Are doar 26 de ani si o infatisare de baietandru abia iesit din copilarie. La capitolul voce, bate insa toate recordurile. Este printre foarte putinii tenori din lume care poate sa cante aria finala din opera "Barbierul din Sevilla", scoasa din "schema" datorita gradului mare de dificultate. Povestea unui tanar artist pentru care viata are culoarea roz
"Fie ca baiatul meu sa iti cante tie, Doamne, si lumii intregi"
- Sa incepem cu povestea glasului tau, Bogdan. Ai o voce absolut spectaculoasa, cu un timbru deosebit. E o mostenire de familie?
- Cu siguranta e vorba de o trasatura de familie. Mama a avut o voce superba, cu timbru de soprana de coloratura, insa destinul nu i-a ingaduit sa faca o cariera in muzica. Problemele de sanatate i-au pus stavila. Iata insa ca eu i-am mostenit harul si ii multumesc lui Dumnezeu, in fiecare zi, pentru asta. Cand eram mic, mama a trimis un acatist la Ierusalim, in care scrisese: "Fie ca baiatul meu sa iti cante tie, Doamne, si lumii intregi". Cata fericire, si pentru ea, si pentru mine, cand rugaciunea i-a fost implinita. Parintii mei mi-au descoperit pasiunea pentru muzica pe la 4 ani, cand au inceput sa ma surprinda, din ce in ce mai des, urmarind, cu sufletul la gura, concertele simfonice de la televizor. Niciodata n-am sa uit "Boleroul" de Ravel, dirijat de Herbert Von Karajan. Apoi, pe la 16 ani, am ascultat la radio acel superb duet "Amigos para siempre", interpretat de Jose Carreras si Sarah Brightman, si incercam sa reproduc cele auzite. Cand am realizat ca si eu pot canta in felul ala, am fost teribil de bucuros. Insa primii pasi inspre muzica ii facusem deja: eram elev la Liceul de Muzica "Dinu Lipatti", din Bucuresti, unde am studiat vioara. Studii care, mai tarziu, mi-au fost de un enorm ajutor.
- Dar mama ta isi dorise ca baiatul ei sa cante cu vocea. N-a fost putin dezamagita de alegerea ta?
- Nu. A fost incantata ca m-am dedicat muzicii. Si nu numai ea. Familia, in intregime, mi-a fost alaturi si m-a sprijinit. Provin dintr-o familie de oameni simpli, dar care intotdeauna au stiut cum sa creeze in casa o atmosfera linistita, care mi-au oferit permanent caldura sufleteasca, o iubire asa cum rareori se mai intalneste in zilele noastre si care mi-a dat putere si incredere in destinul meu. Am avut parte de o copilarie cu-adevarat superba, pe care le-o datorez in intregime. Am fost crescut in spiritul intelegerii, in cel mai profund sens al termenului, in spiritul respectului fata de tot ceea ce ne inconjoara, iar de la mama, in special, am invatat sa-l iubesc pe Dumnezeu. Pentru grija asta si pentru toate stradaniile ei, simt nevoia sa-i multumesc in fiecare clipa in care respir. Iar amandurora parintilor mei le sunt recunoscator pentru ca au facut totul, dar absolut totul, pentru mine. Dar sa revin la intrebarea ta: sincer sa fiu, niciodata nu am crezut ca pot deveni un violonist remarcabil. Desi iubeam instrumentul, am simtit ca nu am acea sclipire, acel ceva care sa poata iesi in evidenta, sa te faca remarcat in fata publicului. Din cauza asta, la un moment dat, am decis sa intrerup studiul viorii, mai ales ca intre timp ma lasasem narcotizat de vraja cantatului.
Invatacelul cel modest si destoinic
- A existat vreo persoana, din perioada aceea de inceput, a carei amintire sa-ti fie mai luminoasa? Cineva, in afara parintilor, care sa te fi sprijinit in mod deosebit?
- In formarea mea ca artist liric au fost implicate multe personalitati, insa primele vocalize le-am facut in liceu, cu doamna profesoara Cristina Magureanu, o persoana extraordinara, care mi-a incurajat dragostea de muzica si care mi-a lucrat vocea cu foarte multa migala si, desi sunt constient ca suna pompos, cu responsabilitate. Spun asta pentru ca nu aveam decat 16 ani cand am inceput sa cant, iar la varsta aceea, inca frageda, organul vocal nu este complet format si este nevoie de o atentie deosebita din partea profesorului, pentru ca o tehnica gresita iti poate distruge glasul ireparabil. Dansa mi-a lucrat vocea pe registrul de bariton, desi intinderea mea vocala atingea cu brio, inca de atunci, sunetele de tenor. Apoi, in 2000, am dat examen la Conservator si am intrat primul, la clasa profesorului Nicolae Constantinescu, fost bariton al Operei Nationale din Bucuresti. Dansul a fost cel care m-a ajutat s-o cunosc pe marea noastra soprana, doamna Mariana Nicolesco. Eram in anul I si domnul Constantinescu i-a dat telefon rugand-o sa ma asculte si sa ma accepte, cu dispensa de varsta, la Concursul International de Canto "Hariclea Darclee". Doamna Nicolesco a fost generoasa si, intr-adevar, m-a primit. Si uite-asa, la 18 ani, am castigat primul meu premiu la un concurs international de mare anvergura: "Premiul pentru cel mai tanar interpret". Succesul asta m-a impulsionat si mai tare.
- Ucenicia in muzica lirica presupune neaparat prezenta unui maestru, care sa te accepte sub aripa lui?
- Studiile vocale sunt cat se poate de dificile. Ele presupun multa seriozitate, atentie, cunoasterea limitelor personale si multa rabdare. E o greseala fatala sa nu-ti stapanesti elanul, sa te repezi asa, ca fata mare la maritat. In ce ma priveste, eu am fost mereu interesat sa ascult si sa vad ce au facut maestrii. Am avut deschiderea asta, care, surprinzator, multor aspiranti le lipseste. Au senzatia ca ei le stiu pe toate, ca ei au inventat roata. Eu insa am mers pe principiul ca modestia e o virtute si ca nimeni nu s-a nascut invatat. Asa ca am deschis larg si ochii si urechile, mi-am format un model clar, o viziune asupra artei cantului, si, in felul asta, am evitat un pericol esential: nu m-am lasat niciodata influentat de stangaciile unora sau de cei fara experienta, dar cu aere de maestri. Am mers inainte, pe calea asta a invatacelului. Dupa ce am absolvit Conservatorul, am urmat Cursurile de Masterat in BelCanto - "Arta Cantului" - tot cu doamna Mariana Nicolesco, dar la Brasov, la Facultatea de Muzica a Universitatii Transilvania, acolo unde dansa conduce catedra de canto. Au fost doi ani minunati, doi ani in care am invatat enorm.
In Italia, printre maestri
- Si apoi, invatacelul cel sarguincios si modest a primit o bursa in Italia. Mai ceva ca in vise...
- Bursa respectiva am prins-o din intamplare. Eu sunt pasionat de Internet si rascolind, intr-o zi, in oceanul asta de informatie, am descoperit pe un site un anunt pentru un masterclass, cu soprana Mirella Freni. Mi-am zis ca incercarea moarte n-are si-am decis sa merg la o auditie. Am pregatit aria lui Battone, din opera "L'Inganno felice" de Rossini, arie extrem de dificila pentru un bariton, dar care imi placea in mod deosebit. La sfarsitul auditiei, Mirella Freni mi-a spus: "Ai o voce superba, insa eu cred ca tu esti tenor, nu bariton. Daca vrei sa te iau la cursurile mele, vom lucra vocea de tenor". Am stat, m-am gandit, mi-am luat inima-n dinti si-am zis: bine. Si-atunci, marturisesc c-am descoperit, cu stupoare, ca vocea imi devenea mult mai sonora si ca imi era foarte usor sa cant in registrul acut. Asa am primit bursa "Nicolai Ghiaurov" si timp de un an si jumatate am studiat ca tenor. Pentru mine, Italia ramane superba, fiindca acolo am inceput sa vad muzica, lumea mea, cu alti ochi sau, daca vrei, intr-o alta lumina. Asta e ceea ce mi-a dat Italia: sansa unor descoperiri muzicale cu multa greutate pentru mine. Iar acomodarea s-a facut cu munca asidua, cu uimire, dar, finalmente, poate cu mai multa lejeritate decat ar fi fost de asteptat. Iar aceasta lejeritate a fost aceea data de satisfactiile muzicale, de bucuria unor vorbe bune, rostite de nume de mare clasa. Nu pot uita intalnirea cu marele Luciano Pavarotti care, venit in vizita la cursurile partenerei lui de scena, soprana Mirella Freni, i-a spus: "Slava Domnului ca baiatul asta nu are creier de tenor! Are o voce frumoasa de tenor si-un creier de bariton". Intalnirea asta, cinstit vorbind, m-a facut sa tremur, la modul propriu, de emotie. Mai ales ca, in perioada aia, lucram aria lui Nemorino, "Una furtiva lagrima", din "L'Elisir d'amore" de Donizetti, o arie pe care maestrul Pavarotti a interpretat-o magistral in decursul carierei sale. Si, ca tot vorbeam de noroc, nici in Italia norocul nu m-a abandonat. Am avut sansa sa cunosc multi alti artisti consacrati, care veneau insa, in continuare, sa studieze cu doamna Freni: Salvatore Licitra, Anna Netrebko, Giuseppe Sabbatini, partenerul Marianei Nicolesco in senzationalele sale spectacole cu opera "Roberto Devereux" de la Monte Carlo, si multi altii. Dupa incheierea bursei, m-am intors in tara si, impreuna cu doamna Nicolesco, am decis sa continui pe noul drum de tenor. Dansa a fost singura care m-a ajutat sa-mi dezvolt aceasta noua vocalitate si m-a ghidat spre un repertoriu adecvat vocii mele: Mozart, Donizetti, Bellini, Rossini.
Triumf romanesc, pe scena Operei din Bucuresti
- Traiectoria ta profesionala e putin atipica, in sensul ca debutul tau real s-a produs mai intai in strainatate si abia anul trecut in Romania, cu "Barbierul din Sevilla", la Opera din Bucuresti. A fost alegerea ta sau tinerii sunt constransi sa-si demonstreze valoarea mai intai peste hotare, pentru ca numai asa sunt apreciati si in tara natala, adica in Romania?
- Da, e o situatie putin atipica, dar exista niste nuante. Italia este, cu siguranta, punctul de unde am pornit in noul meu drum ca tenor, dar acolo am avut doar un fel de semi-debut, adica am cantat in recitaluri. Debutul propriu-zis s-a petrecut in Romania, la Opera Nationala din Bucuresti, in rolul Contelui Almaviva, din "Il Barbiere di Siviglia". Debut pe care i-l datorez tot doamnei Mariana Nicolesco. Vara trecuta, la Festivalul si Concursul International de Canto "Hariclea Darclee", am obtinut Premiul I, interpretand, in premiera la noi, aria "Cessa di piu resistere". Este vorba despre scena si aria finala din opera "Il Barbiere di Siviglia", care, prin traditie, se taie, deoarece este de o dificultate extrema. In momentul de fata, sunt foarte putini tenori in lume care o canta: Juan Diego Florez, John Osborn si, iata, si eu. Directorul Operei din Bucuresti, domnul Catalin Arbore, care a fost invitat sa asiste la concertul de gala al laureatilor, mi-a oferit, dupa concert, rolul Contelui Almaviva. Timp de 4 luni, am studiat acest rol de debut. M-am straduit sa-i descopar si sa-i analizez toate detaliile de interpretare vocala si scenica. Nu-mi puteam permite sa las nimic la voia intamplarii. Am fost insa rasplatit, pentru ca spectacolul a avut un succes extraordinar.
- Si drept urmare, ai devenit colaborator permanent al Operei din Bucuresti. De ce n-ai ales strainatatea?
- Semnarea acestui contract cu Opera Nationala a insemnat foarte mult pentru mine, o poarta deschisa spre noi roluri, spre desavarsirea mea profesionala. Mai mult, mi se ofera posibilitatea sa ma obisnuiesc cu scena si cu publicul. Teatrele mari de opera din strainatate nu au loc de amatori. Cine se gandeste ca poate patrunde intr-un teatru important, doar pentru simplul fapt ca natura l-a inzestrat cu o voce frumoasa, se inseala amarnic. Cursul firesc este acela pe care intentionez sa-l urmez si eu: pasesc acum pe cea mai importanta scena lirica a Romaniei, aici ma voi modela, voi invata roluri noi si, daca norocul si Dumnezeu vor fi, in continuare, de partea mea, poate ca, mai tarziu, voi avea ocazia sa prezint aceste roluri si pe scene internationale. In general, ca sa poti canta intr-un teatru mare, ai nevoie de un agent. Insa nici un agent important nu lucreaza cu debutanti. Eu, unul, repet, ma feresc sa ma azvarl cu capul inainte si prefer sa astept, sa sedimentez tot ceea ce invat de la maestra mea si tot ceea ce sper ca ma vor invata scena si colaborarea cu partenerii de scena, regizorii si dirijorii de la Opera Romana.
Un inger coborat pe pamant
- Din experienta ta de pana acum, crezi ca tinerii artisti sunt pretuiti si ajutati sa-si valorifice talentul in Romania?
- Sincer, eu ma simt foarte bine, pentru ca traiesc in mediul care imi place si pentru ca sunt inconjurat de colegi daruiti realmente scenei, colegi pe care ii simt foarte aproape de mine. Sunt artisti pe care ii urmaresc inca de la 16 ani, cand in Opera nu intram decat ca spectator si nu puteam decat sa visez ca intr-o zi, voi canta pe aceeasi scena cu ei. Si da, pot spune ca, de ceva vreme, la Opera Nationala tinerii au portile deschise si sunt promovati. Li se da, in mod concret, posibilitatea sa se afirme. Dorinta de munca si rabdare sa aiba. Pentru ca sprijinul exista, iar rezultatul poate fi exceptional.
- Cum arata viata intima a contelui de Almaviva, Bogdan?
- Duc o viata cat se poate de normala. Traiesc inconjurat de familie, alaturi de iubita mea si de prieteni. Ca orice om normal, merg in cluburi, in puburi, ma plimb prin parcuri si evadez de cate ori pot la mare si la munte, pentru ca le ador, in egala masura, pe amandoua. Duc viata pe care cred ca o duce orice tanar de varsta mea. Nu am un program de studiu strict definit, insa stiu ca studiul va dura toata viata. Intotdeauna se mai gaseste ceva de corectat si de invatat. Vocea o ai de la Dumnezeu, tu insa esti dator s-o pastrezi "in forma maxima", iar eu am grija de ea, in sensul ca-mi aleg foarte bine repertoriul. Nu accept niciodata o propunere care ma poate depasi si nu ma angrenez in acrobatii vocale care imi pot distruge glasul.
- Vasazica, contele de Almaviva are o iubita. Ce rol joaca dragostea in viata unui artist? Cum arata ea pentru tine, Bogdan? Seamana cu o arie lirica?
- De dragoste trebuie intotdeauna sa-ti faci vreme. Eu am fost invatat de mic sa iubesc tot ce ma inconjoara. Fara iubire viata e fara rost. Pentru mine, sentimentul iubirii, de orice fel ar fi ea, e sfant. De asta, tot ce fac in arta, in relatia cu familia sau cu partenera mea de viata, este cladit pe iubire. Cum arata dragostea?... Daca ma gandesc la Andreea Banu, la iubita mea, atunci raspunsul e simplu: e un inger coborat pe Pamant, ca sa-mi fie alaturi. In ochii mei, Andreea e perfecta. Daca ma gandesc la muzica... nu stiu ce cuvinte sa aleg! Nu pot decat sa va rog sa ma ascultati si sa simtiti, alaturi de mine, iubirea exprimata prin cant. Am norocul ca sunt o fire optimista, deschisa mai ales spre partile frumoase si luminoase ale vietii. De la parintii mei am invatat sa lupt pentru ceea ce imi doresc. De la maestra mea, faptul ca fiecare aparitie pe scena trebuie sa fie o batalie castigata si ca triumful de azi nu este garantia succesului de maine. Iar de la iubita mea, ca niciodata nu trebuie sa abandonez, indiferent cat de greu mi-ar fi, ca trebuie sa lupt cu toata fiinta mea. Energia mi-o iau din viata frumoasa pe care o am si din fericirea mea si aceea a persoanelor de langa mine. Imi place sa ma bucur de tot ce ma inconjoara. Cred ca bucuria in sine, puterea de a te bucura, este un har divin si sunt fericit si recunoscator ca si eu l-am primit.