E doar o fetita mica-mica, intr-o batatura larga, in fata unei case taranesti cu prispa lipita cu pamant. Sta ca o amfitrioana la o masa joasa, de lemn, cu trei picioare, in fata cu un castron de lut plin cu pasat. De-a stanga si de-a dreapta ii dau tarcoale doi motani lacomi, cu ochi stralucitori si cu cozile pe sus. In jur, sunt spectatori: vecine din sat, desculte, cu mana la gura, emotionate ca sunt trase in poza. Dar si neamuri de la oras, incaltate, privind la obiectiv cu indrazneala. Fetita e Tia Serbanescu. Si acum, desi nu mai e o fetita, e la fel: sta cuminte, in mijlocul scenei, cu privirea senina, nepervertita de nici un gand ascuns, ca un drept judecator. Si acum, motani cu cozile pe sus si ochi lucitori ii dau tarcoale. Uneori, cand si cei de-a stanga, si cei de-a dreapta se intrec cu smecheriile, ea ii cearta, fara sa ridice tonul, fara sa scoata tipete isterice. Alteori, si asta se intampla mai rar, cand motanii stau "pe coada lor" si nu sunt obraznici, ii mangaie usor pe cap. Si acum are multi spectatori, si din cei saraci si desculti, si din cei incaltati cu pantofi de firma. Acestora din urma, le sta de cele mai multe ori ca sula in coaste, pentru ca le "citeste" interesele meschine in spatele declaratiilor sforaitoare de "oameni de bine".
Cunoscuta ca cel mai drept, neclintit si incoruptibil comentator politic al anilor postrevolutionari, Tia Serbanescu a fost o autentica dizidenta a regimului trecut, pentru convingerile sale anticeausiste. Este in continuare pe baricade, ca o Ana Ipatescu a presei romanesti, care tine steagul sus, ca sa nu fie murdarit de zoaiele si noroiul care au naclait peisajul nostru politic. Dar dincolo de armura cavalerului fara teama si fara prihana, Tia Serbanescu este o scriitoare de mare talent si o femeie extrem de sensibila, cu o pace si o frumusete interioara care nu se poate sa nu te lumineze, atunci cand o auzi vorbind.
Poeta din Baragan
- In ciuda faptului ca sunteti doar o "biata" femeie, rezistati eroic de ani de zile, in fruntea plutonului de comentatori politici ai presei din Romania. Cum ati ajuns sa practicati o meserie atat de expusa loviturilor si antipatiilor de tot felul?
- Daca e sa luam povestea de la capatul ei, ea incepe in 1945, cand am venit pe lume, intr-un sat pierdut din Baragan, pe care l-am parasit foarte devreme, la varsta de patru ani, fiind infiata de niste rude din Bucuresti ale parintilor mei naturali. Asa ca bunicul a ramas acelasi, croitorul satului, in casa caruia ma nascusem si in care am continuat sa vin in vacantele lungi de vara. In copilarie imi placeau si joaca, si sportul, dar mai ales cartile. Am invatat singura sa citesc, pe ziar, inca dinainte de-a merge la scoala. Si de atunci mi-a fost limpede ca lumea care mi s-a deschis avea sa-mi fie ca un cocon, pentru toata viata: lumea cartilor. Eram fericita cand faceam rost de carti, de la biblioteca sau de la prieteni, si aveam unde sa evadez, pentru cateva saptamani bune. Devoram cantitati industriale de carti, citeam orice, de la cartile de copii, de aventuri, colectii celebre, romane clasice, pana la cartile sovietice care erau atunci traduse la noi cu mare frenezie: "Tanara Garda", "Zoia si Sura", "Vitea Maleev" si altele. Imi era foarte clar ca si cariera mea va fi legata de "viciul" acesta funciar: lectura si, mai apoi, scrisul. Inca din clasele primare, versificam in nestire, umpland gazeta de perete a scolii cu poeziile mele. La un moment dat, pe la 12 ani, i-am lasat cu gura cascata pe cei din jur, anuntandu-i ca vreau sa devin... critic literar. Am terminat Filologia in 1964, m-am angajat ca ziarista la "Romania Libera", iar astazi am ajuns un fel de critic, dar nu literar, ci politic. M-am gandit de multe ori ce s-ar fi intamplat cu mine daca n-as fi fost infiata si n-as fi ajuns in Bucuresti: as fi ramas cu sapte clase, m-as fi maritat repede si as fi turnat cativa copii, iar cariera mea profesionala s-ar fi redus la anii de munca prestati la CAP, pe care as fi incheiat-o glorios, cand mi-ar fi venit pe lume nepotii, ca sa am in continuare grija de ei. Colegele mele de scoala, cel putin, asta au facut, si Gica, si Valerica, niste femei zdravene si optimiste, pe care ma bucur sa le revad cand mai merg in satul meu. Dar eu am avut alt drum, si aici cred ca e vorba de destin.
O comparatie fatala
- Pe langa notorietatea pe care v-ati castigat-o prin calitatea articolelor semnate in presa, numele dvs. a devenit cunoscut si celebru din motive politice: v-ati numarat printre opozantii fatisi ai regimului Ceausescu. Nu v-a fost teama? Ce v-a indemnat sa treceti in tabara dizidentilor?
- In anii '80 eram redactor la sectia culturala a Romaniei Libere si ma achitam cat puteam eu de constiincios de indatoririle profesionale. Luand in acelasi timp, din pricina ideologizarii excesive, o anumita distanta "terapeutica" fata de acestea, fapt pentru care aveam timp si sa-mi scriu, acasa, cartile mele, pe un colt al mesei de bucatarie. Tanara ziaristaPrin 1987 a aparut in presa vremii, incadrata in fluviul kitsch de laude aduse dictatorului de ziua lui aniversara, o comparatie intre Eminescu si Ceausescu. Mi-am notat-o, comentand ridicolul ei, intr-o agenda, in care adunam tot felul de asemenea note care, mai tarziu, urmau sa fie dezvoltate intr-o carte. Agenda mi-a fost retinuta la vama, cand am plecat cu baiatul meu, elev atunci, intr-o excursie organizata de scoala cu pasaport colectiv, in Germania Democrata. Cand m-am reintors, am fost anchetata si acuzata ca voiam sa ma duc in Germania cu notele acelea si sa le dau pe post la "Europa libera". Desi le-am spus ca nu intentionasem asa ceva, faptul ca in agenda erau mult mai multe lucruri notate, si nu doar cele legate de paralela dintre Ceausescu si Eminescu (s-au ingrozit cand le-au citit), si pentru ca nu m-am dezis de opiniile mele, mi-au interzis semnatura. N-am mai avut voie sa public nici macar in revistele literare. Am fost scoasa de la sectia de cultura a ziarului si trimisa la documentare, "din motive de sanatate", sub amenintarea de a nu vorbi cu nimeni despre adevaratul motiv, pentru ca, altfel, "avea sa iasa si mai rau". Era in vara lui 1988 si n-aveau chef de un scandal de dizidenta, taman la "Romania libera". Dar n-au avut ei norocul asta, pentru ca doar dupa cateva luni, la inceputul lui 1989, grupul Petre Mihai Bacanu, Anton Uncu, Mihai Creanga, ce pregatea scoaterea unui ziar clandestin, a fost arestat. Petre apucase sa-mi arate in secret editia-pilot si discutasem cu el despre asta. L-am intrebat cati sunt: "Mai multi de cinci?" "O, suntem multi, suntem sute!", mi-a raspuns. "E imposibil, daca sunteti mai multi de 20, sa nu fie infiltrati si informatori printre voi!" Asa s-a si intamplat, au fost tradati si arestati. Bacanu a fost intrebat cine mai stia de ziar si, sub presiune, mi-a dat numele. Stiam ca vin seara si te ridica, si de aceea, in fiecare seara, de cate ori se auzea trantindu-se usa la lift, inghetam. Au venit, m-au luat, am fost si eu anchetata. M-au intrebat de ce nu am anuntat autoritatile, imediat ce am aflat ce puneau ei la cale. Am avut un raspuns care i-a lasat cu gura cascata, cel mai bun si singurul posibil si adevarat. Le-am spus: "Pentru ca eu nu pot sa fac asta!". Ma dadusera afara din partid, intr-o sedinta plina de fraze sforaitoare, si acum m-au dat afara si de la documentare, oferindu-mi-se un post de corector la o tipografie, "13 Decembrie". Episodul acesta apare evocat si in cartea mea, "Femeia din fotografie. Jurnal 1987-1989", aparuta in 2002 la Editura Compania. Am scris-o cu frica, si parti din ea le dusesem la o prietena, ca si alte manuscrise, ca sa nu fie gasite la perchezitie. In primele zile ale lui 1990, m-am intors in redactie la "Romania Libera", ca sefa a sectiei de cultura, si am fost uimita sa vad ca fostele mele colege, cu care fraternizam inainte, ma priveau de sus, cu raceala. In afara de vreo doua, erau toate feseniste, moarte dupa Iliescu si Roman. Plecarea mea ulterioara de la "Romania Libera", ziarul meu de suflet, s-a datorat exclusiv "lucrarilor" din interior, pentru ca nimeni din afara n-ar fi reusit sa sparga echipa noastra de atunci.
- Ce s-a intamplat cu solidaritatea aceea profund umana, care ne unea pe toti, inainte de '89, impotriva unui regim atat de agresiv? Nu o mai intalnim decat rareori si nu la un nivel atat de larg.
- Solidaritatea aceea s-a estompat mult astazi, pentru ca acum fiecare se simte lezat sau atins in alte drepturi ale sale, in alte libertati. Inainte, iti era lezat dreptul la profesie (eu, ca ziarist, ca scriitor, nu mai puteam sa fac ceea ce voiam si ce-mi placea), iar ca om, erai afectat in drepturile elementare la igiena, la caldura, lumina, hrana, la dreptul de a calatori. Astazi, solidaritatea s-a transformat in complicitate: te simti bine cu cineva cu care esti complice, fie in a pune la cale o afacere veroasa, un "tun", fie in daramarea unui concurent loial. Solidaritatea propriu-zisa, chiar profesionala, o regasesti mai rar si numai intre persoanele de foarte mare calitate umana. Gasim un fel de solidaritate de generatie la cei tineri, dar aceasta e indreptata impotriva celor mai in varsta, ca si cum n-ar fi loc pentru toata lumea. E pacat, pentru ca aceasta solidaritate de generatie face minuni atunci cand e creativa, constructiva, talentata. Iata, cum se intampla in cazul tinerei cinematografii romanesti, care de vreo cinci ani incoace, chiar daca mai consuma si ea niste conflicte interne, aduna toate premiile internationale la festivalurile de gen.
- Aveti vreo solutie pentru resurectia societatii romanesti, pentru insanatosirea ei dupa gravele suferinte prin care a trecut in 50 de ani de comunism, dar si dupa lungii si chinuitorii ani de tranzitie la democratie?
- Speranta vine tot din directia tinerei generatii, in care am, totusi, o incredere timida, precauta. De ce spun asta? Pentru ca tinerii straluciti pleaca in strainatate, deoarece aici risca sa li se rupa picioarele de colegii lor mediocri, dar cu parinti puternici si cu bani multi la banca. Pentru ca tinerii cercetatori ajung sa se roage de repetentii clasei, care acum stau pe saci de bani, sa le finanteze o cercetare. Iar in politica, actorii tineri ai scenei seamana foarte bine cu maestrii lor, ba chiar ii si intrec, asa ca, de aici, nu vin prea mari sperante. Singurele mici schimbari le-am observat la unii din tinerii nostri politicieni care au ajuns euro-observatori si parlamentari: nu mai sunt agresivi, vorbesc mai calm, mai argumentat, sunt mai aplicati si mai realisti, sunt mai profesionalizati. Ei ar trebui sa determine statul roman sa incurajeze formarea unei clase de mijloc, o clasa care sustine, in orice societate, evolutia si progresul sau. Ea ar putea fi formata tot din tineri, din cei care nu au veleitati politico-artistice, dar care-si vad de meseria lor. Acestia, incet-incet, vor crea un model care nu va mai putea fi ignorat, care va trebui sa fie urmat si de ceilalti, de sila-de mila, din snobism sau din necesitate, daca vor vrea sa performeze. E clar ca eu n-o sa mai apuc o redesenare a treptelor sociale din Romania, dar cred in resurectia Binelui in societatea romaneasca si ma gandesc ca generatia fiului meu va ajunge sa o traiasca. Acestea sunt asteptarile mele... Ar mai fi o speranta in reinvierea civilizatiei traditionale, nu stiu prin ce minune, pentru ca acum tinde sa se mute la muzeu, dar ea e detinatoarea modelului unei vieti ecologizate, din toate punctele de vedere. Si, poate, un factor de unificare si redresare morala ar putea fi si Biserica. Ar avea forta aceasta, pentru ca, uitati-va, sta bine in toate sondajele privind increderea populatiei in ea. Dar, din pacate, implicatiile sale in fenomenele sociale atat de grave cu care ne confruntam sunt mai mult exercitii de ipocrizie. Biserica i-a primit la sanul ei, i-a botezat, i-a cununat, i-a slujit, i-a pictat pe pereti pe cei puternici, care-i slujesc propriilor interese. Asupra celor multi, care aveau nevoie de un sprijin, de o mangaiere, de un exemplu, nu prea s-a aplecat. De acest lucru au profitat tot felul de secte care s-au inmultit ingrijorator. Si la nivelul puterii politice, credinta continua sa fie de parada si nu autentica, si la nivelul multimii se intampla cam acelasi lucru, altfel cum s-ar explica numarul atat de mare de infractori, intr-un popor cu frica lui Dumnezeu? Iar faptul ca marii infractori, marii corupti, care n-au ajuns nici macar la judecata, darmite la inchisoare, sunt lasati nepedepsiti, de ani si ani de zile, cu concurenta unor legi schioape, arata distanta pe care o avem de poruncile lui Dumnezeu.
Sirop de scorpion
- Va turnati toata energia de scriitoare in paginile unui cotidian, "Curentul", si acesta nu de foarte mare tiraj. Nu va temeti ca slujiti efemerul?
- E si asta o vocatie si o arta. Cred in principii si in idei, nu in persoane sau in partide. Nu m-am inrolat de partea niciunuia, tocmai pentru ca am observat ce miscare browniana au pe scena politica si cum isi zapacesc complet criteriile, dau in schizofrenie si se fac de ras cei care-i urmeaza peste tot. Sunt analisti politici (citeste lingusitori de serviciu) care nu-si pun problema principiilor, ci doar a sumelor pe care le primesc pentru serviciile prestate, dar eu mi-am facut toate socotelile si am zis ca nu e rentabil sa fii in slujba nimanui. Nici de stanga, nici de dreapta. Locul intelectualului e de partea adevarului! De aceea, n-am sa contenesc sa strig si sa-i trag de maneca pe cei ce slujesc nedreptatea, chiar daca pentru asta trebuie sa scriu intr-o pagina de ziar care traieste doar o zi. Cand cineva are dreptate, de oricare parte a spectrului politic ar fi, scriu ca are dreptate! Cand greseste, scriu ca greseste! Si argumentez de ce, in felul acesta imi pastrez luciditatea, demnitatea si linistea. Iar daca scriu la un ziar cu tiraj mic, o fac pentru ca am gasit acolo o politica editoriala care-mi respecta ideile si ceea ce scriu. Imi place ceea ce fac, desi felul combatant in care-mi fac treaba m-a pus de multe ori in situatii extreme, dar nu din vina mea. Eu am respectat intotdeauna regulile jocului si deontologia de jurnalist. Imi place ceea ce sta scris in codul jurnalistului japonez: "Sa nu scrii niciodata despre cineva ceva ce nu ai putea sa-i spui in fata!". Nu am avut niciodata teama asta!
- Viata aceasta a dvs., mereu de linia intai, mereu in stare de lupta, nu impieteaza asupra vietii dvs. particulare? Mai aveti vreme si energie pentru familie?
- In toata familia noastra exista un fel de incapatanare a muncii. Si eu, si sotul meu, Teodor Iftimie, inginer constructor, cu un foarte dezvoltat simt al umorului, cu care am un mariaj echilibrat de 37 de ani, si fiul meu, Alexandru, iar acum si nora mea, Oana, amandoi cercetatori in biologie, toti impreuna si fiecare in parte nu avem satisfactie mai mare decat de a vedea ca nimic nu ne place mai mult decat sa muncim. Norocul meu este ca am fost inteleasa, sustinuta, iubita si respectata de catre familie si de catre prieteni si apropiati. Si eu, la randul meu, am cultivat acasa o atmosfera de incredere, de respect pentru munca si pasiunea fiecaruia. Tot familia a fost sprijinul meu cel mai important in momentele dificile, si niciodata, niciunul dintre ei, nici fiul, nici sotul meu, nici mama mea, nu mi-au cerut sa renunt la principiile mele sau la ceea ce scriu de dragul lor, nici macar sa ma potolesc pentru o vreme. Nici inainte de Revolutie, si nici mai tarziu, in timpul mineriadelor, cand stateam imbratisati la usa, asteptand ca cineva sa ne-o sparga, sa ne incendieze casa, sa ne omoare pe toti, asa dupa cum ne amenintau la telefon, zi si noapte. Fiul meu, insa, copil fiind, a fost marcat de aceste evenimente nefericite (pe el chiar l-am pus in pericol!...), si mi-a spus, mai tarziu: "Mama, sa nu cumva sa-i ierti vreodata pe nenorocitii astia!". Unele lucruri le-am uitat, altele le-am iertat, pentru ca nu sunt ranchiunoasa, desi dupa zodie sunt Scorpion si ma regasesc in cateva din caracteristicile ei, prin tenacitate, prin spirit critic, analitic. Dar nu sunt chiar asa de veninoasa cum ar fi tentati sa creada rautaciosii, si nici razbunatoare nu sunt. Exista o specie, numita "scorpion de carti". Mai degraba m-as chema asa. Sunt alti comentatori politici mult mai agresivi, al caror ton, in emisiunile de televiziune, degenereaza in asemenea masura, incat spumega de furie, la propriu. In comparatie cu asta, veninul din acul bietului meu scorpion de zodie pare mai degraba un sirop calmant, terapeutic. Nu-i urasc nici pe politicienii despre care scriu criticandu-i, nici pe cei care mi-au facut rau, ura mi se pare un sentiment degradant, otravitor si complet neproductiv. (Vorbesc despre lucrurile acestea si in emisiunea pe care o impart cu Adriana Titieni, pe TVR1, "Careu de... doamne", pe subiecte punctuale, la zi, pe un ton prietenesc si cu umor.) Spuneam ca sprijin mi-a fost familia, dar si credinta. Cred in Dumnezeu si ma rog in fiecare seara sa ma ajute sa fac ceea ce trebuie sa fac, si nu sa faca El in locul meu. Cred ca cel mai bine il slujim pe Dumnezeu atunci cand ne facem treaba cum trebuie si nu-i dam prea multa bataie de cap cu greselile noastre. Ca ne aratam iubirea fata de El si respectul fata de conditia umana pe care El ne-a dat-o, fata de creatia Lui, gandindu-ne cum sa facem sa nu-l impovaram cu si mai multe pacate de iertat.