Vraja
Va scriu aceste randuri cu speranta ca impartasindu-mi public necazul, raul care ma framanta si ma bantuie de ani de zile, va fi mai bine. Va fi ca o spovedanie care ma va usura, mai ales ca intr-o scrisoare iti poti ascunde identitatea. Sper sa nu plictisesc, si povestea mea sa ajute ca nimeni, pe viitor, sa nu mai repete ceea ce am facut eu! E vorba despre farmece, lucruri necugetate pe care le practica multe femei, asupra barbatilor pe care ii iubesc, din dorinta de a-i pastra pentru ele pentru toata viata. Niste obiceiuri in aparenta nevinovate, dar care, eu am aflat pe propria mea piele, se intorc impotriva celor care le fac.
M-am nascut intr-o familie destul de rasarita, din punct de vedere material, fiind al doilea copil al mamei mele, din cea de a doua ei casatorie. Parintii mei au avut zile si bune, si rele, dar cand eu am implinit 15 ani, au divortat, pentru infidelitatile repetate ale tatalui meu. Au urmat inca vreo cativa ani cu procese de evacuare din locuinta, cu certuri si revendicari. Mama a trecut si printr-o operatie destul de dificila, dar din care a iesit cu bine. Cand totul s-a linistit, am ramas amandoua in locuinta, ne-am recapatat oarecum linistea, dar inglodate in datorii de tot felul. Apoi, incet, incet, au trecut si astea si ne-am reechilibrat. Pe la 18-19 ani, eu am ajuns o fata nici urata, dar nici frumoasa, si tot atunci am trait prima mea dragoste, care m-a parasit doar dupa cateva luni, plina de lacrimi si suferinta. Acum, privind in urma, zambesc, pentru ca socoteam ca ceea ce mi se intampla e un lucru ingrozitor. Dar cine nu este tradat in dragoste macar o data in viata? Am mai avut si alti "pretendenti", unii de soi, altii ceva mai modesti, dar in general, am considerat ca desi eram o persoana interesanta si inteligenta, nu prea am stiut sa ma pun in valoare, si din cauza asta nu prea aveam succes la baieti, asa cum mi-ar fi placut.
Dar in jurul varstei de 20 de ani, mi-a iesit in drum alesul vietii, cu aproape doi ani mai tanar ca mine, cu care ma potriveam din multe puncte de vedere si cu care ma vedeam zilnic, povestindu-ne (aveam si eu, si el, alta iubire), tot felul de lucruri. Azi asa, maine asa, am inceput sa ne indragostim unul de altul, incet, incet. A fost primul si unicul barbat din viata mea de pana acum. Din pacate, hotararea lui de a ramane cu mine n-a fost tocmai usoara, se mai impaca cu fosta iubita, revenea iar la mine, sufeream ingrozitor si imi doream o stabilitate si o clarificare a situatiei noastre. Mama traia totul alaturi de mine, plangea si se bucura cu mine de tot ce mi se intampla. Situatia pe care o traisem in anii de divort ai parintilor mei ma facea sa imi doresc sa am pe cineva al meu, un om stabil, care sa ma iubeasca, sa pot trai linistita alaturi de el. Dar iubirea este foarte egoista si posesiva si asa am fost si eu. Il iubeam foarte mult pe acest baiat si nu puteam sa concep ca nu vom ramane impreuna, ca ma va parasi. Era viata mea si as fi dat orice pentru a-l pastra. Asa ca intr-un moment din acesta de ratacire, de teama, as putea spune, impreuna cu mama, am facut o mica vraja la care sunt sigura ca recurg multe fete. Nu m-am gandit foarte mult, am considerat ca e vital sa fac acel gest. Nu stiu daca am crezut in el, daca chiar am crezut ca va ajuta la ceva, dar l-am facut. Si bun facut a fost. Se spunea ca vraja aceasta tine atata timp cat femeia care o face "infloreste". Asa auzisem din spusele unei femei si am facut-o si eu, pur si simplu. Dupa care m-am linistit si am uitat totul, ani si ani de zile...
Timpul a trecut peste noi, ne-am iubit, ne-am casatorit fara acordul parintilor sai, care nu m-au placut, desi el mi-a facut curte timp de trei ani. Ne iubeam nespus de mult. A fost omul vietii mele. Ma diviniza, imi facea toate placerile, nu dansa decat cu mine la petreceri, ma alinta, eram pentru toti cei ce ne vedeau impreuna, o icoana a dragostei. Socrii mei ne-au iertat in cele din urma si au vazut ca alegerea fiului lor a fost una buna. Duceam o viata frumoasa, lucram in aceeasi institutie, ne intelegeam de minune, din punct de vedere material am avansat extraordinar, atat prin munca proprie, cat si prin mici mosteniri care au venit apoi cu varsta.
Sotul meu este un om foarte talentat si muncitor. Ne intelegeam din priviri in tot ce faceam. Copiii s-au lasat putin asteptati, dar in cele din urma am reusit sa-i avem si viata noastra s-a implinit. L-am iubit si l-am respectat mereu. A fost scopul meu in viata, nu l-am inselat, nu l-am neglijat niciodata. Anii au trecut, am implinit peste 30 de ani de casatorie, am reusit sa ne facem o casa, sa ne luam o masina, sa avem tot ce isi poate dori un om. Am fost sanatosi, fericiti, pana in urma cu vreo trei ani... cand acea "inflorire" a mea, conditionata de vraja, a incetat. In jurul varstei de 48 de ani, cand primele semne de imbatranire au inceput sa-mi apara pe chip, farmecul s-a intors impotriva mea. Sotul meu, dintr-un om bun, a devenit de nerecunoscut. Este alcoolic, se poarta extraordinar de urat cu toti ai casei, nu mai mananca la masa cu noi, nu mai doarme in pat cu mine. S-a izolat total, si daca nu-i vorbesti un an, un an nu-ti vorbeste. Nu ne mai putem intelege deloc. Vine acasa, nu lipseste, dar felul in care se comporta este groaznic. Are o gandire total obtuza, este agresiv, depresiv. Nu mai doreste sa faca nimic impreuna cu noi, cu familia, e de nerecunoscut.
Problema mea este foarte complexa si complicata. Nu vreau sa ma justific, dar vreau sa subliniez inca o data, ca am fost fata de sotul meu, in toti anii de cand ne cunoastem si suntem impreuna, trup si suflet. Nu am profitat in nici un fel de el. Cum am mai spus, nu l-am inselat niciodata si nu l-am tradat in nici un fel, deci aceasta casatorie a noastra a fost curata.
Dar vedeti, toate scuzele mele nu au nici un folos, raul a lucrat pe dinauntru si dupa multi ani a rabufnit, stricand tot ce a fost frumos, aducand si regretele mele, tardive, ce-i drept. Nu mai pot sa indrept nimic. Dimpotriva, totul s-a daramat. Un vis frumos, in mare parte implinit, s-a naruit.
Ca morala a epistolei mele, pot spune, poate putin cam exagerat, ca dragoste cu de-a sila nu se poate. Eu am fost sincera, dar pe el l-am constrans. Cine stie daca fara farmecul meu, n-ar fi ramas alaturi de prietena lui...
Lucrul acela pe care l-am facut cu toata sinceritatea si inconstienta mea a facut ca minunata mea viata sa se transforme intr-un balon de sapun, care atunci cand a explodat, s-a terminat totul. Ce as putea sa mai spun... decat ca cine face ca mine, ca mine sa pateasca!
Nu stiu daca veti publica randurile mele. Stiu insa ca citindu-le, cineva ar putea sa invete din cele patite de mine. Bineinteles, ca mi-ar prinde bine si unele pareri ale cititorilor dvs., desi nu cred ca m-ar mai putea ajuta cineva sa pot recatiga ce-am avut. Nadejdea mea ca voi putea sa schimb ceva in viata mea este foarte mica.
Va multumesc pentru rabdarea pe care a-ti avut-o cu mine. Va doresc numai bine si mult succes in ceea ce faceti, pentru ca, intr-adevar, faceti un lucru extraordinar, cu aceasta superba "Formula AS".
Cu respect,
M. I.
"Nu-mi gasesc locul in viata"
Acum aproape 7 ani, au inceput problemele de suflet in viata mea. Implinita intr-o casnicie pe care o credeam perfecta, cu un copil bun, o afacere la apogeu, cu o autoimpunere dura, ca sa rezist unei lupte fizice si psihice, unei munci titanice, am descoperit ca omul caruia ii inchinasem viata, sotul meu, mi-era complet strain. Aveam firi diametral opuse si, ceea ce m-a durut cel mai mult era ca nu ma iubise niciodata. Dupa doi ani de framantari, de chin, mai ales psihic, acest calvar s-a incheit prin divort. Si am intrat intr-o alta etapa a vietii, in care nu-mi gasesc locul. Am preluat munca, si de barbat, si de femeie, am tinut firma cu toate greutatile ei, am reusit ca fata sa termine facultatea, sa o vad la casa ei. Deci, pana aici mi-am incheiat misiunea pe pamant. De acum incolo, insa, nu prea stiu ce sa fac. Am sesizat cu durere ca "prietenele" mele considera femeia divortata ca pe un om stigmatizat, desi stiau prea bine ca nu eu purtam vina. Ceea ce nu suport este singuratatea si lipsa iubirii. Nu mi se pare deloc fireasca. Mi-am daruit sufletul ajutorarii animalelor, caini si pisici fara stapan. Zilnic, dau la serviciu mancare acestor prieteni adevarati, iar seara, cand ajung acasa, pregatesc cate ceva pentru ceilalti, din zona in care locuiesc. Oricat de obosita as fi, nu pot dormi daca nu stiu ca am pus hrana acestor fiinte nevinovate!
Ceea ce ma framanta e gasirea unui barbat, cu care sa impart binele si raul ultimei etape a vietii. Dar in aceasta lume pusa pe acumulare, pot gasi, oare, un suflet bun si cald? Majoritatea femeilor carora le cer parerea imi spun ca nu are rost sa caut, ca toti barbatii sunt la fel. Mie, sufletul si ratiunea imi zic ca trebuie, totusi, sa incerc. Speranta moarte ultima. Astept un sfat de la cititoarele revistei mele preferate, in paginile ei sau pe e-mail: getatiana@yahoo.com.
Dumnezeu sa ne aiba in Paza Lui pe noi toti!
GIURESCU TATIANA
P.S. Duc o lipsa acuta de prieteni de varsta mea (am 53 de ani).
"Voi fi doar inca un copil care s-a sinucis"
Nu sunt emo, nici satanista, nici minimalista, nici manelista... sunt o fata pur si simplu. Se spune ca viata este cel mai de pret dar si ca trebuie pretuita din toate punctele de vedere. Dar daca ajungi sa-ti detesti viata din toate punctele de vedere? Asta e felul meu de a spune adio acestei lumi, si stiu ce risc imi asum, dar mai bine o eternitate in iad, decat un iad pe pamant, cand viata iti da doar palme, cand Dumnezeu iti da sa ispasesti pacatele parintilor, cand parintii tai nu te vad, nu te aud cum iti plange sufletul. Atunci, viata e o lupta continua cu tine insuti, iar uneori, Dumnezeu iti da mai mult decat poti duce. Simt ca sufletul meu se dezintegreaza bucatica cu bucatica, chiar daca nu e posibil asa ceva. N-am crezut vreodata ca o sa pot ajunge sa urasc persoanele pe care le-am iubit si pretuit cel mai mult si care, de fiecare data cand incerc sa-mi revin, imi taie craca de sub picioare si cad si mai jos. De data asta am cazut definitiv. Nu mai e nimic care ma poate face sa ma razgandesc, nu mai am nimic de pierdut, in afara de viata insasi. Nu am cerut niciodata mult. Am vrut doar sa am o mama care sa fie langa mine, sa ma asculte, sa ma iubeasca, sa-mi vorbeasca frumos; un tata care sa ma ia la pescuit, sa ma invete sa conduc, sa ma duca in carca, sa joace baschet cu mine, sa ma vada cand inot cel mai repede din echipa; o sora care sa-mi dea sfaturi la intalnirile cu baietii, care sa ma ia cu ea la mare... Toata lumea se mira de ce nu suport sa stau in casa. Nu suport pentru ca urasc sa fiu singura, urasc sa-i vad pe toti cum ma dau la o parte. O mama care isi iubeste sotul mai presus de orice si care ma da afara, doar pentru ca nu mai are loc de mine, un tata care isi iubeste sotia mai mult decat isi iubeste toti cei 6 copii. Niciodata n-am cerut mai mult decat putina atentie din partea lor. Nu doresc raul nimanui. La 19 ani, vreau doar sa scap... Sunt convinsa ca voi fi uitata repede. O sa fiu doar inca un copil care s-a sinucis. Toata lumea se intreaba de ce se sinucid copiii pe capete. Va zic eu: din cauza parintilor idioti care nu le dau atentie! Multi nu merita sa fie parinti, nici macar sa se numeasca asa. Si-apoi, nu in ultimul rand, ador aceasta revista. Nu pierd aproape nici un numar. De multe ori, articolele publicate m-au facut sa rad, sa plang, sa am speranta din nou. Acum mi-am pierdut definitiv speranta. Am iubit viata, am iubit lumea, am iubit cerul, marea, natura, animalele, culorile, am iubit tot ce a fost creat de Dumnezeu pe lumea asta. N-am iubit niciodata banii, nici lucrurile materiale, am pretuit prietenia, afectiunea si dragostea, mai mult ca orice pe lumea asta. N-am urat pe nimeni niciodata. Am cerut doar sa fiu iubita si inteleasa de propria mama. Am gresit si eu... dar niciodata n-am avut intentia sa ranesc pe cineva. Cerul nu va mai plange cu mine... marea nu va mai spumega odata cu mine, copacii nu se vor mai intrista pentru mine, catelul meu nu va mai plange doar pentru ca plang si eu. Mi-am iubit colegii, fratii si surorile, mai mult ca pe viata mea. Mi-as fi vandut si sufletul pentru a-i face pe toti cei la care tin fericiti. Nu ma uitati!
O FATA - e-mail: sorshafuzz_crazy2005@yahoo.com
(Draga mea, daca iubesti viata asa de mult, si pe deasupra iti place revista "Formula AS", ce-ar fi sa ne faci o vizita la redactie? Scrii frumos, militezi, la fel ca si noi, pentru afectiune, doua daruri care iti deschid drumul spre meseria de ziarist. Nu tine loc de mama si tata, dar e o sursa de bucurie pe termen lung. Daca te hotarasti, confirma-ti decizia prin e-mail. Si da-mi si un numar de telefon. Eu n-am habar sa lucrez pe computer.)
SANZIANA POP