, concentrata sa observe daca nu mint cand raspund. Zice mereu ca-i tare greu de trait aici. De sute de ori spune asta. Ca nu mai are puterea sa-si care si azi totul in spate, cu carca, kilometri intregi. De-ar fi macar biserica. "Si iarna, cand se face neaua pana aicea sus, la strapa casii, nu putem cobori cu lunile..." Marturiseste ca abia acum, dupa ani si ani de "trai bun", abia acum se teme. Aici, lupii inca urla pe culmi. Nepoatele ei tot la lumanare invata. Iar jos, la poalele muntilor, lumea si-a iesit din vechea ei randuiala. Da, imi spune bunica Victoria, localnicii inca mai tin si azi acele "sarbatori ramasa de la daci", Ziua Ursului si a Lupului. Singurii din toate satele din jur care-o tin cu sfintenie. Sunt sarbatori teribil de mari si temute, fiindca-s contra stricaciunilor la animale. Iar pentru multi dintre acesti oameni, vitele sunt ceea ce iubesc cel mai mult pe pamant. In Ursici, au fost babe care stiau "sa urseasca vremea" doar pandind ursul care iesea din barlog. Au trait pana de curand. Se duceau acolo, in codru si il asteptau, ochind curioase gura barlogului. "Sa ducea babele acolo de Stretenie, cam la a doua zi din luna lu` februar", intareste Victoria Toncea. "Urca in munte si sa tupila intr-un bunget langa gaura neagra. Numa` anumite stiau sa vada si "sa citeasca" ursu'. Cand iesea din borta lui, daca-si vedea umbra, ursu' oracaia si imbufna cu gheara-n pamant si se-nturna bombanind in culcus si atuncea baba stia c-o sa mai fie inca patruj' de zile de iarna. Si baba venea in sat si aducea vestea c-o vazut ca ursu' si-o vazut umbra..." Stretenia, prima Zi de Urs, inca se tine si azi. Pe 2 februarie. Oamenii isi aduna ciopoarele de vite si se duc la un parau inghetat din munti. Taie gheata din apa incremenita si freaca lung spinarea animalului cu cioburile stralucitoare, de la solduri si pana la grumaz. Aburi grei ies din coama vacilor, din pulpele lor molcome, inabusite cu gheata. Dar numai facand asa, vara, ele n-o sa "se stretie", adica n-o "sa-si ridice coadele-n sus" si n-o sa fuga razna, prin desisuri indepartate, bezmeticite de-un tainic amor. Doar asa or sa se-ntoarca acasa si o sa ramana in staule cuminti, incremenite ca apa paraului, bocna. Zile cu nume de animal, lasate de la daci. Ziua Lupilor, tot in februarie, luna faurilor de fier, cand "batranii leaga foarfecii de tuns oile cu ata de lana neagra peste taise si nu taie nimeni nimica-nimica saptamana aia, ca-i batut de blestem. Da' dac-o legat fieru', atuncea lupu' cand vine-ntre oi nu poate desfaca gura ca sa se arunce la oaie si s-o ia. Numa' intinde labile asa, ca buiac, da' gura nu poate s-o descleste. Zicea unu' din neamu' meu, unu' Gheorghe Toncea, care-o murit iarna trecuta, c-o vazut lupu' in stana la el in saptamana lu' Toader, cand foarfecii erau legati. O intrat on lup intre ele si sa-nvartea pe acolo, se-arunca in oaie hraparet, da' era si comic, ca numa' le-mpupa asa si pufnea, o pupatura cu botu' pe jumatate si dintii stransi, ca ti-era si mila de el, dobitocu'. Omu' asta l-o vazut, cu ochii lui. O vazut lupu-ntre oi cum sta natang, legat la gura de vraja ciobaneasca!"
Ciocotele din progaden
Ziua Lupului, Ziua Ursului. Astfel se imparte anul acestor munteni uitati in vremuri vechi. Intre doua Zile de Urs si o Zi a Lupului. Sarbatori care, dac-ar fi sa judece drept in adancul inimii lor, conteaza poate mai mult decat un Paste. E vorba de vite. Ei cresc vite. Doar asta stiu sa faca. Asta sunt. Pentru asta se tem. Azi, foarte multi barbati nu vor sa se insoare si mor feciori batrani. Pentru multi, o vita buna pretaluieste mai mult ca o nevasta. De ce sa minta? Acum, pe 2 august, va fi a doua Zi de Urs, si oamenii deja se pregatesc sufleteste. E-o zi in care n-au voie sa faca nimic. Nimic! Un post absolut. Sa nu manance, sa nu bea, nici macar sa atinga o unealta sau lucru care i-ar indemna la vreo actiune. Doar sa stea in case, cu palmele pe genunchi si mintea golita de ganduri. Nici macar sa nu gandeasca c-ar putea face ori planui ceva. "Omu' curat are putere mare. Omu' curat poate invarti lumea. Orisicare om, daca-si pune puterea lui, poate tamadui or diochia, daca vrea..." Asa crede Victoria Toncea. De-aia zice ca oamenii de azi isi irosesc puterile ori le folosesc inspre lucruri strambacioase. Imi arata, in spatele gospodariei, "progadenul" neamului Toncea, cimitirul familiei, sapat acolo, in iarba inflorita. Asa-si ingroapa mortii muntenii acestia - fiecare in ograda lui de pe creste. Pe crucile batranilor se mai vad inca, incolacite, "ciocotele", firul negru de lana al ursitei, incheiat in cei doi ciucuri ai inceputului si sfarsitului. Victoria imi zice ca acele ursitoare care stiau sa faca firul soartei, intocmai dupa lungimea vietii omenesti, inca de la nastere, nu mai traiesc azi. Intr-adevar, prorocirile lor se implineau. Stiau sa calculeze "din ochi" soarta omului. Cum le faceau insa firele alea, nimeni n-ar putea spune astazi. Toti cei din neamul lor nu mai sunt. Si-n plus - spune Victoria - lumea-i acum asa plina de ispite si de boli, incat nu-i mai poti profeti lungimea vietii. Si imi mai spune ceva femeia asta, ceva ce la inceput n-am crezut: desi sunt putini oameni in sat, aproape toti se dusmanesc, "pe motiv ca si-ar face unu' la altu' descantece". Sunt aproape 100 de oameni aici, traind la mari departari unul de altul. Desi nu se intalnesc mai deloc, toti se banuiesc. Vecin cu vecin, de pe un munte pe altul. Asta se intampla - crede Victoria Toncea - in primul rand din cauza unei anumite frici care i-a cuprins pe toti. "Li-i frica ca nu stiu ce-o sa se-ntample cu ei. Aud tot felu' de stiri aduse din gura-n gura. Se pizmuiesc de la avere, ca unu' are mai mult, ca unu' o vandut o bucata de pamant mai scump, ca unu' o coborat la oras si-o facut cine stie ce... Si atuncea isi trimit farmece unu' la altu'. Aicea, in muntii astia, ar trebui sa fim toti frati. Frati! Ca s-asa suntem putini. Da' asa se-ntampla cand omu-si infierbanta mintea spre lucrurile ale miseloase...", imi spune Victoria la plecare, inaintea portii groase, ca de reduta, a gospodariei sale. Imi arata muntele vecin. Acolo este o femeie numita Viorica, "banuita c-ar face", de multi. "Duceti-va-ti la ea, da' nu-i spuneti ca v-am trimis eu. Asa zice lumea, c-o fo' vrajitoare. Da' eu stiu?...."
"Toti fac! Toti!"
Desi are mintea limpede, nu stie cine e presedintele tarii. Chiar si cand ii pomenesc cateva nume, doar de Ceausescu isi aminteste vag. Ea este Viorica Luculescu, vecina "banuita". Sta tot pe-un pisc, intr-o gospodarie ca o fortareata, cu patru case imbulzite una-n alta, dar parca mult mai cenusii, mai primitive. Drumul spre ea nu se mai vede, e doar iarba tesita candva de roata unor vechi carute. Iese, la latratul cainilor. Ma-ntreaba strigat, de la departare, daca am venit sa cumpar pamant. Se apropie si o privesc cu luare aminte. O femeie cu ochii sticlosi si putin sui, cu gura stransa vartos, pana ajunge ca o linie subtire. Intr-adevar, o instrainata. Nu a facut carte. Nu a fost la oras decat o data, la Calan. N-a calatorit niciodata cu trenul sau cu masina. Nu stie nimic. Aceleasi vorbe despre greutatea vietii, despre teama de cei care nu-i vor mai lasa sa creasca oi, despre dorinta de a pleca "si maine", daca cineva ii cumpara pamantul, pamant mult. Si multe, foarte multe blesteme. Aici constat pentru prima oara ca aceste case ale ursicenilor sunt mult mai incapatoare decat par. Odai foarte largi, in care lucrurile sunt prea putine. Doua lavite, o soba cu plita, o masa, un pat tare, o lampa cu gaz atarnata-n tavan, cateva icoane si atat. Si ceasul, acelasi ceas, mereu agatat la lumina, de incuietoarea ferestrei - singura unealta de legatura a acestor oameni cu mersul lumii. Cand, intr-un tarziu, aduc vorba despre descantece, femeia parca se invioreaza. Sticliri de manie ii ies din ochii piezisi. "Vaaai, dara cum sa nu se faca?! Aici, la noi, toti fac. Stie-i dracu' cum fac, da' fac. Toti! Fac de-si iau unu' la altu' laptele de la vaci. Daaa.... Iau mana. O vaca buna si viteaza, numa' ce-o vezi ca sta bleaga, vrajita, si da cu picioru' si nu mai sta mulsa, si dac-o mulgi numa' sange sare din tatele ei. Da' fac si la oameni, sa stiti! Poate sa-l si desfigureze pa om cu descantecu' lor, daca vor. Poate sa-l faca sa nu mai lucre, sa devie impotent... Daaa... Orisice poa' sa faca si le sta in putere. De unde stiu ei? De la oamenii aia vechi, de dinainte. Zice ca au unii si carti, carti vechi de vraji, stie-i focu' sa-i arda de unde au ei cartile alea. Si mie mi-o facut unu' de aici, de jos, unu' Dorel Bodea. Ii vecinu' meu, domnule, dati-va-ti sama! O vinit in casa mea si cum o plecat, cum o isit pe usa asta, cum mi-o fo' rau. Imediat! Rau-rau, rau-rau... Nici on leac nu mergea. Si n-am scapat de blestem pana n-am gasit aicea, in odaia asta, "ceva" ce mi-o lasat vecinu' meu, arza-l-ar focu' sa-l arza. Daca nu il gaseam, acuma eram moarta..." Ma uit involuntar in jur, in odaia aceea intunecata, incercand parca sa gasesc "ceva"-ul acela. Oricat insist, femeia nu-mi spune ce a fost. Ocoleste subiectul, da din mana a lehamite. "Ceva...", repeta mereu. Si atat.
O cercetez cu atentie pe batrana, dar tot nu-mi dau seama daca ea poate fi sau nu o vrajitoare. Dupa chip si gesturi, dupa felul in care vorbeste si focul aprig cu care-i blesteama pe toti vecinii, s-ar putea sa fie. Nu imi dau seama, nu ma pricep. Stiu insa sigur ca un motiv pentru care ar putea fi banuita este felul "suspect" in care traieste. Total rupta de lume, de sat. Cu adevarat o marginala. Nu are prieteni, nici unul. Nu viziteaza pe nimeni. Nu coboara niciodata de pe muntele ei. Nu are de-a face cu absolut nimeni. Toate rudele i-s de mult in "progadenu'" din ograda. Nici copii nu are. Singurul ei fiu a murit in urma cu multi ani, "tot de la farmece", zice ea. De atunci, Viorica nu a mai coborat din casa. L-a iubit pe acest baiat, zice. L-a nascut greu, tarziu. Si apoi a murit. Pe barbatul Vioricai il cheama Ionut si nu e acum acasa. Nu Ion, Ionut. Crede ca nu va fi nici maine. Pleaca hoinar pe pajisti, cu oile, dar uneori nu se mai intoarce nici noptile acasa. Ionut e batran si trist, de vreo femeie nu poate fi vorba. Innopteaza prin codri, culcat pe pamant, fara sa-si faca foc, intocmai ca fiarele cele sperioase. Se intoarce acasa cu barba incalcita, cu cetini jilave pe straie si prin par. Si el se gandeste la baiatul cel mort, atunci cand sta singur. Viorica recunoaste, intr-un final, ca de fapt, asta ar fi necazul ei cel mai mare: ca nu mai are pe nimeni. Se inchipuie singura, pana la capatul vietii, in casile astea mari si pustii. O singuratate atat de lunga si aspra, incat nici stramosii de sub pamant nu-i mai vorbesc in vise. Poate de aceea ar vrea sa vanda, sa plece. I-ar placea sa moara intr-un alt loc, inconjurata de oameni mai multi. Nu singura, doar cu barbatul ei ratacitor langa patul de moarte. Oriunde, in orice sat, dar nu aici. Nu vecina cu vrajitorii astia, arza-i-ar focu sa-i arda.
Ultimele vrajitoare
Dorel Badea. Cel acuzat c-ar fi vrajitor, ba si ucigas pe deasupra. Il intalnesc pe drumul de coborare, pe-o pajiste plina cu flori, alaturi de cei doi copilasi ai sai si-un caine ciobanesc urias, numit Tarzan. Prichindeii se joaca cu cainele, tavalindu-se prin iarba parfumata. Ei, Elena si Ion, sunt ceilalti doi elevi ai scolii din Ursici. Merg pana la ea, in fiecare zi, doua ore. Iar Dorel Badea e singurul localnic care si-a facut nu de mult casa de piatra, semn ca nu va pleca prea grabnic. Singurul care si-a mai plecat urechea spre modernitate, spre lumea oamenilor traitori la asfalt. Daca pe batrana Viorica Luculescu ai mai putea sa o "banuiesti", pe acest barbat cu siguranta nu. Cel putin la prima vedere. Un tata de copii, dupa toate tipicurile. Genul care spune ca nu face nimic pentru el, ci pentru viitorul alora mici. Om oaches, buzat, mereu razator, c-un clop pe cap, o fata ghidusa si ingust la trup, ca un flacau mare. Si Dorel imi vorbeste de Ziua Ursului, a Lupului, el insusi a legat foarfecii si gura unui lupan grozav, care-i bantuia stana si pe care nimeni nu putea sa-l impuste. "Ii fier, si toate facaturile astea numa' cu metal se fac. Tre' sa scoti din stana toate uneltele de metal, afara de foarfeci, cand faci treburile astea. Si talangile de la gatu' oilor trebe sa le scoti..." Acest om zice - culmea! - zambind, ca tocmai Viorica Luculescu "se ocupa cu asa ceva". E primul nume pe care-l rosteste cand il intreb de oameni banuiti de descantece. "Da, astazi fiecare om din Ursici poate face, daca-si pune puterea. Toti poate sa faca strambaciuni. Si baba Viorica face. Da' nu mai is babele alea tari, care traiau altadata. Pai o baba din aia, cum am vazut eu cand eram copil, putea sa te si omoare de la distanta, numa' cu un singur cuvant. Tin minte. Era doua babe singure, de-o parte si de alta la un munte, chiar in fata la casa mea. Pe una o chema Pascoaia, pe alta Popoanea. Cred ca era o porecla dupa numele lor, Pascu si Popa. Da' pe amandoua le chema la fel: Ioana. La ele mergea tata lumea, cand li se diochea vaca ori cand li se facea farmece la oameni. Numa' la ele doua, nu ca azi, cand fiecare face singur acasa de capu' lui, cand fiecare se joaca cum vrea cu lucrurile satanicesti. Te duceai la ele si-ti faceau acolo, in apa. Eram copil, pe una abia de-o mai stiu, da' pe cealalta o retan minte foarte bine, c-o trait mai mult si o plecat batrana din sat, la Bretea Romana - zicea ca nu mai poate trai aicea, finca prea o parau si-o pizmaseau toti. Eu am stat langa baba aia de multe ori, am vazut-o cum facea. Vorbele nu le-am auzat, ca bombanea, nu zicea de-a-n claru'. Da' parca pica asa, intr-un vis, nu's cum sa va stiu zice. Parca nu mai era pa lumea asta. Si oamenii la care i s-o diocheat vaca sa uitau tati la dansa. Atuncea se-ntampla asa: daca baba casca a somn in timp ce descanta si facea, insemna ca-s facute farmece. Oamenii se uitau cu emotii la gura ei. Era musai sa caste! Un cascat asa maaare, ca de la somn. Asta era primul semn ca ii o vraja la mijloc. Daca baba casca, ea are o presimtire ca ii ceva. Si trebuie sa-i si curga lacrimile, musai sa-i curga de aici din ochi, din colturi, pa-o parte si pa alta, in timp ce casca. Ca daca nu casca si nu-i curge lacrimi, inseamna ca-i numa' boala de trup, nu-i vraja facuta de om. Popoanea si Pascoaia o tamaduit multi oameni pe aici, ciobani la care le-o fo' purtate farmecele. Si pe tata l-o facut bine, dupa ce nici un doctor n-o stiut ca ce are. L-o facut bine fara macar sa-l atinga. Statea in fata lui si facea in apa si bombanea si impufa cu cutitu-ntr-un catel de usturoi mare. Si cand s-o ridicat de pe scaun, tata o-nceput sa se-mputerniceasca. Aveau puteri mari, babele astea. Si nu luau nici un ban de la oameni. Asta, pentru ca puterea lor nu venea din dusmanie, de la bani, avere sau pamant. Venea din ceva vechi, pe firu' unor descantatori stramosi, vrajitori cuminti, care nu calcau randuiala. Eu m-am uitat la ele, cand eram copil. M-am uitat. Le-am vazut..."
Despre acest Dorel Badea nu poti spune c-ar putea fi "din acela". Nu, n-ai cum sa-l banuiesti. Nu se poate. E prea tanar, are familie, copii, obligatii. Apoi, chipul asta al lui... Oaches si zglobiu, parca mereu pus pe glume. Este imposibil. Si totusi... Ma gandesc mult la asta in timp ce cobor inapoi drumul ursicenilor, in timp ce ma intorc prin paduri in lumea oamenilor obisnuiti. Si totusi... Cine stie.
Foto: IULIAN IGNAT