Marturisiri in direct: Cornel Fugaru

Dia Radu
"Fericirea e ceva efemer. Zboara tot timpul. Cand crezi ca ai prins-o, ti se strecoara printre degete"

Cu o glorie a muzicii romanesti, despre succes, iubire si vise risipite prea repede

Frumoasa de la televizor

- Alaturi de sotia dvs., Mirela Voiculescu, sunteti printre cei putini care au stiut sa impace o cariera stralucita cu un mariaj exceptional. Cand e vorba de artisti e complicat drumul catre armonia in cuplu?

- Noi am reusit, dar nu din prima. Este cea de-a doua casnicie, si in cazul meu, si al Mirelei. La prima incercare, am dat cu capul rau de tot. N-a mers, pentru ca sotia mea de atunci nu a inteles viata artistica pe care o duceam, desi era tot in bransa, actrita de meserie. Ne cunoscuseram de tineri, la dans. Rockul era la moda, iar eu stiam sa-l dansez foarte bine. In fiecare sambata aveam un ceai sau o intalnire pe undeva si, uite asa, din vorba in vorba, a aparut iubirea. A fost prima si, ca toate primele iubiri, a avut acel ceva special. Mi se parea ca e singura care poate exista, ca totul se opreste acolo. A durat destul de mult, vreo 20 de ani, si cu acte, si fara. Ne-am si despartit la un moment dat, ea a plecat la teatrul din Cluj, eu am ramas in Bucuresti. Peste ani, absolut intamplator, ne-am intalnit in fata Conservatorului si dragostea s-a reaprins. Sigur, ciorba reincalzita nu e grozava. A mai durat ceva vreme si apoi iar au inceput discutiile. Eu eram deja in mare voga si mi s-a parut ca a fost si ceva interes. Cum am adus-o de la Cluj la Bucuresti, s-a stricat iar totul. Apoi, cinci ani am stat singur, singur, nu m-am mai dat nimanui. Imi pierdusem increderea in femei. A fost, poate, cea mai frumoasa perioada din viata mea: nu dadeam socoteala nimanui, plecam cand voiam, veneam cand voiam si faceam muzica dupa bunul plac.

- Cum a aparut Mirela in viata dvs.?

- Pe Mirela am vazut-o prima oara la televizor. Canta. Eram impreuna cu niste persoane din bransa si, fermecat de frumusetea ei, am intrebat: "Cine e fata asta?". Mi s-a raspuns banal, amanunte obisnuite. Cateva luni mai incolo, ea trebuia sa mearga la un festival in Cehoslovacia si cineva ii spusese ca, daca vrea sa faca o treaba serioasa, sa vina la mine sa-i fac eu o piesa. Si asa m-am trezit cu cadoul la usa. Viata e plina de neprevazut. Dragostea s-a infiripat incetisor intre noi. Am plecat impreuna la festival, am luat premiul special al juriului, apoi i-am mai facut o piesa si inca una. Ea era casatorita de putin timp si mai mica decat mine cu 18 ani. Dar asta nu ne-a stat in cale. Anul acesta implinim 23 de ani de casnicie. Se apropie cu pasi repezi nunta de argint. Si avem si un baiat de 21 de ani, la facultate, in plina sesiune. E o perioada foarte grea, inca nu intelege ce inseamna sa stea pe propriile-i picioare.

- E greu sa iei viata de la capat dupa un divort?

- Divortul a fost o mare piatra de hotar. Dar eu sunt mai ferm si nu-mi place sa intind zeama. Lucrurile evoluau tot mai mult spre rau, asa incat atunci cand ne-am separat a fost o eliberare. Din fericire, nu am avut copii. Dar cred, cumva, ca un al saselea simt m-a impiedicat sa fac copii cu prima sotie. Simteam instinctiv ca nu e ce trebuie intre noi. O casnicie se bazeaza in primul rand pe incredere, iar eu imi cam pierdusem increderea in ea. Sigur, momente grele au mai fost si dupa aceea, alaturi de Mirela. E greu pana reusesti sa-ti faci un loc al tau, sa-ti iei o casa, o masina, pana te asezi. Apoi mai apare cate o boala, mai dispare cate un apropiat. Niciodata nimic nu curge lin. Cu atat mai mult pentru noi, care am trait perioada comunismului, cand ne bateam pentru o bucata de carne. Important este insa ca aceste necazuri sa nu destabilizeze corabia, ci sa-i gaseasca pe amandoi la carma. Greutatile cimenteaza, nu darama un cuplu unit. Daca vrei sa rezisti, trebuie sa stii sa te uiti inainte, nu in stanga, nu in dreapta, si sa te sprijini pe cel de langa tine. Pentru ca prietenii exista si ei, dar niciodata nu pot inlocui increderea neconditionata care exista intr-o casnicie. Cel mai bun prieten trebuie sa-ti fie partenerul de viata. Daca a incetat sa mai fie prieten, mai bine divortezi.

O berbeaca ce trece prin zid

- Dvs. in mare voga, sarmant si foarte curtat, Mirela - o femeie foarte frumoasa. Nu e usor sa rezisti cand tentatiile sunt la tot pasul. Ati avut vreun secret?

- Sigur ca e greu, ca esti expus, exista mereu sirene care te imbie. Dar daca esti rational, te abtii, nu cazi in mreaja lor. Totul e sa nu bagi mana in flacara, ca de ars te arzi sigur. Cu totii ne confruntam o data in viata cu un gand din asta, poate ni se pare ca ce este peste gard e mai interesant. E un pericol real, ce poate darama o casnicie. Mai ales atunci cand nu ai destula incredere in tine, cand vine cineva din exterior si-ti da aripi, iti gadila orgoliul, te face sa te simti mai bun, mai special. Unii si-au stricat relatiile pentru cate un foc de paie, ce a durat cateva luni. Si regretele au fost apoi amare. Trebuie sa ai puterea sa stai pe loc. Eu m-am casatorit a doua oara la maturitate, stiam deja ce vreau. Mirela era mai tinerica, dar si ea e genul foarte hotarat, o berbeaca ce trece si prin zid daca si-a propus ceva. Datorita felului ei ambitios de a fi, am facut, si profesional, un cuplu foarte bun. Am revazut de curand multe versuri scrise de ea si sunt foarte bune. Jos palaria!

- Ce face sa dureze o casnicie? Exista o magie sau e vorba de vointa?

- Nimic nu e dat de la bun inceput, in afara unui sentiment fara de care nu se poate. Exista, sigur, magia inceputului, fluturii in stomac. Dar e nevoie de timp si de constructie ca magia acelor prime clipe sa dureze. Trebuie sa existe intelegere, sa stie fiecare sa lase de la el, pe rand, sa n-o tina bat, ca nu se ajunge nicaieri. E nevoie de multa toleranta si de vointa. Trebuie sa crezi in ideea de familie ca s-o poti mentine. Or, generatiile tinere nu mai cred in asta. Si toate nenorocirile pleaca de pe bancile scolii. Relatiile intre copii sunt foarte dure. Lipsa de respect fata de profesori este zdrobitoare. Familiile nu mai ofera copiilor nici un model de viata. Si atunci, la scoala se creeaza o a doua familie, care indeamna la rele, pentru care, adesea, tinerii isi vand familia adevarata. Ca si cand mama si tata nu le-ar dori, de fapt, binele. Familia decade, nu mai este pe primul loc pentru generatiile care vin.

Zgomotul si furia

- A fost familia o valoare de-a lungul copilariei dvs.?

- Deloc. Am avut o copilarie catastrofala. Parintii mei cand divortau, cand se impacau. Aveam parte mereu de certuri, ma trimiteau de la unul la altul, cand locuiam intr-o parte, cand intr-alta, cand eram la o scoala, cand la alta. Asta m-a dezechilibrat sufleteste si mi-a produs multa suferinta. Mi-am dorit sincer ca familia mea sa nu fie asa. Mi-am calcat adesea pe orgoliu, desi sunt foarte vanitos, mi-am infranat pornirile si am bagat ratiunea la inaintare, ca sa fie totul bine. Desi sunt in viata si momente cand iti vine sa-ti iei campii. Dar cu timpul se aseaza toate.

- Cum va feriti de monotonia zilelor si de iuresul lumii din jur? Aveti vreun secret pentru reincarcarea bateriilor?

- M-am facut gradinar (zambeste). Mi-am facut o gradina mare si frumoasa pe balcon, ca o oaza care ma scapa de nenorocirile zilnice. Petrec acolo ore intregi, privind florile sau aranjand ghivecele. Dar nu exista zi sa nu apara ceva care sa-mi starneasca o rafala de injuraturi. Avem o tara ca o inchisoare. Am ramas cu mentalitatea comunista, ca la noi e cel mai bine, si refuzam sa luam lectii de la occidentali. Vezi oameni pe strada cu fete triste, care se imbraca prost, care nu stiu sa zambeasca si care privesc mereu cu suspiciune. Mi-e greu sa mai cred in ceva in vremurile astea. Zilele imi sunt pline de revolta, si nu mai am nici o satisfactie din punctul asta de vedere. Unde mai pui ca varsta isi spune cuvantul, incheieturile incep sa scartaie. De trei ani de zile, n-am reusit sa plec in concediu, pentru ca mereu apare cate ceva, o boala a celor din jur, cate o treaba. Suntem asa prinsi in sistemul asta, ca nu putem face nici o miscare. Visez sa plec macar o jumatate de zi in mijlocul unei paduri, sa trag aer.

Baietelul si garmosca

- Cand a survenit prima intalnire adevarata cu muzica?

- Muzica a fost un strop de providenta in viata mea. Am indragit-o de mic. Tatal meu cumparase de la niste rusi o garmosca, o armonica cu butonase, la care era foarte greu de cantat, pentru ca pe acelasi buton aveai doua sunete. Mi-am petrecut multe ore cu ea in brate. Tot atunci am vazut un film care m-a marcat foarte tare, cu un baietel, Roberto Bensi, care la 8 ani dirija o orchestra simfonica. In mintea mea a inceput sa se coaca ideea asta de a deveni un mare dirijor. In liceu, diriginta mea, care era sotia rectorului de la conservator, mi-a descoperit pasiunea pentru muzica si m-a intrebat intr-o zi de ce nu dau examen acolo. "Pai, nu stiu note, n-am pian acasa, cum sa fac?" Si m-a trimis la niste cursuri de trei luni de pregatire pentru examenul de la Conservator. Am intrat din prima, cu nota mica, dar am intrat. Insa greul de abia atunci incepea. Doi ani de zile n-am iesit din Conservator decat noaptea, ca sa mananc la bufet fasole cu costita si sa dorm. Acasa nu aveam nimic. Asteptam in facultate sa plece cate unul de la pian, ca sa-l ocup eu si sa studiez. Am invatat pianul de la zero. Mi-a fost foarte greu. Prin anul trei de facultate, ne cuprinsese pe toti febra rockului. Beatles era in mare voga, aparusera chitarele electrice. Ne-am facut si noi o formatie, Sincron, unde cantam la orga. Nu mi-am dat seama ca pot sa cant. A fost ceva intamplator, cooptasem un solist care n-a venit si a trebuit sa-l inlocuiesc. Asa ca am inceput sa cant cu vocea. Dar eu mai aveam ceva in plus, cantam si dansam in acelasi timp, ceea ce facea furori. Asa ca mi s-a spus repede sa raman eu la voce. A fost o perioada frenetica, in care voiam cu totii sa reusim, aparuse si televizorul, simteai ca se intampla ceva.

- Intr-o aparitie recenta la TV, va exprimati ingrijorarea ca muzica romaneasca e in declin..

- Pe buna dreptate, pentru ca generatia noastra de aur, Similea, Margareta etc., e deja la pensie, nu mai poate canta, din cauza varstei. Iar la urmatorul palier nu e nimeni. E un mare gol. Asta e generatia lipsa care ar fi trebuit sa se formeze in anii 90, dar pe care tranzitia a impiedicat-o sa prinda cheag. Avem vedete, dar nu avem mari solisti. In afara de Andra si de inca vreo doua persoane, sunt numai falsuri, facute cu calculatorul. Partea trista este insa ca televiziunea nu mai promoveaza muzica buna, indiferent de categoria de varsta. Nici macar pe Monica Anghel n-o mai vezi la televizor. Ca sa fie promovata, muzica trebuie acum sa fie vesela si dansanta, n-are voie sa fie trista. Dar muzica e sentimentala, uneori iese din sfasieri sufletesti. Acum nu mai e loc decat pentru lupii tineri, moderni si dezbracati, cu "fata de perete", care nu stiu sa traiasca si sa exprime versurile pe care le canta, pentru ca nu ei le-au facut. Cand m-au invitat la televiziune am spus pe sleau tot, nu cred ca le-a cazut bine. Eu consider ca daca toti oamenii platesc abonament la tv, si cei de varsta a doua au dreptul sa auda, din cand in cand, melodia pe care s-au indragostit ei in tinerete. Muzica e pentru toata lumea, nu doar pentru cei tineri. Apoi, mai e o problema. Daca in Italia si Franta se asculta cam 80% muzica locala, la noi 60% din muzica este din occident. Deci, drepturile de autor merg tot la artistii de afara, putred de bogati, oricum. De aia e foarte greu sa mai supravietuiesti ca solist sau compozitor in Romania.

- Sunteti cunoscut si ca un foarte bun profesor de canto. Vedeti o promisiune in generatiile care se formeaza acum?

- Asta e speranta mea, ca tinerii pe care ii formez azi vor crea generatia de maine, o generatie de valoare, care va suplini golul imens din muzica de acum. Cresc acesti copii, ca sa am un schimb de maine. Ii iau cu pregatirea de la baza, de la cursuri de canto, tehnici vocale, pana ce ajung sa le scriu piese, sa-i trimit in festivaluri. Foarte mult se poate invata. Dar trebuie sa ai har, o voce cat de cat, o anumita constructie sufleteasca, sa arati si bine. Nu perfect, dar sa ai un sarm, o caldura. Sa stii sa transmiti ceva. Eu ii invat sa cante textul, nu melodia. Sa exprime emotie, cu ochii, cu fata, cu toti porii. Am copii extraordinari. Si ceea ce e si mai uimitor este ca vin de la mama naibii, din tara, 600 de km, ca sa faca doua ore cu mine si pleaca inapoi. Efortul lor este zdrobitor. Din 2001 pana in 2004 am organizat si un festival, care timp de trei ani a fost numit de Federatia Internationala de Organizare a Festivalurilor cel mai bun festival din lume. A trebuit sa-l intrerup, pentru ca s-a schimbat guvernul si nu mi-au mai dat bani.

Nestatornica pasare a fericirii

- Faceti parte dintre cei mari, citati si cantati chiar si in vremurile tulburi ale tranzitiei. Va simtiti un om implinit dupa succesul de care ati avut parte?

- Voga mea de altadata nu-mi tine de foame spiritual. Ceea ce a fost a fost. Restul e prezent si viitor. Nu-mi place sa stau cu mainile in san si sa ma lamentez. Imi place sa traiesc intens. Eu sunt un luptator, un sagetator. Stau mereu cu arcul intins, dar de la o vreme nu mai vad inspre ce sa trag. Vremurile astea te imbatranesc inainte de vreme.

- Aveti o aura de pesimism. De unde vine tristetea aceasta?

- Tristetea mea vine din viata chinuita pe care am avut-o. Am fost sarac lipit in copilarie. M-am nascut intr-o mahala, intre noroaie, in Aparatorii Patriei, spre Giurgiu, intr-o casa cu chirpici. In spatele casei incepea porumbul. Eu sunt un tip jovial si foarte plin de bancuri si poante. Dar in profunzime, sunt un tip trist. Nu m-am bucurat niciodata cu adevarat de premiile pe care le-am luat, mereu cu gandul la ce va trebui sa fac apoi. Doar o data, in Australia, cand luam trofeul pentru a doua oara, am avut un sentiment de exuberanta. Ma entuziasmez greu, iar piesele pe care le scriu, le scriu de obicei la ruperea sufletului. Niciodata n-am putut sa traiesc fericirea deplin.

- Din exterior viata dvs. pare insa fericita.

- Fericirea e ceva efemer, care zboara tot timpul, cand crezi c-ai prins-o ti se strecoara printre degete. Nu stiu daca am avut o viata fericita. A fost intr-un fel fericita, pentru ca am trait-o cu demnitate si cu fruntea sus. Fericire e pentru mine faptul ca, dupa toate relele, poti in continuare sa simti bucurie. Cum simt acum, cand ma uit la floarea asta si vad ca s-a deschis. Sunt un sentimental. Nu mi-am pierdut sentimentele, doar ca sunt tot mai putini cei care au nevoie de ele.